Asia Centrală a cunoscut transformări radicale din anii 1990 – 1991: URSS s-a destrămat; Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Tadjikistanul şi Kârgâstanul au devenit state independente, membre ONU, OSCE şi PfP; concomitent, în Asia Centrală s-a amplificat ciocnirea între tendinţele de modernizare social-economică şi cele tradiţionaliste, pe fundalul proceselor de cristalizare a identităţilor naţionale (pe temelii laice sau etno-religioase); bogatele resurse de petrol şi gaze naturale au trezit interesul marilor puteri şi companiilor internaţionale şi au favorizat integrarea parţială a Asiei Centrale în economia mondială. Spaţiul Asiei Centrale traversează o perioada de remodelare geopolitică, amplificată de concurenţa de putere dintre marii actori internaţionali etc.
Federaţia Rusă
9
Ca succesor al URSS, F. Rusă nu şi-a ascuns niciodată pretenţia de a-şi promova – prin mijloace economice, politice şi militare – interesele în Asia Centrală şi de a-şi menţine şi extinde influenţa predominantă. Astfel, aproape toate noile state din regiune, au aderat la CSI şi au stabilit raporturi de alianţă cu Moscova. Atenţia conducătorilor ruşi, s-a concentrat, în primul rând, asupra Kazahstanului, statul cu cele mai importante resurse energetice (cu baze pentru cercetări spaţiale, nucleare şi de rachete strategice) şi asupra Kârgâstanului (la frontiera cu China), ambele având, între frontierele lor, şi semnificative populaţii rusofone. Raporturile cu Uzbekistanul şi Turkmenistanul au evoluat mai puţin favorabil, din cauza faptului că guvernul de la Taşkent a aderat la GUUAM. O atenţie particulară s-a acordat Tadjikistanului care ocupă o poziţie cheie la frontiera cu Afghanistanul şi China, pe „direcţia strategică”: sudul F. Ruse – India – Oceanul Indian, într-o zonă de permanentă „agitaţie” islamistă.
Chiar în anii războiului din Cecenia (1994 – 1996) şi ai „războiului civil” din Tadjikistan (1992 – 1997), F. Rusă a luat iniţiativa – în asociere cu China -creării unui sistem regional de securitate, îndreptat împotriva „terorismului” şi a „fundamentalismului islamic”. Aşa a apărut (în 1995 – 1996 ) Grupul de la Şanghai, alcătuit din F. Rusă, China şi fostele republici sovietice din Asia Centrală. În iulie 2000, F. Rusă, China, Kazahstanul, Kârgâstanul, Tadjikistanul (Grupul de la Şanghai – Uzbekistanul observator) au decis să-şi întărească cooperarea în lupta împotriva „terorismului” şi „fundamentalismului islamic”; Summit-ul „Grupului de la Şanghai”, din aprilie 2001, a reiterat aceste hotărâri, în preliminariile crizei afgane” şi să se opună unei ordini mondiale „unipolare” (aluzie la SUA). Anterior, în octombrie 2000, F. Rusă, Bielorusia, Kazahstan, Tadjikistan şi Kârgâstan au înfiinţat „Uniunea Economică Euroasiatică”, structurată formal după modelul UE. Lărgirea Nato, din noiembrie 2002, ce va fi urmată de extinderea UE, între 2004 şi 2007 va transforma F. Rusă într-un partener „partener al Europei”, fără „drepturi speciale”, în reglementarea problemelor continentului. Ca urmare, Moscova îşi intensifică implicarea în Asia Centrală şi parţial în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Imediat după Summitul NATO de la Praga şi întâlnirile preşedintelui G. Bush şi liderii UE, V. Putin a efectuat un turneu diplomatic în China şi India, ambele state fiind, totodată, şi „partenere” ale SUA ( începutul lunii decembrie 2002).
Moscova a apelat şi la CSI (Tratatul de Securitate Colectivă al Comunităţii) pentru stabilizarea regiunii. O Forţă Comună de Intervenţie Rapidă era proiectată încă din 2000, cu unităţi din F. Rusă, Kazahstan, Tadjikistan şi Kârgâstan iar între Consiliile de Securitate din F. Rusă şi aceste trei republici s-a semnat acorduri de cooperare. La 21 aprilie 2000, şefii de state din Uzbekistan, Kazahstan, Kârgâstan şi Tadjikistan au încheiat un acord de cooperare în lupta antiteroristă. În sudul Tadjikistanului, în aprilie 2001, s-au desfăşurat manevre militare cu state-majore şi forţe armate din F. Rusă, Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâstan şi Uzbekistan („Southern Shield Exercise 2001″ – chiar în lunile în care se intensificau ciocnirile din Afghanistan, dintre trupele talibanilor şi cele ale „Alianţei Nordului”). Concomitent, Moscova a încurajat cooperarea militară dintre Iran şi Tadjikistan, cu aportul F. Ruse (înţelegerile din martie 2001).
În egală măsură, liderii F. Ruse s-a preocupat şi de problematica Afghanistanului; în pofida eşecului militar înregistrat în anii ’80, Afghanistanul rămâne o „piesă” esenţială în jocul de forţe şi interese din spaţiul Asiei Centrale şi de Sud, locul în care se interferează politicile F. Ruse, SUA, Chinei, Indiei, Iranului şi Pakistanului. Moscova a urmărit ca nici o putere străină să nu-şi impună controlul în zonă şi ca ţara să nu devină o „rampă” de lansare a „războiului islamic” în republicile musulmane din Asia Centrală.. De aceea, preluarea puterii la Kabul de către talibani (1996) a fost considerată o ameninţare directă, F. Rusă sprijinind „Alianţa Nordului” (compusă din trupele minorităţilor uzbece şi tadjice, oştile guvernului din Kabul); împreună cu Teheranul şi Beijingul, Moscova a încercat, în 2000 – 2001 să închege un „front antitaliban” şi să susţină o ofensivă a „Alianţei Nordului” şi autorităţilor din Herat (proiraniene) împotriva talibanilor, aflaţi în relaţii din ce în ce mai tensionate cu SUA şi Pakistanul. Campania SUA împotriva regimului taliban, din toamna anului 2001, a fost astfel primită cu oarecare satisfacţie de F. Rusă şi de statele din Asia Centrală, care se pregăteau deja de prin toamna anului 2000 să intervină împotriva regimului fundamentalist de la Kabul. Cooperarea F. Ruse şi a „Alianţei Nordului” – cu aportul Tadjikistanului, Uzbekistanului şi Turkmenistanului – a reprezentat un factor esenţial în prăbuşirea regimului taliban, sub loviturile „Alianţei Antiteroriste”, (conduse de SUA) şi în menţinerea stabilităţii actuale din Afghanistan.
Problema controlului resurselor petroliere şi de gaze naturale din regiune preocupă Moscova în cel mai înalt grad. După cum se cunoaşte, Asia Centrală şi bazinul Mării Caspice (200 miliarde barili petrol şi 600 miliarde metri cubi gaze naturale) adăposteşte zăcăminte – situate pe locul trei în lume, după Golf şi Siberia – ce pot fi valorificate foarte avantajos pe pieţele UE, ale Indiei, Chinei, Japoniei şi Asiei de Sud-Est. F. Rusă este cel de-al treilea exportator mondial de petrol şi vizează: controlul asupra celor mai importante zăcăminte din Kazahstan (zona Tengiz) şi conductelor de transport din Siberia şi Asia Centrală spre Occident; să iniţieze – cu sprijin internaţional sau nu – proiecte de construire a unor conducte de transport spre Europa Occidentală, China şi India; să-şi asigure o participare semnificativă la principalele proiecte internaţionale (nordamericane şi UE) pentru extragerea, prelucrarea şi transportul petrolului şi gazelor naturale etc. La sfârşitul anului 2002 , Gazprom indica drept priorităţi: gazoductul Marea Baltică – Marea Britanie (5,7 miliarde de dolari); Yural -Europa (prin Polonia şi Germania, 50 miliarde de dolari); asocierea Kazahstanului la livrările de gaze naturale (50 miliarde m3 pe an din 2006) etc.
Statele riverane Mării Caspice se plasează pe poziţii diferite în raport cu exploatarea şi valorificarea resurselor locale. Iranul solicită încheierea unui acord între statele implicate (Iran, Azerbaidjan, F. Rusă, Kazahstan, Turkmenistan) de împărţire a bazinului Mării Caspice în sectoare distincte (Iranul şi F. Rusă deţin nave militare în Marea Caspică, Azerbaidjanul solicită instalarea unei baze NATO, încurajat de Turcia). Statele din Caucaz şi din Asia Centrală depind de reţelele de transport ruse, motiv pentru care încearcă să promoveze şi proiecte alternative (Baku – Ceyhan, Turcia, sau Azerbaidjan – Iran, pentru Azerbaidjan). Turkmenistanul este interesat, de exemplu, de proiectele SUA de „spargere” a monopolului oleoductelor ruse prin Iran, Afghanistan şi Pakistan. Companiile internaţionale (britanice, nord-americane şi vest-europene) finanţează studiile pentru prospectarea, extragerea, prelucrarea şi transportul gazelor naturale cu sau fără participare rusească („British Petroleum” în Azerbaidjan şi Iran, „Chevron” în Kazahstan şi F. Rusă). F. Rusă are în atenţie: proiectul „coridorului transsiberian”, cu autostradă şi conducte de petrol şi gaze naturale ce va permite mărfurilor din Japonia şi China să ajungă în 8-12 zile în Occident; cale ferată şi autostradă în sudul F. Ruse – Kazahstan – Iran – Pakistan – India; conducta de gaze naturale Novi Urengoi – Tomsk – Urumtsi – Xian – Şanghai; conducta de gaze naturale Novi Urengoi – Irkutsk – Ulan Bator – Beijing; conducta de gaze naturale Saha – Iacuţia – Habarovsk – Vladivostok – Seul (cu o variantă spre Tokio). SUA participă atât la lucrările conferinţei pentru exploatarea Mării Caspice, cât şi la finanţarea unor proiecte strategice ruseşti pentru transportul petrolului şi gazelor naturale.
Pe fundalul conflictului din Afghanistan, declanşat în toamna anului 2001, Uzbekistanul şi Turkmenistanul (locuite de populaţii turcice, orientate spre Ankara şi adversare ale tadjicilor şi kârgâzilor de limbă şi influenţă iraniană) au căutat să folosească SUA ca o contrapondere la monopolul transportatorilor ruşi. În paralel cu instalarea de forţe americane în ambele state, s-a început pregătirea unor proiecte de anvergură pentru un sistem de conducte cu terminalele în Pakistan, la Oceanul Indian. SUA apar, astfel, ca un partener -concurent al F. Ruse, în jocul petrolier – deci şi politico-militar – din Asia Centrală.
SUA
Au deţinut poziţii de primă mărime în Asia de Est şi Centrală, până când fundamentaliştii islamici au preluat conducerea Iranului (1979). În anii ’80, Washingtonul a sprijinit direct şi indirect lupta armată a mudjahedinilor afghani împotriva Armatei Roşii. După retragerea sovieticilor din Afghanistan şi proclamarea statelor independente din Asia Centrală, Washingtonul s-a concentrat asupra: echilibrării „raportului de forţe” regional, grav afectat prin destrămarea URSS; atragerea Kazahstanului, Uzbekistanului, Turkmenistanului,
Tadjikistanului şi Kârgâstanului în circuitul economiei mondiale şi contracararea „monopolului F. Ruse” asupra resurselor petrolifere din regiune; sprijinirea independenţei statelor din Asia Centrală, a regimurilor laice şi democraţiei; combaterea fundamentalismului islamic şi a terorismului internaţional, a traficului de arme şi componente nucleare şi a celui de droguri etc. În acelaşi timp, aranjamente politico-militare s-au materializat cu: Kazahstanul (denuclearizare, controlul armamentelor, conversia industriei militare, reforma militară etc.), Tadjikistanul, Uzbekistanul, Kârgâstanul şi Turkmenistanul (prin intermediul
PfP, al GUUAM şi direct).
La nivel politico-diplomatic, SUA au devenit foarte active din anii 1998 -1999. Criza prelungită din Afghanistan, – ulterioară retragerii Armatei Roşii – a figurat pe agenda priorităţilor Washingtonului. În 2000 – 2001, SUA s-au alăturat eforturilor ONU pentru „pacificarea” Afghanistanului şi stoparea activităţilor grupurilor fundamentaliste tadjice, uzbece, turkmene şi kârgâze, susţinute de guvernul taliban de la Kabul (Grupul „6+2″ de gestionare a crizei, format din SUA, China, F. Rusă şi cele 5 republici din Asia Centrală). SUA vizau să realizeze o prezenţă semnificativă în fiecare dintre regiunile Asiei (de Est, Centrală şi de Vest) şi de a avea un cuvânt decisiv în gestionarea problemelor regionale şi continentale.
Implicarea directă a SUA în Asia Centrală a luat amploare după atacul terorist din 11 septembrie 2001, când s-au pus bazele unei „Alianţe Antiteroriste” (SUA, F. Rusă, state UE, state NATO şi partenere, republicile din Asia Centrală, China, Japonia, Pakistanul etc.). Şefii de stat ai celor „Trei Mari”* – SUA, F. Rusă şi China – s-au întâlnit în toamna anului 2001, cu prilejul reuniunii Procesului de Cooperare Asia Pacific (octombrie, Shanghai). Cei „Trei Mari” au condamnat „terorismul internaţional” şi au hotărât să-şi „intensifice” cooperarea. Lupta împotriva „terorismului internaţional” se va desfăşura sub egida ONU, aceeaşi organizaţie urmând să gireze şi reconstrucţia Afghanistanului, după înfrângerea talibanilor. Cooperarea între state, menţinerea prezenţei SUA în Asia şi întărirea legăturilor cu F. Rusă, Mongolia, India, Singapore, Vietnam, Coreea de Sud şi Japonia sunt pentru Washington condiţii ale menţinerii „echilibrului de putere” în Asia.
Înfrângerea rapidă a talibanilor nu a marcat, însă, încetarea prezenţei militare internaţionale în regiune. Dispozitivul SUA s-a întărit în Pakistan, stat ce a devenit principalul aliat local al SUA. Pe teritoriul Afghanistanului, unităţi nord-americane şi aliate (din International Security Assistance Force) staţionează la Kandahar, Kabul, Herat, Shindad, Baghram etc. (12.000 militari, dintre care 8.000 nord-americani şi 1.000 canadieni şi 450 români). Baze SUA şi NATO s-a instalat în republicile Asiei Centrale, la Manas, Kurshi, Krilyab, Kakaidiy etc. Uzbekistanul – cu o poziţie centrală în regiune şi cu aspiraţii de întâietate în întreaga Vale Fergana – pare să devină obiectul unei atenţii speciale. Autorităţile din Moscova privesc cu nelinişte această prezenţă militară occidentală în Asia Centrală, mult prea apropiată de bazele militare strategice din Kazahstan şi de câmpurile petrolifere din bazinul Mării Caspice.
în absenţa reprezentanţilor UE, NATO şi ASEAN
Cu vădită iritare este urmărită la Moscova relaţia specială dintre SUA şi Uzbekistan (similară cu cea dintre SUA şi Georgia), ultimul consolidându-şi puterea şi distanţându-se de Kremlin. Exemplul Uzbekistanului a fost urmat de Kârgâstan, unde s-au fixat solid alte forţe militare occidentale. Turkmenistanul evoluează într-o direcţie similară.
Opţiunile F. Ruse diferă de cele ale SUA şi în privinţa viitoarelor evoluţii din Iran şi Irak. F. Rusă consideră ambele state drept parteneri ideali pentru exporturile de produse industriale şi de armament; contracte excelente au fost realizate de Moscova, Teheran şi Bagdad pentru livrări de centrale nucleare şi exploatarea câmpurilor petrolifere. F. Rusă se opune, la nivel politico-diplomatic oricărei acţiuni în forţă a SUA în Irak şi Iran şi descurajează iniţiativele vizând autonomizarea teritoriilor locuite de minorităţile kurdă, azeră sau turkmenă. SUA dimpotrivă, consideră că statele respective sprijină „terorismul internaţional” („Axa Răului” – Irak, Iran, Coreea de Nord) şi grupările opuse guvernului central din Kabul (Karzai). Ca replică la apropierea dintre F. Rusă, Armenia şi Iran, SUA cultivă relaţiile cu Azerbaidjanul, Turkmenistanul, Turcia, Uzbekistanul, Georgia şi statele Golfului.
- P. Chineză
Aflată într-un continuu proces de redimensionare economică şi politico-militară, China s-a afirmat ca actor major internaţional în Asia Centrală (unii analiştii estimează ca până în 2050 ar putea deveni puterea predominantă a Asiei). Politica sa se bazează pe temeiuri economice (cucerirea de pieţe noi, aprovizionarea cu petrol şi materii prime) şi politice. Aspectele politice – cu implicaţii deosebite de securitate – sunt cu adevărat cele mai evidente.
Încetarea Războiului Rece a coincis cu lansarea unui „adevărat salt înainte” al Chinei, antrenată într-un amplu proces de modernizare economico-socială şi militară. Concomitent cu reducerea puterii politico-militare a F. Ruse în Asia Centrală şi Extremul Orient, Beijingul şi-a intensificat programul nuclear şi de modernizare a forţelor armate. Influenţa Beijingului a crescut considerabil, preponderent, pe cale economică şi prin susţinerea culturală a comunităţilor (minorităţilor) chineze din teritoriile limitrofe. Deşi, China vizează, îndeosebi, Asia de Sud-Est şi extremul Orient (Coreea, Siberia, Mongolia), Asia Centrală şi Pakistanul stau, la rândul lor, în atenţia planificatorilor din Beijing (în august 2001 s-a încheiat un contract petrolier foarte favorabil cu Pakistanul; cooperarea cu Kazahstanul a atins un nivel ridicat în domeniul petrolului şi gazelor naturale). Cu toate că a dezvoltat relaţii de cooperare economică în cadrul „Grupului de la Shanghai”, şi că a semnat Tratatul de prietenie din iulie 2001, China continuă să fie considerată drept o „ameninţare” pe termen lung pentru anumite cercuri din F. Rusă, în Siberia şi Extremul Orient; acolo se află zone – teritorii pierdute de „Imperiul Celest” prin tratatele, apreciate curent, drept „inegale” (din secolul XIX). Japonia şi India apreciază, de asemenea China ca pe o „ameninţare”; prima se pune, în continuare, la adăpost sub „umbrela nucleară” a SUA, cea dea doua îşi dezvoltă propriul arsenal nuclear şi caută să-şi diversifice relaţiile cu F. Rusă şi SUA. UE şi SUA, ca şi Japonia, Taiwanul şi Coreea de Sud investesc, însă, masiv în China, apreciată ca o piaţă de primă mărime a lumii (mai ales după admiterea în OMC – 50 de miliarde de dolari, în 2001).
China manifestă în timpul din urmă o preocupare accentuată pentru activităţile fundamentaliştilor din provincia Xiajiang (Uighur), pentru reglementarea regimului migraţiei ilegale în Siberia şi pentru dezvoltarea zonelor de colonizare recentă de la frontierele sale nord-vestice.
Iran
Este considerat „protector istoric” al Asiei Centrale prin afinităţile etnice, de limbă şi religioase cu popoarele din regiune şi prin tradiţiile hegemonice ale fostului Imperiu Persan. În acelaşi timp, Iranul poate facilita exporturile de petrol şi gaze naturale din Turkmenistan şi Uzbekistan, prin construirea unor oleoducte şi gazoducte spre Golf. Rival al fundamentaliştilor talibani sunniţi din Kabul, Teheranul shiit a încurajat rezistenţa afghană, după 1996, şi a sprijinit „din umbră”, campania Alianţei Internaţionale Antiteroriste, din 2001 – 2002. Instalarea de baze militare SUA şi NATO în Asia Centrală şi nominalizarea Iranului în „Axa Răului”, au determinat, între altele, apropierea Teheranului de Moscova, precum şi de UE. De asemenea, a fost pus în surdină, dezacordul iraniano-chinez pe temele exercitării influenţei majore în Asia Centrală, cu toate că Beijingul suspectează încă Teheranul de solidarizare cu grupările fundamentaliste din vestul şi nord-vestul Chinei. Şi SUA acuză Iranul de amestec în „problemele interne” ale Afghanistanului, de tolerare a activităţilor Al-Qaeda şi de apropiere de politica antiamericană a Irakului.
Turcia
Ca şi în cazul Caucazului, Turcia şi-a manifestat, începând cu 1990 -1991, interesul pentru republicile din Asia Centrală. Ankara se consideră legată de populaţiile turcice din regiune prin afinităţi etnice, culturale, religioase etc. În mod obişnuit, Ankara promovează întărirea relaţiilor economice, culturale şi militare (câteva mii de ofiţeri locali s-au pregătit în şcolile sale militare). Un interes deosebit îl reprezintă şi cooperarea în domeniul petrolier. Pe de altă parte, modelul „statului musulman laic” (kemalist) a fost receptat pozitiv şi aplicat de toţi liderii naţionali din Asia Centrală şi, fără îndoială, combătut de fundamentaliştii islamici. În ansamblu, Turcia este percepută, ca un „aliat
strategic” al SUA în Asia Centrală, aidoma Pakistanului, în Asia de Sud.
*
* *
Influenţa actorilor internaţionali majori (SUA, F. Rusă şi China) şi regionali (Iran, Turcia) în Asia Centrală are efecte multiple; pe de o parte, ea contribuie la includerea regiunii în principalele circuite economice şi politice mondiale, pe de altă parte, poate genera intensificarea tensiunilor şi conflictelor (între Uzbekistan şi vecinii săi, de exemplu), ca urmare a „jocului” marilor puteri cu interese opuse. Din punct de vedere al raporturilor cu fundamentalismul islamic, acţiunea concertată a Alianţei Internaţionale în Afghanistan, în 2001 -2002, a redus amploarea bazelor de principalele baze de destabilizare etno-religioasă în Asia Centrală.
