Interesul national al Republicii Moldova

Interesul naţional al Republicii Moldova

Deşi au trecut opt ani de la proclamarea independenţei, Repu-blica Moldova încă nu şi-a definit clar interesul naţional, n-a elabo-rat strategia dezvoltării durabile susţinute şi strategia securităţii naţionale. Ultima incluzînd şi determinarea factorilor de risc care i-ar afecta securitatea. în Concepţia politicii externe a Republicii Moldo-va sînt formulate priorităţile politicii externe a republicii care, porni-nd de la primatul întereselor statului în raport cu interesele cetăţea-nului, conţin în diferită măsură unele componente ale interesului naţional. întîrzierea definirii interesului naţional alimentează neclari-tăţi, incertitudini şi speculaţii, fără a da răspunsuri clare la întrebă-rile “Cine sîntem?”, “Ce ne propunem să edificăm?”, “încotro ne îndreptăm?” şi elabora strategia bine fundamentată de dezvoltare durabilă a ţării va fi dificil de obţinut succese serioase, iar factorii de risc nu vor ezita să se pronunţe tot mai vădit.

În literatura de analiză noţiunea “interes naţional” a fost inclu-să în circulaţie în 1935 prin includerea în Enciclopedia ştiinţelor poli-tice editate la Oxford. Prioritate în elaborarea acestei noţiuni aparţi-ne teologului R. Niebuhr şi istoricului Ch. Bird.

În literatura de analiză categoria “interesul naţional” este elu-cidată ca regulă, în conexiune cu politica externă, considerîndu-se că statele îşi materializează interesele naţionale prin politica exter-nă. H. Morgenthau subliniază că politica externă este determinată de in-teresele naţionale, acestea sînt de caracter obiectiv din cauza că se află în conexiune cu natura umană şi împrejurările geografice, cu tradiţiile istorice şi socio-culturale ale poporului. Interesul naţional conţine două elemente de bază:

1. permanent – este imperativul supravieţuirii, legea neschi-mbată a naturii;
2. variabil – este forma concretă pe care o primeşte interesul naţional în spaţiu şi timp. Prerogativa de a determina aceste forme de exprimare aparţine statului din cauza că el deţine monopolul asu-pra legăturilor cu lumea înconjurătoare.

      Baza interesului naţional reflectă limba poporului, cultura şi condiţiile naturale de existenţa lui, ea întotdeauna rămîne permane-ntă, pe cînd factorii interni ai ţării – regimul politic, opinia publică – nu pot influenţa asupra naturii interesului naţional. Elementul per-manent sau central este alcătuit din trei factori:

1. natura interesului care trebuie apărat;
2. împrejurările politice în care se desfăşoară interesul;
3. necesitatea raţională care limitează alegerea scopurilor şi mijloacelor [1].

      Aşadar, unul din principiile de bază ale teoriei “realismului politic” este “conceptul de interes definit în termenii puterii”. Acest concept asigură conexiunea dintre raţiunea ce tinde să perceapă politica internaţională şi faptele destinate cunoaşterii, el permite de a înţelege politica drept o sferă independentă a activităţii umane. Conţinutul “conceptului de interes definit în termenii puterii” nu es-te irevocabil, el depinde de contexul politic şi cultural în care se for-mează politica internaţională a statului.

În opinia lui A. George, noţiunea “interese naţionale vitale” cu-prinde următoarele valori:

1. supravieţuirea fizică;
2. libertatea;
3. îndestularea economică[2].

Opinii de aceeaşi natură, de nuanţă “realistă”, sînt promovate de J. Frankel. El susţine că interesele naţionale şi scopurile naţiona-le determină particularităţile şi direcţiile politicii externe ale statelor. Analistul englez propune următoarea clasificare a intereselor naţio-nale:

1. aspiraţionale – provin din idealurile şi valorile spirituale de bază ale poporului;
2. operaţionale – sînt interesele practice care alcătuiesc scopul nemijlocit al politicii cotidiene a guvernului;
3. descriptive – cuprind discuţiile din parlamente, presă, din cadrul opiniilor publice ce se referă la politica externă[3].
4. Northedje consideră în politica externă de obicei se întretaie cu evaluarea raţională a intereselor naţionale şi doctrinelor ideologi-ce. Majoritatea teoriilor ideologice contemporane sînt flexibile şi pla-stice, dar dacă se produce discordanţă între interesele de stat şi ideologia politică a unui popor, este de aşteptat că interesele de stat inevitabil vor avea prioritate[4].

Folosind pe larg noţiuni din informatică, G. Modelsky susţine că procesul de politică externă este alcătuit din patru etape principale:

1. formularea intereselor;
2. acumularea forţei la IMPUT;
3. determinarea scopurilor;
4. repartizarea forţei la OUTPUT.

Interesele sînt dorinţele şi cerinţele faţă de comportamentul al-tor state. G. Modelsky consideră nefondată ştiinţific noţiunea “inte-res naţional”, el subliniază că interesele pe care le exprimă omul po-litic nu sînt nici interesele naţiunii, nici ale statului, ci ale comunită-ţii. Statul este condiţie necesară pentru existenţa omului politic, el îi oferă mijloace pentru valorificarea scopurilor sale. Limitele comunităţii sînt în acelaşi timp şi mai înguste şi mai largi decît ho-tarele statului: sînt mai înguste din cauza că omul politic nu exprimă interesele tuturor grupurilor sociale şi cetăţenilor ţării, sînt mai largi pentru că neexprimînd interesele tuturor grupurilor sociale şi cetăţe-nilor statului său, omul politic întruchipează interesele altor state, aliate sau amicale, altor grupuri sau indivizi, inclusiv din statele ne-aliate.

În opinia analistului american, există trei tipuri de interese de care trebuie să ţină cont omul politic:

1. cerinţele comunităţii, adică interesele rezultate din valorifica-rea de către oamenii politici a scopurilor din trecut;
2. cerinţele colaboratorilor provizorii, adică interesele ce ţin de valorificarea scopurilor din prezent;
3. cerinţele duşmanilor sau adversarilor, adică interesele de ca-re se face abstracţie în numele scopurilor din viitor[5].

Aşadar, în procesul definirii intereselor omul politic ţine cont de toate cerinţele ce au atribuţie faţă de politica sa. El poate să decidă să neglijeze anumite interese, dar nu poate ignora consecinţele acestei neglijări pentru politica sa şi reieşind din interesele diverse, omul politic îşi formulează scopurile politicii sale externe (el trans-formă interesele comunităţii sale în scopuri ale politicii externe).

Idei de conţinut aproximativ identic sînt expuse de R. Snyder, acesta consideră că interesul naţional este exprimat de grupul de oameni politici aflaţi la putere.

1. Rosenau este de părere că interesul naţional nici odată n-a servit în calitate de instrument analitic. Cauzele ar fi următoarele:
2. a) natura nedefinită a naţiunii şi dificultăţile determinării a cui interese include;
3. b) imposibilitatea de a găsi criterii pentru determinarea existen-ţei intereselor şi urmărirea prezenţei lor în manifestările independe-nte ale politicii;
4. c) lipsa procedurii de acumulare a intereselor de îndată ce sînt identificate[6] .

Societatea este o mulţime infinită de interese individuale sau de grup, nici unul dintre care nu poate prevala asupra altuia şi din această cauză definirea interesului naţional este întotdeauna pur su-biectivă exprimând interesele acelei grupe sociale de care aparţine omul politic. În pofida caracterului pur subiectiv, noţiunea este ne-cesară pentru a explica şi analiza politica externă şi relaţiile interna-ţionale în termenii interesului naţional.

1. Pearson şi J.Rochester deosebesc următoarele neajunsuri ale concepţiei “interesul naţional”:
2. conceperea simplistă a relaţiilor internaţionale, reducerea di-versităţii şi complexităţii lor la înţelegerea îngustă a intereselor sta-tului;
3. caracterul vag al termenului;
4. absenţa criteriilor identice pentru diferite state de determina-re a apărării legitime;
5. existenţa posibilităţii ca interesele principale şi interesele se-cundare ale statului să devină incompatibile;
6. interesul naţional în sensul definit de guvern poate aduce be-neficiu întregii naţiuni, dar şi numai segmentelor privilegiate ale na-ţiunii;
7. unele state pot include în componenţa interesului lor naţional astfel de noţiuni ca “puterea” şi “prestigiul”[7].

În opinia lui R. Aron, noţiunea “interes naţional” este polisema-ntică şi din această cauză, puţin operaţională pentru a analiza sco-purile şi mijloacele relaţiilor internaţionale. însă orice stat are nişte scopuri eterne care pot să se manifeste atît abstract cît şi concret: în primul caz ele prezintă în sine tendinţe către securitate, putere şi glorie, în cel de al doilea, se exprimă în năzuinţa de a-şi lărgi spaţiul vital, mări numărul populaţiei şi răspîndi ideologiile şi valorile sale[8]. Prin urmare, activitatea de politică externă a statelor se exprimă în acţiunile liderilor săi, care dispun de un anumit grad de libertate în alegerea scopurilor, un rol deosebit revenind ideologiei, ambiţiilor, temperamentului ş.a. calităţi ale oamenilor politici de vîrf. În acelaşi timp, datorită locului pe care-l ocupă, aceşti lideri tind să creeze impresia că la baza tuturor activităţilor lor se află interesul naţional. Referindu-se la mijloacele de asigurare a scopurilor, R. Aron subli-niază că statele trebuie să facă uz simultan sau în succesiune de cooperare şi război, de strategie militară şi diplomaţie.

1. Worfers este de părere că realizarea intereselor naţionale ale statului constă în mărirea puterii lui.

În acord cu analistul american, J. B. Duroselle susţine că ar fi bine dacă ar exista posibilităţi de a determina interesul naţional de caracter obiectiv, însă orice reflecţie despre interesul naţional obie-ctiv este subiectivă[9]. în acest sens, M. Merle propune în calitate de mobil al activităţii actorilor nu interesul, ci identitatea naţională, care ar cuprinde: limba şi religia ca piloni ai unităţii naţionale, valorile cultural-istorice şi memoria naţional-istorică. în această bază, subli-niază analistul francez, comportamentul Franţei pe arena internaţio-nală poate fi înţeles mai bine ţinînd cont de oscilaţiile tradiţiilor ei is-torice între patriotism şi pacifism, între ideologia colonialistă şi ideea “misiunii civilizatorii”. Această ordine de idei se referă şi la tradiţiile istorice ale SUA, se are în vedere ondulaţiile între izolaţio-nism şi intervenism[10].

1. B. Duroselle şi P. Renouvin sânt de părere că în istoria euro-peană interesul naţional aparţine mai cu seamă de sfera politicii in-terne.

Fără îndoială, este absolut necesar de a lua în calcul tradiţiile culturale istorice şi valorile naţionale, dar mai aproape de adevăr es-te H. Morgenthau care nu contrapune identitatea naţională interesu-lui naţional, ci o consideră un element inalienabil al acestu-ia.

Prin urmare, definirea interesului naţional, determinarea conţi-nutului şi funcţiilor lui au provocat numeroase discuţii şi diverse opinii. Interesul naţional fiind o noţiune fundamentală a politicii in-ternaţionale, oferă acele pârghii reale prin intermediul cărora acesta poate fi explicată, susţin partizanii acestei categorii, în timp ce ad-versarii ei o consideră ca ceva ştiinţific nedeterminat, părerile lor fiind distincte: – interesul naţional a avut importanţă numai în peri-oada “echilibrului de forţe” din sistemul statelor europene din se-colele XVI-XIX, iar în epoca confruntărilor globale şi-a pierdut din se-mnificaţie; valoarea practică a concepţiei este în scădere în virtutea intensificării proceselor globale de integrare şi transna-ţionalizare, de apariţie a actorilor supranaţionali a relaţiilor internaţionale şi slă-birii prin transferare a suveranităţii statului; – concepţia reprezintă o tentativă de a consolida unitatea inexistentă între statul politic şi so-cietatea civilă. Deşi statul pretinde să exprime interesul naţional, societăţile contemporane sunt divizate profund în interior şi statul în cel mai bun caz poate fi numai intemediar între intere-sele intrate în conflict din cadrul societăţii, el nu serveşte în calitate de centru de unificare şi nu exprimă interesul naţional general. Bunăstarea şi su-pravieţuirea aparatului de stat, iar împreună cu acesta a intereselor dominante de ordin politic, economic şi ideologic ale statului nu coincid cu bunăstarea şi supravieţuirea societăţii civile, expresie a acestei contradicţii fiind intensificarea mişcărilor antietatiste. Aces-te mişcări pun serioase semne de întrebare în legitimitatea preten-ţiilor statului de a fi unicul exponent al suveranităţii poporului, în im-portanţa şi obligativitatea pentru societate a valorilor proclamate (de stat) – apelurile la unitate sub lozinca intere-sului naţional şi loiali-tate naţională deşi influenţează asupra unor pături sociale, în fond şi-au pierdut din capacitatea de a mobiliza energia societăţii.

Totuşi statul rămâne dacă nu actorul principal, cel puţin unul di-ntre actorii principali ai relaţiilor internaţionale, el îşi păstrează su-veranitatea limitată şi are anumite interese naţionale. Critica sus – menţionată reflectă cele mai generale tendinţe ale evoluţiei statelor şi societăţilor, însă această tendinţă este de perspectivă mai înde-lungată.

Referindu-ne la relaţia stat – societate civilă este de subliniat că marxismul tratează această relaţie ca unitate dialectică a conţinutu-lui şi formei, în care forma este statul politic, iar conţinutul – so-cietatea civilă. Scopul statului este interesul general, iar societatea civilă exprimă interesul particular, egoist şi în acest sens, există conflict deschis sau camuflat între interesul general şi interesul par-ticular, între statul politic şi societatea civilă.

Conform opiniei lui G.Hegel, statul este puternic şi bine orân-duit atunci când interesul particular al cetăţenilor se află în conexi-une cu scopul general, când unul îşi găseşte satisfacere şi realizare în altul. Când acest principiu este înfăptuit atunci statul exprimă în cea mai mare măsură interesul naţional existând identitate între in-teresul de stat şi interesul naţional.

Caracterul interacţiunii dintre stat şi societatea civilă depinde în mare parte de gradul de dezvoltare a societăţii civile şi institutelor ei, de capacitatea de a controla activitatea puterii politice. În condi-ţiile în care societatea civilă este slab dezvoltată statul poate să-i uzurpeze drepturile şi privilegiile, îndeplinind nu numai funcţiile ine-rente sie, ci şi funcţiile societăţii: statul îi formulează sarcinile şi ce-re executarea necondiţionată a deciziilor sale considerând că acestea reflectă în modul cel mai adecvat interesele indivizilor şi so-cietăţii în ansamblu. Suma acestor două variabile este egală cu unu, însă în diferite perioade de timp numerele adunate pot avea semni-ficaţie deosebită: în cazul când mărimea statului se apropie de unu, naţiunea se îndreaptă spre despotism şi invers, când mai aproape de unitate se află societatea civilă, lucrurile se mişcă spre anarhie.

Interesul naţional exprimă într-o măsură mai mare sau mai mică consensul naţional care uneşte într-un tot întreg diferiţi oameni. Da-că în raport cu statul său societatea civilă prezintă în sine o totali-tate răzleţită, în raport cu alte state, cu lumea înconjurătoare socie-tatea civilă şi statul alcătuiesc o totalitate integră, iar interesul na-ţional primeşte semnificaţie de interes al întregii naţiuni, în special în raport cu lumea înconjurătoare. Nu este întâmplător faptul că cele mai antagoniste forţe sociale din interior deseori situându-se pe po-ziţii diametral opuse şi având interese polare în problemele de politi-că internă, ajung la numitor comun şi unitate atunci când este vorba de probleme de politică externă a statului lor, de apărare a interese-lor naţionale în exterior. În special în timpul războaielor şi conflicte-lor internaţionale acute se amplifică astfel de simţuri cum ar fi pat-riotismul, legătura cu naţiunea sa, conştientizarea că de forţa şi im-portanţa statului său în lume, de potenţialul lui economic şi politic depinde viaţa şi bunăstarea fiecăruia. Ignorarea acestor simţuri con-duce spre erori grave în evaluarea unor sau altor situaţii de politică internă şi externă.

La baza oricărui interes se află necesităţile obiective ale subie-ctului sau unităţii sociale, necesităţi condiţionate de situaţia econo-mică, socială, politică sau de altă natură. Procesul cunoaşterii nece-sităţilor sociale este procesul formării intereselor oamenilor, intere-sul fiind o categorie obiectiv-subiectivă. În acest sens, interesul na-ţional conţine două laturi: obiectivă şi subiectivă. Toate aspectele care vizează statul ca organizator al începutului naţional, în rapor-turile şi intermedierile lui de bază din interior şi din exterior ţin de la-tura obiectivă. Raporturile şi intermedierile din exterior cuprind:

• situaţia geopolitică a statului;
• locul şi rolul lui în sistemul relaţiilor internaţionale;
• locul şi rolul lui în sistemul de securitate;
• participarea la alianţe şi îndatoririle ce decurg din aceasta;
• locul şi rolul statului în sistemul relaţiilor economice.

       –     internaţionale şi în comerţul mondial.

      Raporturile şi intermedierile din interior vizează:

• nivelul dezvoltării economice a ţării;
• stabilitatea situaţiei social-economice şi politice din ţară;
• necesitatea în resurse;
• potenţialul economic;
• potenţialul militar.

Latura subiectivă ţine în special de concepţiile despre lume, de valorile orientative ale conducătorilor statului, acestea condiţionând caracterul conceperii realităţilor din interior şi din exterior. Conce-perea imprimă în mare măsură sensul introdus în interesul naţional şi conţinutul concret al activităţii de politică externă a statului, acti-vitate care se bazează pe interesul naţional.

În acest context este necesar de atenţionat încă asupra a două laturi ale interesului naţional: latura motivaţională sau ideologică şi implementarea politică. Latura motivaţională serveşte ca regulă în scopul justificării unor acţiuni eventuale sau deja săvârşite de poli-tică externă a statului sub pretextul apărării intereselor naţionale. În activitatea practică de politică externă a statului interesul naţional îşi găseşte expresie în scopurile şi mijloacele cu ajutorul cărora este realizat.

1. Morgenthau deosebeşte interese principale şi secundare, generale şi de conflict, permanente şi variabile. Alţi analişti disting interese neschimbate şi interese variabile. Interesul neschimbat sau fixat conţine sarcina asigurării securităţii externe a statului ca uni-tate politică independentă. Interesul variabil este o funcţie cu mai mulţi factori, cum ar fi: tradiţiile naţionale; valorile împărtăşite de majoritatea populaţiei ţării; caracteristicile personale ale conducerii politice; tendinţele contemporane în dezvoltarea economiei, ştiinţei şi tehnicii; mutaţiile în stările de spirite ale opiniei publice etc.

Interesul naţional este conceperea şi reflectarea necesităţilor statului în activitatea liderilor săi. Interesul naţional este o concepţie care se modifică în dependenţă de circumstanţe istorice şi politice, de natura regimului şi elitei conducătoare. Prin interesul naţional se subînţelege în special interesul naţional-statar. Ambiţiile statelor se schimbă în dependenţă de statutul lor şi împrejurările politice, de re-gimul şi ideologiile predominante în politica internaţională. Scopu-rile statului pot fi: securitatea; expansiunea; bogăţia; propaganda unei ideologii; gloria. Sub lozinca apărării interesului naţional state-le pot să-şi fortifice hotarele, să coopereze sau să se duşmănească cu vecinii lor.

Tradiţional interesul naţional-statal cuprinde trei elemente de bază:

1. securitate militară;
2. înflorire economică şi dezvoltare;
3. suveranitatea statală ca temelie a controlului asupra unui te-ritoriu şi populaţiei.

Securitatea poate consta în apărare sau ofensivă, acumulare de armament sau pacifism, neutralitate militară sau dependenţă de un stat puternic. Există cazuri cînd în tentativa de a-şi spori securita-tea, statele riscă să diminueze din securitatea vecinilor săi şi să pro-voace ecouri negative care pot alimenta izbucnirea unui conflict in-ternaţional. Această ordine este numită “dilemele securităţii” şi în asemenea caz guvernul trebuie să mobilizeze toate resursele eco-nomice, politice şi militare pentru asigurarea capacităţii de apărare a ţării sau satisfacerea ambiţiilor prin ameninţare cu intervenţie mili-tară sau război. Considerăm că cea mai eficace politică de asigurare a securităţii statului este politica echilibrului concretizat prin acor-duri bilaterale şi convenţii.

Elementul economic este un factor chemat să asigure creş-terea puterii statului şi prosperarea materială a cetăţenilor.

Una din trăsăturile generale ale statului este suveranitatea, adi-că puterea supremă asupra unui teritoriu. Puterea supremă, deciziile căreia sînt obligatorii pentru cetăţeni, asociaţii şi instituţii, aparţine statului, numai statul dispune de dreptul de a decreta legi şi norme obligatorii pentru toată populaţia.

Unii cercetători consideră că uneori interesele de stat coincid cu interesele naţionale, iar alte ori diferă. Interesele naţionale, opinează Ia. Etinger, sînt o noţiune obiectivă, istorică care a apărut în rezultatul interacţiunii unor factori ca: situaţia geopolitică a etno-sului, numărul lui, relaţiile cu entităţile naţional-etnice vecine, tradi-ţiile şi particularităţile culturale, religia. Interesele de stat sînt o no-ţiune în mare măsură subiectivă, ce se află în conexiune cu înţele-gerea, interpretarea intereselor naţionale de către forţele politice de la putere, forţe care reflectă interesele anumitor pături sociale. Prob-lema de bază în determinarea raportului dintre interesele de stat şi interesele naţionale este precizarea gradului de reflectare de către puterea de stat a intereselor naţionale sau politice ale populaţiei ţării. G. Mirski este de părere că interesele de stat se reduc în linii mari la interesele cercurilor conducătoare, dar care cîteodată sînt in-corect înţelese de aceste cercuri[11] .

Pentru a asigura interesul naţional sînt necesare unele condiţii:

– stabilitate internă;

– bunăstare economică;

– tonus moral înalt al societăţii;

– securitate;

– împrejurări internaţionale favorabile;

– prestigiu şi autoritate pe arena internaţională.

Prin urmare, interesul naţional este o categorie a cărei parame-tri sînt determinaţi de conjunctura internaţională şi sistemul de va-lori care predomină în societate şi stat. Politica poate fi considerată ca mijloc important de realizare a interesului naţional. Interesul na-ţional-statal se formează în conformitate cu parametrii geopolitici şi posibilităţile statului, la elaborarea lui influenţează nivelul dezvol-tării economice a ţării, autoritatea ei pe arena mondială, tradiţiile na-ţional-culturale. Interesele statale sau naţionale reale abordează su-veranitatea, integritatea teritorială, principiul neamestecului în afa-cerile interne. Elaborarea intereselor naţionale se exercită în inter-conexiunea factorilor economici, sociali, naţional-psihologici etc., în totalitatea factorilor ce determină conţinutul şi caracterul experien-ţei naţional-istorice a poporului sau ţării. în această calitate interesul naţional este un fenomen social-istoric şi nu poate exista indepen-dent de conştiinţa purtătorilor săi fiind în interacţiune cu identitatea naţiunii.

Elementul de bază al interesului naţional este imperativul auto-conservării statului. Cadrul interesului naţional este determinat de idealul ce reflectă valorile societăţii, acest imperativ nu poate fi con-ceput în afara imperativului fundamental, cel al autoconservării. La elaborarea interesului naţional trebuie să se ţină cont de factorii ec-onomici, politici, geografici, de priorităţile politicii interne, de mane-vrele politice ale diferitor forţe şi grupuri interesate, de reacţiile po-sibile din partea statelor cointeresate. Interesele naţionale sînt asi-gurate prin mijloace politice, ideologice, economice, diplomatice şi militare, securitatea şi autoconservarea statului este greu de con-ceput în afara alianţelor şi coaliţiilor.

Ca regulă, se deosebesc două nivele generale ale intereselor naţionale (de politică externă) ale statului:

• nivelul intereselor principale de politică externă;
• nivelul intereselor specifice de politică externă.

Primul nivel include interesele de politică externă ale statului ce ţin de asigurarea securităţii şi integrităţii lui ca unitate social-econ-omică, politică, naţional-istorică şi culturală, de apărarea indepen-denţei lui economice şi politice. Interesele principale sunt determi-nate de situaţia geopolitică a statului, el le asigură şi le apără prin mijloace diplomatice, militare, economice şi ideologice.

Nivelul al doilea cuprinde interesele particulare, specifice, com-parativ cu cele principale, dar importante pentru stat în sfera relaţii-lor internaţionale. Interesele de politică externă de acest nivel ţin de procesele concrete de asigurare a vitalităţii sistemului relaţiilor in-terstatale, situaţiile de conflict care nu ameninţă nemijlocit securita-tea statului, diferite probleme internaţionale, soluţionarea cărora ne-cesită participarea statului. La acest nivel se referă şi interesele de politică externă generate de relaţiile economice externe, comerciale, culturale, ştiinţifice şi de altă natură ale statului. Interesele specifice se află în ultimă instanţă în relaţie de dependenţă de cele principale, însă în acelaşi timp, se bucură de autonomie relativă determinând conţinutul activităţii de politică externă a statului în anumite direcţii.

Primul nivel reflectă sfera superioară a activităţii de politică ex-ternă a statului şi a relaţiilor interstatale. Atât timp cât statul există ca unitate politică, interesele lui principale în esenţă rămân nes-chimbate, independent de regimurile politice sau conducerea poli-tică. În conformitate cu schimbarea conjuncturilor, pot să se modi-fice conţinutul concret al activităţii de politică externă a statului, activitate îndreptată spre asigurarea acestor interese, forma lor de manifestare, mijloacele de realizare, dar însăşi interesele asigurării integrităţii, independenţei şi securităţii statului se menţin în toate timpurile. Interesele principale de politică externă se află în cone-xiune cu situaţia geopolitică a statului, cu rolul şi locul lui în sis-temul relaţiilor internaţionale şi atunci când aceste interese sunt su-puse pericolului, conducerea politică ar putea întreprinde orice mă-suri pentru a le ocroti.

În comparaţie cu cele principale, interesele de politică externă de nivelul al doilea sânt mai labile şi schimbătoare, mai uşor se su-pun influenţei din partea împrejurărilor interne şi externe aflate me-reu în modificare şi există mai mult spaţiu pentru compromise. Inte-resele specifice ale statului pot fi deosebite în diferite perioade isto-rice, ele se modifică în dependenţă de dispariţia unor necesităţi şi apariţia altora, iar în anumite cazuri pot fi jertfite cu pierderi mai mari sau mai mici pentru stat intereselor principale, de importanţă vitală pentru securitatea lui, această ordine fiind întâlnită deseori în practica relaţiilor interstatale. În dependenţă de circumstanţe milita-ro-strategice şi de politică externă, circumstanţe create de locul şi rolul statului în sistemul relaţiilor internaţionale şi de conceperea şi interpretarea lor de către conducerea politică sau de necesitatea asigurării securităţii sale, acesta poate să minimalizeze ori să reducă la zero unele legături cu alte state, legături determinate de interese de nivelul al doilea – economice, comerciale, culturale, spo-rtive ş.a. Totodată interesele specifice deseori pot servi în calitate de mijloc de realizare şi asigurare a intereselor principale ale sta-tului, ele sânt folosite în scopul presiunilor, ameninţărilor, obţinerii unor cedări sau avantaje de la cealaltă parte. Este de remarcat însă că hotarele dintre interesele principale şi interesele specifice ale statului de fapt sânt convenţionale şi mobile, mai ales în cazurile când este afectat prestigiul acestuia. Ba mai mult chiar, sânt cazuri când unele interese specifice sânt declarate de către un stat intere-se de importanţă vitală.

Dacă în trecut concepţia interesului naţional era limitată mai ales la interesele proprii, actualmente statul ar trebui să ţină cont minimum d trei grupe de interese aflate în interconexiune:

• interesele vitale proprii;
• interesele vitale ale altor state;
• interesele globale[12].

Interesele naţionale ale statului pot fi corect determinate la etapa actuală numai ţinând cont de aceste trei grupe de interese de importanţă vitală, ignorarea sau nerespectarea de către un stat a in-tereselor vitale ale altor state sau a intereselor globale pune în peri-col şi interesele acestui stat. H.Morgenthau sublinia că interesul na-ţional al statului care este preocupat nu numai de interesele proprii, dar şi de interesele altor state trebuie să fie determinat în noţiuni compatibile cu acestea din urmă.

1. Schlesinger Jr. subliniază că statul care nu acordă atenţia cuvenită interesului naţional ca forţă motrice a politicii sale, nu poa-te supravieţui.

Actualmente elementele şi conţinutul interesului naţional se af-lă în perioada transformărilor esenţiale, condiţionate de noi factori şi circumstanţe. Dezvoltarea accelerată a forţelor de producţie, mij-loacelor de comunicare în masă şi informaţiei, noile cuceriri tehni-co-ştiinţifice, intensificarea proceselor de internaţionalizare a tutu-ror sferelor vieţii sociale, tendinţele în creştere ale oamenilor spre democraţie, demnitate personală şi bunăstare materială provoacă modificarea interesului, vin cu unele transformări în raportul dintre părţile lui componente. Factorul economic capătă importanţă mai mare impunînd statul să deie răspuns adecvat la cerinţele în creşte-re ale populaţiei faţă de nivelul şi calitatea vieţii. Autoritatea şi pres-tigiul statului pe arena mondială, locul lui în ierarhia internaţională depind actualmente de alte principii. Trebuie de luat în calcul şi fe-nomenul transnaţionalizării, mai precis, sporirea rolului corporaţiilor transnaţionale, băncilor şi consorţiilor, aceşti factori ţin sub control crescînd repartizarea resurselor şi viaţa economică mondială în an-samblu.

Mişcarea Republicii Moldova, altor state independente şi post-socialiste spre economia de piaţă şi demonstraţia pluralistă se des-făşoară în condiţiile nu numai a sporirii fluxului de idei, capital, mă-rfuri, tehnologii şi oameni, a transparenţei în creştere a hotarelor, dar şi a dificultăţilor enorme, contradicţiilor, crizelor şi conflictelor. Legăturile tradiţionale bi-si multilaterale între state sînt completate cu altele noi, ce cuprind cele mai diverse ramuri – transportul şi co-municaţiile, economia şi finanţele, cultura şi informaţiile, ştiinţa şi învăţămîntul. în ultimul timp se măreşte rolul organizaţiilor şi insti-tutelor internaţionale (statele le deleghează o parte din prerogativele lor, le acordă susţinere financiară şi politică), precum şi al corpora-ţiilor transnaţionale, (ele sînt cointeresate nu numai în profit finan-ciar şi creştere economică, dar şi în stabilitatea ţării de reşedinţă, în statalitate generală şi cooperare).

în asemenea împrejurări asigurarea interesului naţional ne-cesită stabilirea unui echilibru între elementele sale ce se află în in-terdependenţă şi se completează reciproc. Din cauza că este foarte greu de asigurat dezvoltarea plenară a fiecărui element în parte, în practica internaţională deseori este atestată ordinea, cînd dezvol-tarea unei părţi componente sau condiţii compensează sub dezvol-tarea alteia, obţinîndu-se în aşa mod o anumită doză de echilibru.

Conform unor surse oficiale, interesul naţional al Republicii Moldova este asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale, iar restul nu sînt altceva decît strategii de soluţionarea lui. Considerăm această definiţie incompletă din cauza că reflectă, nu pe deplin, nu-mai unele părţi componente ale interesului naţional, iar altele sînt trecute cu vederea sau subestimate.

Sîntem de părere că la definirea conceptului de interes naţional al Republicii Moldova este necesar de a ţine cont de trei factori de importanţă cardinală:

1. primatul cetăţeanului în raport cu statul. Conceptul de in-teres naţional trebuie să pornească de la cetăţeni şi nu de la stat – nu cetăţenii există pentru stat, ci statul pentru cetăţeni;
2. vocaţia europeană a poporului Republicii Moldova şi uni-tatea etnică şi spirituală a românilor. Trebuie de creat imaginea unui popor care optează consecvent pentru economia de piaţă, care ştie să folosească eficient resursele, să construiască infrastructuri ava-nsate, să producă mărfuri competitive şi să facă bani, care se pro-nunţă pentru democraţia pluralistă şi este deschis dialogului. In-teresul naţional trebuie să apere valorile naţionale, tot ce este aute-ntic şi de semnificaţie. în relaţiile cu Rom`nia se impune necesitatea promovării unui dialog politic permanent şi integrării cultural-spiri-tuale;
3. securitatea nu este numai o problemă militară, ea implică şi alte domenii – economic, administrativ-organizatoric, ecologic. Securitatea porneşte de la garantarea drepturilor şi libertăţilor fun-damentale ale cetăţenilor. în acelaşi timp, strategia de securitate tre-buie să sintetizeze felul cum Republica Moldova îşi concepe preze-ntul şi viitorul. în acest context se includ şi definirea factorii de risc, interni şi externi, existenţi şi eventuali, care-i pun în pericol secu-ritatea.

Riscurile ar fi următoarele:

1. a) dificultăţi interne de natură economică şi socială provocate de asemenea de factori ca:

– devalorizarea valutei naţionale, neachitarea salariilor, pensii-lor şi burselor, creşterea inflaţiei, pierderea depozitelor bancare ale cetăţenilor şi întreprinderilor;

– întîrzierea reformelor structurale;

– număr mare de persoane nonactive;

– datorii externe.

În scopul accelerării dezvoltării economice, promovării refor-melor structurale sau menţinerii regimurilor la putere, multe ţări re-curg la împrumuturi, însă efectul acestor intervenţii deseori nu este cel scontat din cauzele că mijloacele sînt folosite pentru finanţarea întreprinderilor puţin – sau nerentabile, crearea structurilor neadec-vate necesităţilor ţării, ridicarea artificială a capacităţii de cumpărare a populaţiei, menţinerea cheltuielilor militare la nivel ridicat; în plus, nu trebuie trecut cu vederea corupţia cercurilor diriguitoare. Pentru a preîntîmpina cît de cît accelerarea acestor procese nedorite, se im-pune elaborarea unei strategii a dezvoltării durabile susţinute, în ca-re să-şi găsească fundamentale suporturile şi mecanismele de refor-mare a economiei, fapt ce va permite depăşirea situaţiei actuale, cînd industria în linii mari este lipsă, agricultura în mare parte este necompetitivă, iar sfera serviciilor este unilateral orientată şi depar-te de standartele mondiale;

1. b) dependenţa de o singură sursă de agenţi energetici. Asigura-rea securităţii energetice a republicii prin diversificarea surselor de import şi dezvoltarea resurselor proprii, inclusiv cele de alternativă, este o oportunitate de neamînat. Soluţionarea acestei probleme este nu numai de importanţă economică, dar şi politică;
2. c) separatismul tiraspolean. Autorităţile de la Tiraspol, susţinute de unele forţe din exterior, sînt generator de instabilitate şi conflict în regiune. Republica Moldova nu-şi exercită suveranita-tea asupra spaţiului din stînga Nistrului şi oraşului Tighina, legile ei nu sînt aplicate pe acest teritoriu, economia acestei regiuni nu este încadrată în sistemul economic unic republican. în pofida eforturilor autorităţilor de la Chişinău şi misiunilor internaţionale, această pro-blemă încă n-a fost rezolvată, însă cert este că soluţionarea ei tre-buie găsită în baza legislaţiei Republicii Moldova, cu largul concurs al comunităţii internaţionale. Federalismul sau separatismul contra-vin intereselor cetăţenilor, dar totoodată, se impune promovarea unei politici active de decentralizare administrativă şi decizională;
3. d) unele forţe revanşarde din interior, susţinute din exterior, ca-re speră să întoarcă roata istoriei. însă trecutul este irevocabil şi ce-ea ce a fost nu mai poate fi întors, deşi pericolul restaurării mai per-sistă;
4. e) existenţa unor tensiuni şi instabilităţi în regiune, acumularea de forţe militare şi paramilitare care se pot extinde, traficul de arma-ment, substanţe radioactive şi droguri.

Cert este că nu poţi trăi în siguranţă izolîndute şi prin formula-rea interesului naţional elaborarea strategiei securităţii naţionale şi definirea factorilor de risc este important să se demonstreze că Re-publica Moldova doreşte să fie generator de securitate şi încredere în regiune.

Prin urmare, interesul naţional este o categorie ce ţine nu nu-mai de politica externă, dar şi de cea internă avînd ca obiectiv defi-nirea priorităţilor dezvoltării naţionale. Aceste priorităţi fundamen-tale ar fi:

1. garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, promovarea democraţiei pluraliste şi crearea societăţii civile;
2. asigurarea independenţei şi restabilirea suveranităţii pe între-gul său teritoriu;
3. crearea condiţiilor necesare dezvoltării economice şi prospe-rării materiale a populaţiei;
4. asigurarea securităţii economice, politice, militare, energetice şi ecologice;
5. crearea condiţiilor favorabile pentru restabilirea conştiinţei naţionale a populaţiei băştinaşe, afirmării vocaţiei ei europene şi in-tegrării în Europa unită.

În baza celor expuse mai sus considerăm că interesele naţiona-le ale Republicii Moldova ar fi următoarele:

– asigurarea existenţei statului suveran, independent, unitar şi indivizibil; garantarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fun-damentale ale omului, asigurarea securităţii cetăţeanului; edificarea statului de drept prin respectarea Constituţiei şi legilor; crearea con-diţiilor pentru dezvoltarea economiei şi bunăstarea materială a oa-menilor; asigurarea securităţii energetice;

– crearea condiţiilor pentru refacerea spirituală a cetăţenilor;

– participarea activă şi integrarea în organizaţiile internaţionale regionale şi subregionale.

Este important ca prin definirea interesului naţional Republica Moldova să demonstreze că s-a angajat în respectarea valorilor li-bertăţii, toleranţei şi colaborării obţinînd şi pe această cale mai mul-tă audienţă şi prestigiu.

 

 

 

 

[1] Morgenthau H. Politics amond Nations N. Y., 1955. P. 3-12.

 

[2] George A. Presidential Decisionmaking in Foreign Policy. London, 1980. P. 244.

[3] Frankel J. National Self-Interest. London, 1970. P. 37-38.

[4] Northedge F. The Foreing Policy of the Powers. London, 1968. P. 13-14.

 

[5]Modelsky G. A Theory of Foreing Policy. London, 1962. P. 8-10, 19-20.

[6] Rosenau J. The Scientific Study of Foreing Policy. N. Y., 1971. P. 243-244.

 

[7] Pearson F., Rochester J. International Relations. N – Y,  1988. P. 149-151.

[8] Aron. R. Paix et Guerre entre les nations. Paris, 1984. P. 82-86.

[9] Duroselle J. -B. Tout empire periro… Paris, 1982. P. 88.

[10] Merle M. La politique etrangere. Traite de science politique. Paris, 1985.- P. 473-474.

 

[11] Государственные, национальные и классовые интересы во внеш-ней политике и международных отношениях. // МЭМО, 1989. № 2. c. 69-70.

 

[12] Национальные интересы: теория и практика. М., 1991. p. 47-48.