SUA. Au o tradiţie de implicare directă în Orientul Apropiat şi Mijlociu, bine conturată după cel de-al doilea război mondial şi justificată de interese economice, politice şi militare. Washington-ul s-a străduit, în cursul şi după sfârşitul Războiului Rece: să obţină un acces neîngrădit la resursele petroliere locale (2/3 din cele mondiale); să participe decisiv la rezolvarea principalelor crize şi conflicte; să diminueze influenţa altor actori majori concurenţi (UE, F. Rusă, China, Japonia) sau să „patroneze” o convergenţă negociată de interese şi acţiuni ale acestora; să contracareze ascensiunea oricărui centru de putere local, capabil să pună în discuţie echilibrul relativ de forţe şi interesele fundamentale ale SUA; să promoveze modelul occidental de societate, axat pe democraţie, piaţă liberă, toleranţă religioasă, includerea mai accentuată a spaţiului economic respectiv în circuitul economiei mondiale etc. În cursul Războiului Rece, URSS s-a situat pe poziţia principal concurent – rival al hegemoniei SUA în regiune. Astăzi nici un actor internaţional major nu are resursele financiare, logistica şi capacitatea operaţională a SUA de a-şi proiecta puterea politico-militară în regiune.
Politica nord-americană faţă de regiune a fost definită Colin Powell, în decembrie 2001, astfel: preferăm să acţionăm împreună cu aliaţii, dar putem acţiona şi singuri dacă este necesar. Din 11 septembrie 2001, SUA se consideră în război împotriva terorismului internaţional. Acţiunile, exclusiv ofensive, se desfăşoară la trei niveluri: în coaliţie, în Afghanistan; în sistem „clasic”, pe teritoriul propriu şi aliat; prin lovirea şi nimicirea „Axei Răului” (Irak şi Iran, îndeosebi). America va acţiona împreună cu aliaţii şi partenerii săi pentru a menţine stabilitatea oriunde în lume, declara G. W. Bush, în septembrie 2002.
Principalele „rezistenţe” manifestate în Orientul Apropiat şi Mijlociu împotriva politicii Washington-ului au venit din partea: „naţionalismului arab” şi a
„fundamentalismului islamic”, bine reprezentate de regimurile de la Bagdad şi Teheran. Aliaţii tradiţionali ai SUA în spaţiul analizat sunt: Turcia, Egiptul, Iordania, Arabia Saudită, Yemenul, statele Golfului şi, mai ales, Israelul. UE şi F. Rusă se situează pe poziţii de „parteneri concurenţi” politici şi economici, în timp ce China şi Japonia se concentrează în direcţia promovării prioritare a intereselor lor. SUA consideră că lipsa de securitate în regiunea petrolieră a Golfului constituie – alături de terorism, proliferarea armelor de nimicire în masă
– o ameninţare globală.
Washingtonul apreciază că UE şi Japonia depind, în mod „dramatic”, de aprovizionarea cu petrol din Orientul Apropiat şi Mijlociu, spaţiu considerat drept „turbulent”. În 1998, SUA, UE şi Japonia au importat 25 milioane barili pe zi, din cei 37 mbd consumat în întreaga lume. Statele Golfului au asigurat 18 mbd dintr-un total de 40 mbd (statele din bazinul Mării Caspice numai 5 mbd). Asumându-şi aproape în exclusivitate apărarea statelor Golfului (din 1991), SUA pledează pentru o politică energetică „comună” a Occidentului în Orientul Apropiat şi Mijlociu (persistă dezacorduri cu privire la Iran şi Irak şi referitoare la protecţia mediului). Regiunea Asia – Pacific, la rândul ei, depinde de importurile petroliere din Golf în proporţie de 70% din necesar; din acest motiv, China şi Japonia (prima în expansiune economică) încearcă să-şi diversifice relaţiile comerciale petroliere cu F. Rusă şi statele din Asia Centrală. Este însă şi unul dintre motivele pentru care SUA pledează în favoarea unei politici energetice „concertate” şi la nivelul G-8. În cadrul acestei politici „concertate” s-ar include şi contracararea monopolului relativ al OPEC asupra pieţei mondiale, care uneori se trasformă în factor global de instabilitate economică şi politică (inclusiv prin alimentarea cu fonduri şi arme a reţelelor teroriste).
„Cea mai importantă deosebire în cadrul comunităţii democratice occidentale – relevă Patrik L. Clawson – în domeniul securităţii energetice priveşte căile de susţinere a stabilităţii în Golful Persic. SUA subliniază necesitatea contracarării ameninţărilor printr-o robustă prezenţă militară şi sancţiuni economice, pentru interzicerea accesului la tehnologie şi a proliferării WMD. Alte democraţii occidentale promovează legăturile politice şi comerciale cu toate statele, şi cu cele care tulbură stabilitatea”.
Pe lângă resursele petroliere, Orientul Apropiat şi Mijlociu ocupă un loc însemnat în dinamica schimburilor comerciale şi prin importurile de tehnologie, bunuri de consum, materii prime, „soft”, arme etc. Pentru SUA, regiunea echivalează cu o piaţă de primă mărime, având un pol foarte dinamic în statele Golfului şi zone de expansiune economică în Liban, Siria, Turcia, Iran etc. Desigur, prezenţa Japoniei, UE şi chiar a Chinei nu trebuie neglijată, îndeosebi, în produse de larg consum, electronică, informatică şi armament (creşterea economică locală s-a cifrat între 0% în Israel şi 5% Iran şi Irak: numai Franţa a realizat un excedent de 13,2 miliarde franci în schimburile comerciale, în primele nouă luni ale anului 2001). În 2001, UE a ocupat primul loc în dinamica importurilor locale (între 13 – 36%), urmată de SUA (7 – 25%) şi Japonia (între 8
– 16%). Ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu sunt cei mari buni clienţi ai industriei de armament din SUA (14 miliarde de dolari numai Emiratele Arabe Unite, între 1997 – 2000; Egiptul 6,9 miliarde dolari, între 1993-2000, SUA au
vândut arme în valoare de 101 miliarde dolari, urmate de Rusia şi Franţa, cu precădere în Orientul Apropiat şi Mijlociu).
SUA propun partenerilor lor din OECD o strategie şi o politică coordonată în Golf, pe baza: contribuţiei după posibilităţile fiecărui aliat sau partener la securitatea energetică a regiunii; să-şi împartă „sarcinile” în raport cu „depedenţa” energetică faţă de Golf (Japonia şi Asia de Sud-Est importă cele mai mari cantităţi iar SUA „păzesc” Golful); realizarea consensului în problemele securităţii (fără China şi India); suficienţa forţelor (participarea europenilor cu forţe şi resurse financiare, în cadrul sau în afara NATO, la menţinerea stabilităţii în regiune). De asemenea, SUA avansează şi ideea unei politici energetice concentrate a OECD şi în exploatarea resurselor din „bazinul Caspicii”, prin: abandonarea poziţiei de monopol asupra exploatării şi transportului de petrol şi gaze naturale pe care o deţine F. Rusă; construirea unor conducete prin Azerbaidjan – Georgia – Turcia, Afghanistan, China etc.
Problemele politico-militare din Orientul Apropiat şi Mijlociu reţin la maximum atenţia administraţiei nord-americane. Acest spaţiu este astăzi suprasaturat de efective, mijloace de luptă (2,7 milioane militari sub arme) şi cheltuieli militare (44 miliarde dolari doar în 1999). Egiptul, Israelul, Turcia, Siria, Irakul şi Iranul deţin armate redutabile de mari efective. Israelul, Irakul şi Iranul posedă mijloace de luptă de nimicire în masă. Iranul şi F. Rusă recurg la forţă militară pentru a exercita presiuni politico-economice în „bazinul Caspicii”. Iranul şi Irakul se concurează pentru întâietate în Golf, în condiţiile în care nici un stat vecin nu le-ar putea rezista, dacă n-ar exista o prezenţă militară SUA şi britanică. Israelul îşi exercită rolul de hegemon în spaţiul israeliano – arabo – palestinian tot datorită forţei sale armate redutabile. Turcia îşi bazează pe armată atât stabilitatea internă, cât şi poziţia „tare” în raporturile cu Grecia, Siria, Irakul şi statele din Caucazul de Sud. Washingtonul urmăreşte să „dezarmeze” Iranul şi Irakul, în sensul de a le interzice accesul la mijloacele de luptă nucleare, bacteriologice şi chimice. Prezenţa militară SUA este, în mod obişnuit, reprezentată din forţe de 20.000 oameni, în Golf (pot fi întărite repede în caz de criză, de la bazele aero-navale şi navale din apropiere). În viziunea Washingtonului, stabilitatea regională depinde de: dezvoltarea sistemului de alianţe (Turcia, Emiratele Unite, Yemen); anihilarea ameninţărilor „statelor rele” (Irak, Iran); combaterea eficientă a terorismului şi fundamentalismului islamic; suport NATO în situaţii de criză; convergenţă politică SUA, UE, F. Rusă etc. O mare însemnătate pentru îndeplinirea obiectivelor SUA are stabilitatea zonală în spaţiul Israel – Egipt – Iordania – Liban – Siria şi în Turcia (puterea militară zonală). Pe de altă parte, o coalizare între Iran şi Irak (1 milion efective permanente, 40 divizii, 600 avioane moderne, 10 nave moderne de luptă etc.) ar ameninţa actualul echilibru de forţe, cu atât mai mult cu cât s-ar putea conjuga cu intensificarea atacurilor fundamentaliste islamice şi teroriste.
Din aceste motive, SUA susţin financiar şi militar regimurile laice din Egipt, Turcia, Iordania şi Yemen, şi şi-au consolidat relaţiile de colaborare politico-militară cu Arabia Saudită şi UEA. Asupra Arabiei Saudite planează însă, acuzaţia neoficialăcă susţine în secret grupările teroriste islamiste şi palestiniene, opunându-se unei campanii în Irak şi unei prezenţe active petroliere occidentale în regiune. UEA pare să devină „pilonul” SUA în zona Golfului. De altfel, la începutul lunii decembrie 2002, SUA a lansat ideea unui parteneriat cu statele din Orientul Apropiat şi Mijlociu, axat pe democratizarea şi modernizarea societăţilor tradiţionale. Concomitent, SUA se pronunţă în favoarea soluţionării diplomatice a conflictului israeliano – palestinian şi a înfruntării unui stat palestinian. În egală măsură, SUA pledează pentru întărirea dispozitivului permanent de securitate în regiune şi pentru pregătirea unei forţe de Reacţie Rapidă NATO, care să intervină în caz de extremă urgenţă. Noua doctrină de securitate a Washingtonului pune accent şi pe „acţiuni preventive”, menite să împiedice apariţia unor crize majore; în acest cadru, preşedintele G. Bush şi colaboratori săi avansează proiectul organizării unei campanii „preventive” împotriva regimului Sadam Hussein, urmată de instaurarea unei guvernări democratice în Irak. Lovitura – integrată în războiul împotriva terorismului internaţional – ar paraliza aşa-numita „Axă a Răului” (Iran, Irak, Coreea de Nord) şi ar dezorganiza reţelele teroriste şi fundamentaliste din întregul Orient Apropiat şi Mijlociu. Ea ar putea fi urmată şi de o schimbare majoră de atitudine la Teheran, precum şi de descurajarea fundamentalismului islamic în Arabia Saudită, Turcia şi Egipt. Până în momentul de faţă, UE şi F. Rusă se opun unei acţiuni militare în Irak.
Federaţia Rusă. Până la sfârşitul Războiului Rece şi dezmembrarea URSS (1990 – 1991), Moscova făcea o concurenţă serioasă Washington-ului, pe plan politico-militar, în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Aliaţii săi tradiţionali erau Siria şi Irakul (multă vreme şi Egiptul). Retorica sovietică apela la solidaritatea arabă şi a statelor „nealiniate” în măsurarea de forţe cu „imperialismul” şi „neocolonialismului” occidental. În 1990 – 1991, Mihail Gorbaciov, – după ce s-a opus unei acţiuni armate deschise – a susţinut SUA în Războiul din Golf şi a îndeplinit funcţia de copreşedinte al Conferinţei de Pace de la Madrid; dispariţia URSS a lăsat SUA cu avantajul de a fi singura putere politico-militară implicată direct şi complet în regiune.
Din 1999 – 2000, V. Putin şi grupurile petroliere din F. Rusă au revenit în forţă pe scena Orientului Apropiat şi Mijlociu, cu precădere în statele din proximitatea „bazinului Caspic” (Iran, Irak) şi a zonei de „vecinătate imediată” (Turcia, Irak). Petrolul, comerţul cu arme, combaterea fundamentalismului islamic şi a terorismului (în Caucaz şi Asia Centrală) şi tradiţia unei diplomaţii de „prestigiu” în Orient şi la Marea Mediterană sunt noile şi „eternele” temeiuri ale interesului pragmaticei conduceri de la Moscova pentru regiune; unele interese proprii sunt convergente cu cele nord-americane, sau vest – europene, altele sunt divergente. V. Putin evidenţia (aprilie 2002) liniile fundamentale şi direcţiile politicii Moscovei: consolidarea CSI; orientarea prioritară spre UE în scopul creării unui „spaţiu economic comun” („integrarea cu Europa”); garantarea stabilităţii în lume şi crearea „printr-un dialog permanent cu SUA” unui nou sistem de securitate internaţională; „schimbarea calităţii relaţiilor cu NATO”; integrarea în economia mondială, cu scopul de a deveni „bogaţi şi puternici”. Vocaţia F. Ruse de garant al stabilităţii internaţionale s-a exprimat, în special, prin participarea la Alianţa Internaţională Antiteroristă ce a lichidat „centrul terorismului internaţional din Afghanistan”. În continuare, clarifica V. Putin,
„politica externă rusă va fi, de asemenea, construită de o manieră strict pragmatică, pornind de la posibilităţile noastre şi de la interesele naţionale -militaro-strategice, economice, politice. Şi totodată, ţinând cont de interesele partenerilor noştri, în primul rând de cei din cadrul CSI”.
Moscova pare încă să ezite între direcţia politică de sfidare a „unilateralismului” SUA şi parteneriatul strategic cu Washington-ul, „reciproc avantajos”. Oricum, F. Rusă este singurul actor internaţional major care are capacitatea de a-şi proiecta puterea militară în anumite zone din Orientul Apropiat şi Mijlociu. În plus, F. Rusă cultivă relaţii privilegiate cu unele state arabe sau „islamice”, cele mai multe adversare ale SUA, şi participă-alături de UE, ONU şi SUA la negocierile de pace israeliano-palestiniene
În regiune, Iranul beneficiază de o relaţie privilegiată cu F. Rusă, exprimată prin: construirea reactorului nuclear de la Bushehr (Golf) – valoare 800.000.000 dolari, operaţional din 2003; construirea a mai mult de 3 reactoare nucleare -valoare 4 miliarde dolari (aceste structuri pot fi folosite în scopul dotării Iranului cu arme nucleare, în condiţiile în care încă din 1998 Teheranul deţine rachete cu rază de acţiune de peste 1000 mile, în măsură să lovească Israelul şi statele
Golfului).
Irakul a căutat în anii din urmă protecţia F. Ruse şi chiar a Chinei şi UE, pentru a rezista presiunilor SUA. Fostul prim-ministru rus, E. Primakov a fost acuzat de unele publicaţii occidentale („New Yorker Magazine”) că ar fi încurajat Bagdadul să împiedice inspecţiile ONU şi că ar fi aprobat livrări de arme, interzise prin embargoul ONU. F. Rusă susţine oricum ridicarea sancţiunilor internaţionale împotriva Irakului şi se opune unei intervenţii militare SUA (septembrie 2002). În momentul de faţă, F. Rusă lasă să se înţeleagă că problema irakiană (ca şi cea kurdă sau a Iranului) nu se poate aborda fără participarea ei, indiferent de modalitatea de finalizare aleasă de „comunitatea internaţională”. În prima parte a lunii decembrie 2002, Irakul a reziliat surprinzător contractele cu „LukOil” şi alte companii ruseşti. Reacţia Bagdadului se poate face ecoul unei „spectaculoase” apropieri ruso-americane.
Siria este un aliat tradiţional al F. Ruse, cu toate că fostul preşedinte Hafez al-Assad s-a străduit să realizeze o amplă deschidere spre SUA şi UE. F. Rusă sprijină poziţia Damascului în negocierile cu Israelul şi în disputele cu Turcia şi livrează armament (inclusiv rachete antiaeriene) clasic; baza de la Tartus, din Marea Mediterană a oferit facilităţi navelor ruse. SUA au avertizat în mai multe situaţii F. Rusă să nu modifice echilibrul militar în regiune prin comercializarea armamentului de ultimă generaţie în Siria, Iran, Egipt şi nesupravegherea traficului ilicit de materiale nucleare.
Egiptul achiziţionează în anumite cantităţi armament rusesc (chiar componente „Skud”, armament antiaerian şi sisteme radar), deşi cel mai important furnizor rămân SUA. De asemenea, Cairo contează pe suportul F. Ruse şi al UE în tratativele cu Israelul, pentru rezolvarea problemei palestiniene.
La câteva luni după victoria Coaliţiei Internaţionale Antiteroriste în Afghanistan, Moscova pare să fie în plină ofensivă în regiune. Contractelor de colaborare cu Iranul şi Irakul, li se adaugă implicarea -, de partea lui Yasser Arafat în rezolvarea conflictului arabo – israelian. Israelul, Egiptul, Arabia
Saudită, Liga Arabă etc. caută asistenţa F. Ruse pentru diverse planuri de pace. Oficialităţi saudite au oferit Moscovei plasamente bancare de 70 miliarde de dolari, ce ar putea fi transferaţi din SUA în Federaţia Rusă în schimbul unei anumite „protecţii” şi împiedicării unei intervenţii militare în Irak. Yasser Arafat rămâne în fruntea Autorităţii Palestiniene graţie F. Ruse şi UE. Şi opoziţia irakiană solicită „înţelegerea” Moscovei.
„Noua poziţie” a F. Ruse de mare exportator de petrol crud o pune în relaţii complexe cu statele OPEC. Rivală a Iranului în „bazinul Caspicii” şi colaboratoare în exploatarea resurselor acestei ţări, F. Rusă concurează OPEC-ul ori de câte ori are ocazia (în 1999 – 2002).
Fundamentalismul islamic şi terorismul internaţional figurează în mod curent pe agenda diplomatică şi militară a Moscovei. În octombrie 2001, F. Rusă şi SUA s-au coalizat împotriva talibanilor şi a extremiştilor islamici. În 20 mai 2002, F. Rusă şi NATO s-au aliat contra aceluiaşi „inamic”, ce beneficia de o atenţie particulară şi în aranjamentele de securitate cu China, India şi republicile din Asia Centrală. Sunt suficiente dovezi ca Moscova, pe de o parte înţelege corect ameninţarea extremismului religios în zonele dintre frontierele proprii locuite de musulmani şi în „vecinătatea apropiată”, şi că pe de altă parte nu ezită să-şi promoveze propriile-i interese de mare putere în Caucaz şi Asia Centrală, sub deviza combaterii fundamentalismului islamic. Poziţia sa se apropie evident de cea a administraţiei nord-americane, diferind însă felul în care fiecare partener apreciază regimurile de la Teheran şi Bagdad. Deşi, F. Rusă se situează – în momentul actual – pe poziţii similare cu Franţa şi Germania,există posibilitatea ca să acţioneze alături de SUA-susţinute din noiembrie 2002 şi de NATO- în eventualitatea unei reglementări politico-militare în Irak şi a diminuării influenţei OPEC pe piaţa mondială.
Uniunea Europeană a devenit treptat, un actor internaţional major, în principal, în domeniul economic şi diplomatic. Există, fără doar şi poate, tradiţii ale implicării puterilor vest-europene în Orientul Apropiat şi Mijlociu, din epocile „Problemei Orientale” şi colonială (secolele XVII – XX), ca şi legături neîntrerupte şi solide cu mediile culturale, politice, economice regionale; o largă „diasporă” musulmană şi creştin orientată s-a fixat de decenii în Franţa, Marea Britanie şi Germania, acţionând ca factor de presiune asupra guvernelor occidentale. Implicate prin tradiţie istorică, afinităţi culturale şi interese economice-strategice majore ( spaţiu de aprovizionare energetică, alături de F. Rusă şi Marea Nordului) în Orientul Apropiat şi Mijlociu, puterile care direcţionează politica Externă şi de Apărare a UE nu se pot alinia „pur şi simplu” la poziţiile diplomatico-militare ale SUA. Franţa, Germania (şi chiar Italia, Spania şi Marea Britanie) nu susţin până la „ultima raţiune”, de exemplu, punctele de vedere ale Israelului în conflictul arabo – israelian şi palestiniano – israelian şi nici soluţiile SUA cu privire la Irak şi Iran. Parisul şi Berlinul, pe de altă parte, se opun extinderii UE în Asia Mică, prin includerea Turciei-inclusiv la Consiliul UE din decembrie 2002- cu toate că aceasta este „pilonul” de stabilitate la „flancul sudic” al NATO, protejata SUA şi membră a triunghiului „politico-militar” Turcia -SUA – Israel. I se reproşează Turciei: politica drepturilor omului; tratamentul dur aplicat kurzilor; comportamentul din cursul crizelor din fosta Iugoslavie;
veleietăţile de „mare putere” în Caucaz şi Asia Centrală; tensiunile dintre Ankara şi Moscova; presiunile exercitate asupra Siriei; prelungirea conflictului cu Grecia etc.
Lipsiţi de o autentică putere militară integrată în regiune,”europenii” abordează rezolvarea problemelor Orientului Apropiat şi Mijlociu, în primul rând prin negocieri diplomatice şi cooperare internaţională. „Europenii – evidenţiază R. Kagein – cred în reglementări, negocieri şi cooperare între naţiuni, în timp ce Statele Unite îşi etalează forţa în lumea anarhică descrisă de Hobbes, unde siguranţa, apărarea, promovarea unei ordini liberale depind de puterea militară şi de utilizarea ei. Când Statele Unite nu erau o mare putere predicau căutarea unor aranjamente – strategia celui slab. Acum, când sunt cei mai puternici, se comportă aşa cum au făcut-o întotdeauna marile puteri. Când marile puteri europene dominau scena, ele afişau cultura forţei şi gloria obţinută pe câmpul de bătălie”. Gerhard Schrb’der avertiza, vis-a-vis de politica SUA în privinţa Irakului şi faţă de iniţiativele în forţă ale SUA: „O eventuală intervenţie americană în irak ar putea distruge alianţa antiteroristă; Orientul Mijlociu are nevoie de o nouă pace, nu de un nou război; orice altă politică ar agrava criza economiei mondiale şi nu ar provoca decât dificultăţi.”
UE a fost deja cooptată, ca şi F. Rusă, în sistemul de gestionare a conflictului israeliano – palestinian. Parisul şi Berlinul doresc mai mult: UE să devină copartener al sUa şi F. Ruse în „administrarea” securităţii în întregul Orient Apropiat şi Mijlociu, într-un sistem de „concert” al marilor puteri, sub egida Consiliului de Securitate. Această atitudine sfidează SUA şi poate fisura solidaritatea euroatlantică, pusă la grea încercare în 1992, în Balcani; mai ales, prefigurează o concertare a poziţiilor UE, F. Ruse şi Chinei ce poate împinge SUA spre o anumită „izolare”. Probabil că anumiţi factori (slăbiciunea militară a UE, comunitatea de valori şi instituţii cu America de Nord, nevoi energetice presante, avantaje economice de „ultimă oră” în regiune, atitudinea Moscovei etc.) să aducă UE de aceeaşi parte cu SUA în problemele imediate ale regiunii. Recent, statele UE care sunt membre NATO, s-au angajat, prin hotărârile Summitului de la Praga (noiembrie 2002) să sprijine SUA în rezolvarea problemei Irakiene. Oricum, în ultimă instanţă, SUA garantează orientarea spre Occident a Orientului Apropiat şi Mijlociu. „Statele Unite – arătau D. C. Gombert, J. Green şi F. S. Larrabee, înalţi responsabili RAND Corp. – joacă rolul de arbitru, respectat de moderaţi şi urât de «rogues». Dacă garantează securitatea Golfului, acordă încredere Turciei şi Arabiei Saudite şi le încurajează alinierea la vest, puterea americană în Orientul Apropiat şi Mijlociu este indispensabilă pentru regiune şi pentru întreaga lume”. Zalmay Khalilzad, la rândul lui, subliniază că UE şi SUA trebuie să se ferească de un parteneriat formal sau de o rivalitate mascată; ele au datoria de a pune în valoare interesele lor comune. Într-o astfel de perspectivă, NATO (cu noua sa Forţă de Intervenţie acceptată explicit la Varşovia, în septembrie 2002) se poate transforma în principalul instrument de combatere a terorismului şi proliferării armelor de nimicire în masă, în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Noul Consiliu NATO – Rusia este în măsură să favorizeze un aport militar al Moscovei la gestionarea crizelor regionale, probabil în spaţiile limitrofe frontierelor sale.
LIGA ARABĂ. Summit-ul din 2001 al Ligii Arabe, desfăşurat la Amman (27 – 28 martie) s-a concentrat asupra situaţiei din teritoriile palestiniene, raporturilor dintre Irak şi Kuweit (încercându-se şi obţinerea unei rezoluţii privind aceste raporturi) şi politicii noului prim-ministru israelian Ariel Sharon. In cadrul Summit-ului, Bagdadul a reuşit să convingă liderii arabi de necesitatea ridicării embargolului (considerat de arabi, la presiunea lui Sadam Hussein, ca fiind „lipsit de fundament”) impuse acestei ţări de SUA.
Declaraţia finală prevedea susţinerea „cauzei palestiniene de către ţările arabe” şi „dreptul palestinienilor de a continua lupta împotriva ocupaţiei”, precum şi „tot sprijinul şi ajutorul posibil pentru a fi capabili să-şi recapete independenţa statului pe pământul lor naţional, cu Ierusalimul drept capitală””(Abdullah, regele Iordaniei). De asemenea, liderii arabi au convenit să sprijine cererea palestiniană referitoare la trimiterea de observatori internaţionali în teritorii (măsură respinsă categoric de Israel). In noiembrie 2002, Liga Arabă a cerut Irakului să respecte Rezoluţia 1441 pentru reluarea inspecţiilor ONU.
Consiliul de Cooperare al Golfului (Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Quatar
A fost stabilit în anul 1981, dar a devenit mai activ după insuccesul suferit în apărarea Kuweit-ului (la invazia irakiană din 1990); principalul partener este Uniunea Europeană. Statele CCG sunt printre cele mai mari importatoare de armamente, iar în anul 2000 au semnat un acord referitor la crearea unei forţe militare comune (de până la 25.000 de militari). Pentru a-şi asigura securitatea împotriva mai puternicelor Iran şi Irak, ţările CCG se bazează şi depind, în mare măsură, de ajutorul/suportul SUA şi al Marii Britanii;
In ultimii doi ani, în cadrul CCG s-au stabilit măsuri pentru constituirea unui bloc economic puternic în regiunea Golfului Persic (semnarea acordurilor privind taxele vamale comune, pentru o piaţă şi o monedă unică), prevăzut cu un Consiliu Suprem de Apărare şi un Tratat de Apărare Comună.
Sprijinrea de către SUA a unui pol de putere regional după modelul democratic american în zona Peninsulei Arabice (pentru contracararea tendinţelor izolaţioniste şi, totodată expansioniste, pe motive religioase ale Iranului şi Irakului) a determinat Yemenul să-şi anunţe candidatura la integrarea în cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului. CCG sprijină însă demersurile lui Yasser Arafat, şi se pronunţă în favoarea cooperării dintre ONU şi Irak în privinţa ridicării sancţiunilor economice.
