Prezumţia că popoarele râvnind la democraţie vor depăşi toate obstacolele pentru a restaura presupusele tradiţii democratice ale statelor din Europa de Est şi de Sud-Est, după o jumătate de secol de totalitarism de dreapta sau de stânga, s-a dovedit adeseori eronată. La fel s-a întâmplat şi cu prezumţia că precondiţiile pentru grăbirea restaurării democraţiei, formulate mai întâi de către Statele Unite şi, cel puţin tacit, acceptate de aliaţii lor europeni, vor fi uşor însuşite şi puse în aplicare de către guvernele post – comuniste din Europa de Est şi de Sud-Est. Precondiţiile erau: introducerea economiei de piaţă, privatizarea întreprinderilor de stat, restaurarea pluralismului politic şi a alegerilor libere, recunoaşterea şi protejarea drepturilor minorităţilor, garantarea libertăţii depline de exprimare, a celei religioase şi a dreptului de întrunire, precum şi corolarul lor, respectarea drepturilor omului. Ele au devenit o condiţie absolut obligatorie pentru obţinerea sprijinului occidental, în special a celui financiar, care să faciliteze tranziţia rapidă către democraţie. Pe lângă sprijinul absolut obligatoriu, necesar susţinerii noilor societăţi democratice, marii actori internaţionali au urmărit în Balcani şi obiective economice şi politice specifice.
Interesele Germaniei, chiar dacă nu în mod obligatoriu întemeiate pe precedente tradiţionale şi formulări precum „Mittel – Europa” şi „Drang nach Osten”, urmăreau să asigure întâietatea economică în Europa Centrală, încurajând în acelaşi timp dezvoltarea economică a Rusiei prin investiţii. Nu era vorba de faptul că Germania se temea de reînvierea militarismului şi imperialismului rus după încheierea Războiului Rece. Până de curând, politica Bonnului era motivată de factori economici şi sfere istorice de influenţă. Fostele componente ale Imperiului Austro – Ungar, Ungaria, Cehia, Slovacia, Croaţia, Slovenia şi mare parte din Polonia, erau ţinte naturale ale parteneriatelor economice pentru statul german reunificat. Ungaria, partea cehă a Cehoslovaciei de dinaintea „divorţului de catifea”, Croaţia, Slovenia şi Polonia urmau să fie ajutate. Alte state care nu făceau parte din Europa Centrală -România, Bulgaria, Albania, Serbia şi Turcia, din cauza aşezării lor geografice, a tradiţiilor religioase comune cu Rusia şi a „specificului” cultural, politic şi economic, au figurat în „eşalonul” doi al intereselor economic-politice ale Berlinului.
În general, procesul democratizării Europei de Est şi de Sud-Est a fost sprijinit de SUA. Interesul economico-politic regional al Washingtonului s-a amplificat în anii din urmă, în contextul introducerii în circuitul economiei mondiale a resurselor energetice din Asia Centrală şi Caucaz. După 1990, Franţa, la rândul ei, a avut tendinţa să joace un rol economic şi politic activ în Serbia, Bulgaria şi România.
Italia s-a preocupat cu precădere de cooperarea cu Albania şi Muntenegru.
După 1999, UE a optat pentru o politică comună şi coerentă în Balcani, prin adoptarea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi elaborarea unui calendar de admitere de noi membri.
Federaţia Rusă a abandonat vechile practici „imperiale” ale Moscovei comuniste în Europa, îndeosebi în Balcani. Subtila diplomaţie rusă încearcă să contrabalanseze pierderea prestigiului politico-militar în regiune prin adevărate „ofensive” culturale (ortodoxie, panslavism) şi economice, ultimele favorizate şi de convergenţele de interese energetice ruso-americane sau ruso-germane, ca şi de dependenţa regiunii de pieţele de desfacere din Răsărit şi de resursele ruseşti de materii prime şi de energie.
