INTERESUL NAŢIONAL – FACTOR DETERMINANT AL PRIORITĂŢILOR STRATEGICE DE POLITICĂ EXTERNĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Actualitatea investigaţiilor este determinată de oportunitatea definirii interesului naţional al Republicii Moldova, abordat în calitate de factor determinant al dezvoltării statului şi asigurării coeziunii societăţii, luînd ca bază interconexiunea şi interdependenţa dintre politica internă şi politica externă. În ordinea de idei reliefată, sînt supuse analizei eforturile de soluţionare a conflictului din stînga Nistrului şi procesele de consolidare a statului Republica Moldova pe arena mondială prin diversificarea raporturilor sale internaţionale, un loc aparte revenind în acest context opţiunii de integrare europeană, iar în aspect conceptual este evaluat caracterul multivectorial al politicii lui externe.

În general, formularea interesului naţional prezintă în sine un proces dinamic şi complex, dat fiind că această categorie reflectă anumite realităţi sociale, incluzînd totalitatea necesităţilor şi aspiraţiilor comune tuturor membrilor unei entităţi socioculturale, iar satisfacerea şi susţinerea lor reprezintă o condiţie indispensabilă pentru fiinţarea şi identitatea ei în calitate de subiect al istoriei. Interesul naţional reflectă aspiraţiile unui popor de a ocupa în cadrul comunităţii mondiale locul care îi corespunde maximal posibil tradiţiilor sale cultural-istorice şi spirituale, asigurîndu-i realizarea deplină a potenţialului său. Institutul politic principal abilitat cu definirea interesului naţional, exprimarea şi susţinerea lui este statul, acesta prin realizarea aspiraţiilor comunităţii socioculturale pe care o reprezintă îşi asigură legitimitatea puterii sale. A. Schlesinger-jr. consideră că statul care nu acordă atenţie cuvenită interesului naţional ca forţă motrice a politicii sale, nu poate supravieţui. În plan academic R. Keohane a insistat asupra oportunităţii elaborării unei teorii a interesului, dar fără a face, potrivit lui D. Sanders, o referire explicită la interesul naţional, exprimînd părerea că neformularea ei face imposibilă orice teorie a relaţiilor internaţionale [1]. În aceeaşi ordine de idei V. Beniuc subliniază că „interesul naţional este cel mai complex proiect care poate fi realizat de către o ţară, elaborarea şi dezbaterea lui reprezintă un act extrem de necesar şi responsabil care urmăreşte nu doar o perfectă cristalizare conceptuală, dar şi mobilizarea socială pentru executarea acestui proiect universal. Naţiunea, comunitatea unui stat care nu-şi conştientizează clar interesele, nu poate conta pe o existenţă şi dezvoltare durabilă”[2]. Conform lui S.Burchill şi A.Linklater, interesul naţional „constă în conservarea identităţii politice şi culturale a unei naţiuni şi presupune asigurarea independenţei naţionale, integrităţii teritoriale, ordinii şi echilibrului intern”[3], iar în opinia lui Iu.Pîntea, interesele naţionale se bazează „pe valorile şi patrimoniul naţional, potenţialul moral şi intelectual al societăţii, fiind realizate / asigurate prin activitatea de perspectivă în domeniile economic, politic şi militar, social şi demografic, informaţional, ecologic etc.” [4].

Cu certitudine, actualmente ideile de tipul celor expuse de A. Schlesinger-jr. sau Iu.Pîntea, „ignorarea intereselor naţionale…poate avea ca efect dispariţia statului ca subiect independent al raportorilor internaţionale”, sînt serios zdruncinate de procesele transnaţionale de globalizare, însă aceste realităţi nu pot fi un obstacol pentru o nouă democraţie, Republica Moldova, geopolitic poziţionată la interferenţa civilizaţiilor, să-şi formuleze expres şi tranşant interesele naţionale, mobilizînd eforturi pentru realizarea lor. V.Saca susţine pe bună dreptate că „dacă în condiţiile Europei de Vest acest concept este considerat întrucîtva un obstacol al integrării, în Estul Europei el se impune pe prim plan, reflectînd tendinţele statelor de a-şi consolida identitatea interesului naţional, de a se găsi pe sine chiar în pofida dezintegrărilor” [5]. Conform lui V. Beniuc, „esenţa interesului naţional, în principiu, iar pentru Republica Moldova, în special, este determinată de factorii ce asigură continuitatea şi calitatea statului şi societăţii în mediul concurenţial intern şi internaţional” [6], incluzînd sursele şi nivelul dezvoltării economice, potenţialul intelectual şi ştiinţific al comunităţii tentate că construiască o economie bazată pe cunoştinţe, capacităţile statului de a-l realiza pe teritoriul întreg al ţării într-o concordanţă constructivă cu vecinii şi cu partenerii strategici, nivelul conştiinţei naţionale, consolidării identităţii şi unităţii naţionale (A. Colaţchi preferă termenul „autoconştiinţă naţională” considerîndu-l cel mai adecvat din cauza că autoconştiinţa în sensul de conştientizare a apartenenţei sale la o anumită comunitate (nu conştiinţa în general) este acel „făuritor” datorită căruia celelalte organisme se manifestă în calitate de colectivitate socială [7]). Formarea intereselor naţionale, susţine A.Burian, se produce într-o interconexiune complexă de factori economici, sociali, naţional-psihologici şi de altă natură, care „în totalitatea lor determină conţinutul şi caracterul experienţei naţional-istorice a poporului şi ţării respective”, în această calitate ele nu pot exista independent de conştiinţa purtătorilor săi [8].

Fără îndoială, nedefinirea interesului naţional reprezintă un pericol deloc neglijabil pentru însăşi existenţa statului şi a poporului, deoarece nu sînt determinate priorităţile strategice de dezvoltare, iar ameninţările şi factorii de risc nu ezită să se pronunţe tot mai pregnant. A.Burian exprimă opinia că succesul politici externe a unui stat este determinat de claritatea formulării intereselor naţionale şi înţelegerea căilor şi mijloacelor de realizarea lor, E. Ciobu le numeşte „impuls al activităţii diplomatice”, iar V.Beniuc – „forţă mobilizatoare de bază în acţiunile cetăţeanului, societăţii şi statului”.

Enciclopedia Ştiinţelor Politice editată în 1936 la Oxford introduce în circulaţie categoria „interesul naţional”, fondatori ai noţiunii fiind R.Niebuhr şi Ch.Beerd, care, de altfel, pun începuturile abordării ei în spiritul realismului politic: statele îşi realizează interesele naţionale prin politica externă. Fără să împărtăşească ideile realiste, J.Rosenau susţine că iniţial categoria „interesul naţional” a servit în calitate de mijloc de justificare sau proiectare a politicii externe.

Însă un rol determinant în fundamentarea acestei categorii revine lui H.Morgenthau, în a cărui opinie, politica externă a statelor este determinată de interesele naţionale, care sînt de caracter obiectiv din cauza că se află în conexiune cu natura umană şi respectiv, împrejurările geografice şi tradiţiile istorice şi socioculturale ale poporului. Interesul naţional conţine în acest sens, două elemente de bază: permanent, care nu este altceva decît imperativul supravieţuirii, legea imuabilă a naturii şi variabil, acesta se dovedeşte a fi forma concretă pe care interesul naţional o primeşte în spaţiu şi în timp, prerogativa de a determina formele de exprimare aparţine statului din cauza că deţine monopolul asupra relaţiilor cu lumea înconjurătoare [9]. Elementul principal include trei factori: natura interesului care trebuie susţinut, conjunctura politică în care se desfăşoară şi necesitatea raţională care limitează alegerea scopurilor şi mijloacelor. Baza interesului naţional reflectă limba poporului, cultura şi condiţiile naturale de existenţa lui, pe cînd factorii interni cum ar fi regimul politic sau opinia publică nu pot să influenţeze asupra naturii lui. În această bază H.Morgenthau fundamentează „conceptul de interes definit în termenii puterii”, care asigură conexiunea dintre raţiunea ce tinde să perceapă politica internaţională şi faptele destinate cunoaşterii, creîndu-se astfel posibilitate de a înţelege politica în calitate de sferă independentă a activităţii umane. Conţinutul „conceptului de interes definit în termenii puterii” nu rămîne neschimbat şi depinde de contextul politic şi cultural în care se formează politica internaţională a statului, pe cînd însăşi ideea de interes nu se supune influenţelor temporal-spaţiale.

Th. de Montbrial din contra, contestă supoziţia promovată de analistul american, exprimînd opinia că ideea posibilităţii definirii interesului naţional în mod absolut şi univoc pentru un termen lung, ca ceva existînd în sine şi decurgînd din principiul supravieţuirii identitare este dificil de susţinut [10].

Prin urmare, insistînd asupra supoziţiei că „scopurile politii externe trebuie să fie determinate în contextul interesului naţional”, H. Morgenthau fundamentează tradiţia realistă de explorare a acestui concept, a cărei esenţă se reduce la următoarele: interesele naţionale de politică externă ale statului se împart ierarhic în două nivele-principal şi secundar. Conform acestei tradiţii, primul este determinat de situaţia geopolitică a statului şi vizează asigurarea independenţei lui politice şi economice, securităţii şi integrităţii ca unitate social-economică şi politică, naţional-istorică şi culturală, aceste interese fiind susţinute prin mijloace diplomatice şi politico-militare, economice şi ideologice. Nivelul al doilea include interesele statului în menţinerea stabilităţii sistemului de relaţii internaţionale şi securităţii internaţionale, inclusiv prin managementul conflictelor precum şi participarea la procesele de cooperare economică şi ecologică, culturală şi ştiinţifică etc. Interesele secundare se află în ultimă instanţă în relaţie de dependenţă faţă de cele principale, dar în acelaşi timp se bucură de autonomie în creştere, determinînd unele activităţi de politică externă ale statului.

Potrivit teoriei realiste a interesului naţionale, atît timp cît statul există ca entitate politică, interesele lui principale rămîn în esenţă neschimbate, independent de caracterul regimurilor politice sau elitelor politice. Schimbările împrejurărilor pot să contribuie la modificarea conţinutului sectorial al activităţii de politică externă a statului îndreptată spre susţinerea acestor interese, formei lor concrete de manifestare sau mijloacelor de realizare, dar înseşi interesele asigurării integrităţii teritoriale, independenţei şi securităţii se menţin în toate timpurile. Spre deosebire de cele principale, interesele secundare se disting printr-un grad înalt de flexibilitate şi transformare, mai uşor se lasă influenţei din partea conjuncturilor interne şi externe aflate mereu în modificare şi există mai mult spaţiu pentru compromise. Ele pot fi deosebite în diferite perioade şi se supun transformărilor în dependenţă de satisfacerea sau dispariţia unor necesităţi şi fundamentarea altor, iar în anumite cazuri, în numele asigurării intereselor principale, chiar sînt jertfite cu pierderi mai mari sau mai mici pentru stat, această situaţie fiind întîlnită nu rareori. În dependenţă de circumstanţele militaro-strategice şi de politică externă create de locul şi rolul statului în sistemului internaţional, conceperea şi interpretarea lor de către liderii politici sau necesitatea asigurării securităţii, el, statul, poate să minimizeze ori să întrerupă cu alţi actori unele relaţii economice, culturale, sportive sau de altă natură provenite din interese de nivelul al doilea. În acelaşi timp, ele pot contribui la realizarea şi asigurarea intereselor principale, fiind utilizate în calitate de mijloace pentru obţinerea unor cedări sau avantaje, presiuni sau intimidări. Este de specificat deasemenea că hotarele dintre cele două nivele ale intereselor sînt mobile, mai ales în situaţiile cînd este pus sub semnul întrebării prestigiul statului, iar în anumite cazuri unele interese specifice sînt declarate sau proclamate de importanţă vitală (pentru stat).

Tămaş deasemenea deosebeşte în spirit realist două componente ale interesului naţional-permanentă, care în linii mari corespunde cu prevederile avansate de S.Burchill şi A. Linklater, pe cînd cealaltă, mobilă, este determinată de circumstanţele caracteristice unei anumite perioade istorice, obiectivele fiind „stabilite în funcţie de evoluţia raporturilor de putere, alianţele posibile şi proiectele de securitate credibile” [11].

A.Wolfers este de părere că realizarea intereselor naţionale ale statului rezidă în sporirea forţei lui, cu predilecţie celei militare. Luînd ca sistem de referinţă conjunctura internaţională postbelică, categoria „interesul naţional”, conform analistului american, se află în conexiune organică cu alta – „securitate naţională”, ele în linii mari fiind identice şi urmăresc scopuri comune. El deosebeşte „interese de stat” şi „interese individuale”, primele fiind tratate în interdependenţă şi în raport cu scopurile naţionale, iar acestea, la rîndul lor, se divizează în „directe” şi „indirecte”. Scopurile naţionale directe nu sînt altceva decît asigurarea securităţii şi independenţei naţionale, ele fiind relevante pentru indivizi numai în cazul dacă ei se autoidentifică cu statul lor naţional.

Reflecţiile lui J.Frankel se înscriu în aceeaşi ordine de idei, el susţinînd că interesele naţionale şi scopurile naţionale determină direcţiile şi particularităţile politicii externe a statelor. În opinia lui, există următoarele tipuri de interese naţionale: aspiraţionale, provin din principalele idealuri şi valori spirituale ale poporului; operaţionale, reprezintă interesele practice care alcătuiesc scopurile nemijlocite ale politicii cotidiene a guvernului; descriptive, cuprind dezbaterile din parlament şi presă, ideile exprimate de opinia publică cu privire la politica externă.

F.Northidge este de părere că în politica externă se întretaie, de obicei, evaluarea raţională, pe de o parte, a intereselor naţionale, iar pe de alta, a doctrinelor ideologice, subliniind că majoritatea ideologiilor contemporane sînt flexibile şi plastice, dar dacă se produce discordanţă între interesele de stat şi ideologia politică a poporului, este de aşteptat ca primele indiscutabil să aibă prioritate, iar sarcina prioritară a liderului politic este de a stabili ierarhia lor în dependenţă de semnificaţia pe care o prezintă pentru stat.

P.Seabury şi K.Thompson numesc interesul naţional „un complex ideatic şi normativ de scopuri”, iar pentru S.Krasner acesta este „un set de obiective ordonate tranzitiv şi validate empiric care nu a avantajat disproporţional nici un grup din societate” [12]. A.George utilizează noţiunea „interese naţionale vitale”, care include mai multe valori-supravieţuire fizică, libertate şi îndestulare economică, pe cînd M.Wight exclude sintagma „naţional”, susţinînd că „interesele vitale ale unui stat sînt ceea ce el crede că sînt şi nu ceea ce o altă putere spune că trebuie să fie”, „datoria principală a fiecărui guvern este considerată a fi protejarea intereselor poporului pe care îl conduce şi pe care îl reprezintă în raport cu interesele concurente ale altor popoare” [13]. În aceeaşi ordine de idei se înscriu ideile lui D.Clinton, care defineşte un conţinut dublu al interesului naţional, incluzînd, pe de o parte, binele comun propriu întregii societăţi, aceasta alcătuind o comunitate de oameni ce au stabilit anumite relaţii durabile şi au convenit asupra unor standarde de viaţă şi norme de comportament, iar pe de alta, include scopurile de politică externă a statelor în relaţiile dintre ele [14]. A.Burian consideră că nivelul dezvoltării social-economice şi social-politice a ţării, aşezarea geografică, tradiţiile naţional-istorice, scopurile şi necesităţile asigurării suveranităţii şi securităţii, aceşti şi alţi factori determinanţi fiind „transpuşi în politica externă, se focalizează în concepţia interesului naţional” [15].

Prin urmare, tradiţia realistă, dar nu numai această concepţie, asociază interesul naţional cu interesul de stat, susţinîndu-se că este justificată utilizarea sintagmei „interesele naţionale de stat”:

la baza interesului se află necesităţile obiective ale naţiunii, iar statul fiind organizator al începutului naţional, le implementează prin politica sa. Ţinem să subliniem că încă G.Hegel a remarcat că statul este puternic şi bine administrat în condiţiile cînd interesele particulare se află în concordanţă cu scopul general şi numai atunci cînd acest principiu îşi găseşte realizare, el exprimă cel mai deplin „interesele naţionale generale”;
interesul naţional de stat este un fenomen social-istoric, care nu poate exista independent de purtătorii săi şi include în componenţa sa, potrivit lui H.Morgenthau, identitatea naţională, iar în opinia lui V.Beniuc, „comuniunea unui stat ce nu-şi conştientizează clar interesele, nu poate conta pe o existentă şi dezvoltarea durabilă, pe o viaţă prosperă”;
statul reprezintă naţiunea în relaţiile cu lumea înconjurătoare, iar interesul naţional devine un factor integrator, conform lui U.Ozkirimli, anihilînd unele disensiuni dintre stat şi societatea civilă. În aceeaşi ordine de idei, supunînd analizei unele aspecte structurale şi funcţionale menite să contribuie la elaborarea interesului naţional al Republicii Moldova, V.Saca subliniază că problema realizării acestui concept presupune fundamentarea unei idei general-naţionale, care „ar uni în jurul său toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa etnică sau socială”;
cadrul interesului naţional este determinat de idealurile care reflectă valorile sociale, dar nu poate fi conceput, în opinia lui H.Morgenthau, în afara imperativului autoconservării statului, obiectivele lui majore fiind, potrivit lui P.Ţîgankov, asigurarea securităţii naţionale şi suveranităţii ca expresie a puterii supreme, bunăstării economice şi dezvoltării etc.

Însă nu toţi cercetătorii identifică interesul naţional cu interesul de stat. Astfel, Ia.Etinger consideră că interesul naţional este o noţiune de caracter obiectiv şi istoric, care a apărut în rezultatul interacţiunii mai multor factori cum ar fi situaţia geopolitică a etnosului, componenţa lui numerică şi relaţiile cu entităţile naţional-etnice vecine, religia, tradiţiile şi particularităţile culturale. Interesele de stat din contra, sînt în mare măsură o noţiune de caracter subiectiv din cauza că se află în conexiune cu înţelegerea şi interpretarea intereselor naţionale de către forţele politice deţinătoare ale puterii, forţe care reflectă aspiraţiile anumitor pături sociale [16]. G.Mirski exprimă un punct de vedere în linii mari similar, fiind de părere că interesele de stat se reduc cu precădere la interesele cercurilor conducătoare.

Bineînţeles, categoria ,,interesul naţional” nu întruneşte numai exegeţi, preocupaţi de fundamentarea şi diversificarea conţinutului ei, ci şi contestatari, care o privează de caracter ştiinţific şi operaţional, negîndu-se obiectivitatea contra subiectivităţii şi promovîndu-se supoziţiile că interesele naţionale sînt realizate prin activitatea liderilor politici, care pot să le remodeleze în conformitate cu aspiraţiile personale sau de grup. Astfel, J.-B. Duroselle este de părere că ar fi bine dacă ar exista posibilităţi de a putea defini interesul naţional ca fiind de caracter obiectiv, însă ,,orice reflecţie despre obiectivitate este subiectivă” [17]. În plan investigaţional, aprofundînd reperele definitorii ale sociologiei franceze a relaţiilor internaţionale, J.-P.Derriennic se pronunţă în aceeaşi ordine de idei, considerînd că deşi interesul este obiectiv, el se dovedeşte a fi în acelaşi timp incognoscibil, deoarece există riscul ca subiectivitatea celor supuşi cercetării, oamenii şi comunităţile sociale, să fie înlocuită cu propria subiectivitate a sociologului [18].

De fapt, luările de poziţii care pun sub semnul întrebării caracterul aplicativ şi semnificaţia teoretică al conceptului de interes naţional nu se dovedesc a fi o raritate şi au evoluat de la minimizarea relevanţei pentru determinarea opţiunilor de politică externă pînă la negarea valorii lui în condiţiile globalizării şi eroziunii suveranităţii de stat. Astfel, în accepţia lui H.Bull, interesul naţional este identic cu interesul de stat, însă această concepţie este lipsită de conţinut atît timp cît nu sînt definite „scopurile concrete sau obiectivele pe care le urmăreşte sau ar trebui să le urmărească statele: securitatea, prosperitatea, obiective ideologice ori alte opţiuni” şi numai în asemenea condiţii „problema în dezbatere” vizează mijloacele de promovarea lor [19].

G.Modelski consideră nefondată ştiinţific noţiunea ,,interesul naţional” din cauza că ,,interesele pe care le exprimă liderul politic nu reflectă nici interesele naţiunii şi nici ale statului”, ci ale comunităţii, aceasta, de fapt, fiind formată de însuşi lider pentru ca mai apoi s-o reprezinte. Cadrul spaţial al comunităţii este în acelaşi timp şi mai îngust, şi mai larg decît hotarele statului: este mai îngust din cauza că liderul politic nu exprimă plenar interesele grupurilor sociale şi cetăţenilor statului său, dar totodată este mai larg pentru că el reflectă interesele altor state, aliate sau amicale, grupuri sociale şi indivizi. Statul este condiţia indispensabilă pentru existenţa liderului politic, deoarece îi oferă mijloace pentru realizarea scopurilor pe care le trasează. Analistul american susţine că liderul politic în activitatea sa trebuie să ţină cont de trei tipuri de interese: cerinţele comunităţii, care nu sînt altceva decît interesele rezultate din valorificarea de către liderii politici a scopurilor din trecut; cerinţele colaboratorilor provizorii, care se rezumă la interesele provenite din realizarea scopurilor din prezent; cerinţele adversarilor, adică interesele ce pot fi neglijate la moment în vederea atingerii scopurilor din viitor [20]. Prin urmare, în procesul formulării intereselor liderul politic este nevoit să ia în calcul toate cerinţele ce se referă la politica pe care o promovează sau intenţionează s-o promoveze. Chiar dacă decide să neglijeze unele cerinţe şi deci, anumite interese, el nu poate să nu ţină cont de consecinţele hotărîrii adoptate pentru formularea scopurilor sale de politică externă. Reieşind din diversitatea intereselor,care nu sînt altceva decît dezideratele şi cerinţele ce vizează comportamentul altor state, liderul politic urmăreşte să exercită influenţă asupra acestui comportament, transpunînd interesele comunităţii pe care o reprezintă în scopuri de politică externă.

Dacă G.Modelski rezervează liderului politic aproape în exclusivitate prerogativa exercitării intereselor naţionale şi formulării scopurilor de politică externă, R.Snyder extinde numărul de persoane abilitate cu aceste drepturi, atribuind în acelaşi timp un rol important procesului adoptării deciziilor: interesele naţionale sînt exprimate de lideri politici aflaţi la putere, care pot adopta decizii politice, formulînd în baza acestor interese scopuri naţionale de durată mică sau de perspectivă mai îndelungată.

R.Axelrod şi R.Keohane sînt de părere că „percepţiile definesc interesele… Pentru a înţelege gradul de reciprocitate a intereselor, este necesar de a concepe procesul prin care sînt percepute interesele şi determinate preferinţele [21], ele rezumîndu-se în ultimă instanţă la maximizarea beneficiilor. Supunînd criticii această idee pe motivul că interesele sînt definite în termeni de structuri de beneficii în maniera jocului „Dilema prizonierului” şi urmărind să determine „limitele abordării teoriei relaţiilor internaţionale pe baza teoriei jocurilor” prin prisma dezbaterii dintre neorealism şi neoliberalism, D.Sanders pentru a fi mai convingător încearcă să formuleze conţinutul intereselor statului-naţiune sub aspectul percepţiei lor de către liderii care îl reprezintă. În acest sens, el face diferenţă dintre două tipuri de interese ale unui stat naţional: economic-ecologice, includ bunăstarea economică şi ecologică a populaţiei pe termen lung; politice şi de securitate, vizează maximizarea capacităţii statului de a răspunde rapid şi eficient la eventualele ameninţări externe şi provocări [22]. În opinia sa, o teorie a intereselor statului-naţiune, care, de altfel, trebuie abordată în context istoric, „reprezintă condiţia necesară pentru a explica satisfăcător atît comportamentul statului naţional, cît şi rezultatele interacţiunii dintre state”. Este necesar însă ca elaborarea judecăţilor de valoare sau emiterea speculaţiilor intelectuale despre formularea şi consecinţele convergenţei sau divergenţei intereselor statelor să fie anticipată de cunoaşterea cum percep liderii politici conţinutul intereselor statului pe care îl reprezintă, această exigenţă fiind posibil de a fi satisfăcută numai prin „studii empirice extinse şi dificile”, (activitatea de cercetare ştiinţifică a lui Q.Wright este edificatorie în acest sens – n.n.), iar pentru siguranţă ar fi binevenită, potrivit analistului american, o „tipologie a intereselor”.

J.Rosenau deasemenea consideră că definirea interesului naţional este întotdeauna un proces de nuanţă subiectivă, deoarece exprimă interesele grupurilor sociale de care aparţine liderul politic. Chiar dacă este necesară pentru „a descrie, explica şi analiza politica externă şi relaţiile internaţionale în termenii interesului naţional”, această categorie nu poate servi în calitate de instrumentariu de analiză din cauza că n-au fost elaborate procedee empirice de evaluare a unor procese cum ar fi măsurarea acumulării intereselor după identificarea lor.

Conform lui R.Aron, noţiunea „interesul naţional” este polisemantică şi din această cauză puţin operaţională pentru a putea analiza scopurile şi mijloacele relaţiilor internaţionale. Însă fiecare stat îşi formulează anumite scopuri eterne, care pot să se manifeste atît abstract, cît şi concret: în primul caz ele prezintă în sine tendinţe către securitate, putere şi glorie, iar în cel de al doilea, se exprimă în năzuinţa de a-şi lărgi spaţiul vital, mări numărul populaţiei şi răspîndi ideologiile şi valorile pe care le împărtăşeşte. Prin urmare, activitatea de politică externă a statelor se exprimă în acţiunile liderilor săi, care dispun de un anumit grad de libertate în alegerea scopurilor, un rol deosebit revenind ideologiei, ambiţiilor, temperamentului şi altor calităţi ale oamenilor politici de vîrf. În acelaşi timp, datorită locului pe care-l ocupă, aceşti lideri tind să creeze impresia că la baza tuturor activităţilor ce le desfăşoară se află interesul naţional.

Contrar lui S.Krasner sau M.Wight, care susţin că interesele naţionale exprimă aspiraţiile întregii naţiuni sau, respectiv, întregului popor, F.Pearson şi J.Rochester, în acord cu J.Rosenau, nu exclud varianta ca acestea să favorizeze una sau cîteva categorii sociale cu statut privilegiat. Ei deosebesc următoarele neajunsuri ale categoriei de interes naţional: conceperea simplistă a relaţiilor internaţionale, reducerea diversităţii şi complexităţii lor la înţelegerea îngustă a intereselor statului; caracterul vag al termenului; lipsa criteriilor identice pentru diferite state de exercitare a apărării legitime; existenţa posibilităţii ca interesele principale şi interesele secundare ale statului să devină incompatibile; interesul naţional în sensul definit de guvern poate aduce beneficiu întregii naţiuni, dar în acelaşi timp poate viza numai segmentele ei privilegiate; unele state pot include în componenţa interesului lor naţional astfel de noţiuni ca “puterea” şi “prestigiul”[23].

M.Merle în general se pronunţă împotriva utilizării termenului “interes naţional” şi propune în calitate de mobil al activităţii actorilor “identitatea naţională”, care include limba şi religia ca piloni ai unităţii naţionale, valorile cultural-istorice şi memoria naţional-istorică [24]. În opinia sa, comportamentul Franţei pe arena mondială poate fi mai bine înţeles dacă se ţine cont de oscilaţiile tradiţiilor ei istorice între patriotism şi pacifism, ideologia colonialistă şi ideea „misiunii civilizatorii”. Această ordine de idei, afirmă pe bună dreptate analistul francez, se referă deasemenea la tradiţiile istorice ale SUA, care mai ales în perioada interbelică au oscilat între izolaţionism şi intervenţionism. De fapt, ultima supoziţie practic a devenit axiomatică, fiind dezvoltată de mulţi cercetători – H.Kissinger, St.Hoffmannn ş.a.

Bineînţeles, este absolut necesar de a ţine cont de tradiţiile culturale şi valorile naţionale, în activităţile de formare şi realizare a intereselor naţionale, însă nu sînt lipsite de temei nici ideile lui H.Morgenthau, care nu contrapune identitatea naţională interesului naţional, ci o consideră elementul lui inalienabil. În plus, înscriindu-se în cadrul tradiţional francez, M. Merle amplifică semnificaţia şi relevanţa factorului cultural.

Dacă majoritatea absolută a cercetătorilor sînt de părere că interesul naţional ţine de politica externă, J.-B.Duroselle şi P.Renouvin din contra, susţin că în istoria europeană acesta aparţine mai cu seamă de sfera politicii interne, supoziţie care, de altfel, este împărtăşită şi de V. Saca, dar cu precizarea că se referă doar ţărilor în tranziţie postcomunistă întîrziată precum Republica Moldova, unde „interesul naţional al statului are un segment limitat de manifestare şi vizează, de obicei, aspectul intern al politicii şi mai puţin cel extern” [25], pe cînd în democraţiile consolidate se observă un echilibru (între cele două tipuri de politici).

Prin urmare, definirea interesului naţional, formularea conţinutului şi funcţiilor lui au generat numeroase opinii, luări de poziţii şi controverse. Apologeţii insistă că această categorie oferă pîrghii reale pentru explicarea politicii internaţionale, în timp ce adversarii o cataloghează că ar fi ştiinţific nefundamentată, lipsită de caracter operaţional şi de actualitate, invocînd că interesul naţional a avut relevanţă în epoca echilibrului de forţe a sistemului de state europene din secolele XVII-XIX, în timp ce actualmente a pierdut din semnificaţie, valoarea lui practică fiind în descreştere datorită proceselor globale de integrare şi transnaţionalizare, consolidării actorilor supranaţionali şi eroziunii suveranităţii de stat, mai ales prin transfer de competenţe. În plus, conceptul reprezintă o tentativă de a consolida unitatea inexistentă dintre statul politic şi societatea civilă: bunăstarea şi supravieţuirea aparatului birocratic, satisfacerea intereselor politice, economice şi ideologice ale statului nu sînt identice cu bunăstarea şi dezvoltarea societăţii civile, expresie a acestui conflict fiind mişcările antietatiste. Se susţine deasemenea că societăţile contemporane sînt divizate în interior şi statul în acel mai bun caz poate îndeplini numai rolul de intermediar între interesele de conflict din cadrul lor, el nu mai este centru unificator şi chiar dacă pretinde, nu exprimă interesul naţional general: deşi influenţează asupra unor pături sociale, apelurile la unitate sub lozinca promovării interesului naţional şi asigurării loialităţii în fond şi-au pierdut din capacitatea de a mobiliza energia societăţii.

Însă nu este mai puţin adevărat, în opinia noastră, că interesul naţional exprimă într-o măsură mai mare sau mai mică consensul naţional, avînd semnificaţie de interes al întregului popor, în special în relaţiile cu lumea înconjurătoare. Nu este întîmplător că cele mai antagoniste forţe politice şi sociale deseori situîndu-se pe poziţii diametral opuse şi urmărind interese polare în probleme de politică internă, ajung la numitor comun şi unanimitate de opinii în aspectele de politică externă a statului lor şi promovare a intereselor naţionale pe arena mondială. În general, mai ales în timpul conflictelor internaţionale devin cu mult mai profunde sentimentele de patriotism şi conştientizării legăturii individului cu naţiunea de care se autoidentifică, înrădăcinîndu-se opinia că potenţialul economic şi politic, forţa şi ponderea statului său pe arena mondială determină viaţa şi bunăstarea fiecărui concetăţean, pe cînd ignorarea acestor aspecte psihosociale şi identitare poate provoca erori grave în evaluarea anumitor situaţii de politică internă şi/sau de politică externă, situaţia din Federaţia Rusă a anilor `90 ai secolului XX-primul deceniu al secolului XXI fiind un exemplu edificator în acest sens.

Fiind o categorie a cărei parametri sînt determinaţi de conjunctura internaţională şi sistemul de valori care predomină în societate şi stat, interesul naţional reprezintă conceperea şi exprimarea necesităţilor sociale şi statale prin activitatea liderilor politici. Elaborarea intereselor naţionale se realizează prin interconexiunea mai multor factori care îi determină conţinutul şi caracterul, fiind necesar de a ţine cont de priorităţile de politică internă, programele principalelor forţe politice, intenţiile celor mai influente grupuri de interese şi eventualele luări de poziţii din partea statelor interesate etc. Asigurarea intereselor naţionale presupune respectarea unor condiţii cum ar fi: stabilitate internă, bunăstare economică, atmosferă morală elevată în societate, securitate naţională, conjunctură internaţională favorabilă, prestigiu şi autoritate pe arena mondială etc.

În baza ordinii de idei reliefate, pot fi degajate patru laturi al interesului naţional, abordat în calitate de categorie de caracter obiectiv-subiectiv:

obiectivă – conţine aspectele care vizează statul ca organizator al începutului naţional atît în relaţiile din interior, cît şi în cele din exterior: nivelul dezvoltării economice a ţării, stabilitatea situaţiei social-economice şi politice, potenţialul ei economic şi militar formează primul tip de relaţii, iar cel de al doilea se referă la situaţia geopolitică şi la rolul şi locul lui în relaţiile internaţionale, inclusiv în comerţul mondial;
subiectivă – cuprinde concepţiile despre lume şi valorile împărtăşite de conducătorii de stat, acestea imprimă conţinut concret activităţii de politică externă (bazată pe interesul naţional);
motivaţională – reprezintă justificarea unor acţiuni deja săvîrşite sau eventuale de politică externă (sub pretextul apărării intereselor naţionale);
implementarea politică – înglobează scopurile şi mijloacele prin intermediul cărora interesele naţionale îşi găsesc realizarea în activitatea de politică externă.

Considerăm cele două supoziţii – interesul naţional se află în conexiune cu politica externă, fiind exprimată sau de stat, sau de liderii politici şi interesul naţional aparţine de politica internă – actualmente nu ţin cont în totalitate şi nu reflectă adecvat realităţile complexe din lumea globalizată. Interesele naţionale sînt exprimate atît de/prin politica internă, cît şi de/prin politica externă, nu numai datorită interconexiunii lor, ci mai ales interdependenţei dintre sfera internă şi relaţiile internaţionale, proces asupra căruia J.Rosenau indică încă la sfîrşitul anilor `60 ai secolului XX.

Saca deasemenea remarcă, dar referindu-se la democraţiile avansate, că interesul de stat în colaborare cu interesul civil devine un mecanism important al politicii externe pentru a reflecta voinţa naţiunii în relaţiile internaţionale. În opinia noastră, integrarea europeană a Republicii Moldova este o problemă de politică internă, dar care se realizează atît prin politica internă, cît şi prin politica externă, ultima avînd ca misiune să justifice obiectivele şi să promoveze realizările primei, luînd ca bază ideea că parametrii intereselor naţionale sînt determinaţi de conjunctura internaţională, inclusiv geopolitică şi valorile împărtăşite de societate şi susţinute de stat.

Este deasemenea de precizat că pornind de la caracterul interesului naţional, s-a format, conform lui S. Gorceac, T. Dumitraş şi I. Rusandu, două curente de analiză, primul, numit „obiectivist”, este reprezentat de realismul politic, iar al doilea, cel „subiectivist”, a fost promovat de behaviorişti, mai ales prin „teoria deciziilor” [26]. Considerăm că ultima perspectivă de abordare este mai largă şi mai diversă, incluzînd chiar şi unele supoziţii realiste, însă actualmente nu poate fi neglijată o tratare mixtă, dat fiind caracterul obiectiv-subiectiv al interesului naţional, iar curentele „clasice” şi-au pierdut din relevanţă din cauza că nu corespund realităţilor complexe, deşi se creează impresia că „subiectivismul” ar prevala asupra „obiectivismului”.

Actualmente un stat trebuie să ţină cont în activitatea sa de trei grupe de interese care se află în interconexiune datorită noilor realităţi: proprii, ale altor state şi globale. Statul care ignoră celelalte două tipuri de interese riscă să le pună în pericol pe ale sale din cauzele că dezvoltarea forţelor de producţie prin modificarea componenţei lor şi mijloacelor de comunicare în masă datorită ştiinţei şi informaţiei, intensificarea proceselor de globalizare şi transnaţionalizare, aspiraţiile în creştere ale oamenilor către democraţie, demnitate şi bunăstare contribuie la modificarea conţinutului intereselor naţionale şi vin cu unele transformări în raporturile dintre elementele lor. Bineînţeles, realizarea intereselor naţionale presupune stabilirea echilibrului între elementele lor constituante, urmărindu-se dezvoltarea plenară a fiecărei componente. Însă potrivit lui Gh.Kunadze, deoarece este dificil de a asigura dezvoltarea deplină a fiecărui element, deseori subdezvoltarea unei componente se compensează prin dezvoltarea altei, obţinîndu-se astfel un anumit grad de echilibru. V.Saca şi S.Cebotari subliniază în acest sens că actualmente „noţiunea de interes naţional se defineşte nu numai prin dimensiuni valorice, ci şi prin factorul pragmatismului, al capacităţii statului de a-şi propune şi de a-şi atinge anumite scopuri” [27].

Proclamarea independenţei statului Republica Moldova a presupus expres formularea intereselor naţionale, definindu-se priorităţile strategice de dezvoltare şi solicitîndu-se mobilizarea eforturilor politice şi sociale pentru realizarea lor. Însă, potrivit lui V. Beniuc, Republica Moldova la moment „doar îşi formează interesul naţional, elita fiind în procesul iniţial şi cu regret destul de trenant în determinarea şi conştientizarea lui” [28], iar V. Saca este cu mult mai tranşant, subliniind că în statele în care tranziţia spre democraţie întîrzie, inclusiv în Republica Moldova, structura interesului naţional este instabilă, nu are destulă substanţă şi încărcătură valorică nici la unul din cîmpurile sale constitutive: poziţional, perceptiv, teleologic, tehnologic şi normativ; „în aceste state este problematic însuşi mecanismul de organizare, funcţionare şi autorealizare al potenţialului structural de interes [29], deoarece dispune de un spaţiu restrîns de manifestare. V.Saca remarcă pe bună dreptate că „edificarea interesului naţional în R.Moldova se desfăşoară anevoios, cunoscînd succese, insuccese şi chiar alunecări înapoi”, are la bază mai mult conţinut declarativ decît real şi se impune elaborarea unei „idei general-naţionale”[30] în vederea realizării lui, idee ce „ar uni în jurul său toţi cetăţenii”. În aceeaşi ordine de idei, A.Burian subliniază că interesele naţionale reprezintă o interconexiune complexă de factori care „în totalitatea lor determinată conţinutul şi caracterul experienţei naţional-istorice a poporului sau a ţării”[31] şi se află în relaţie reciprocă cu autoconştiinţa de sine a purtătorilor săi. El consideră interesele naţionale un „fenomen social-istoric” şi acreditează ideea nici pe departe lipsită de temei că formularea lor reprezintă un proces istoric treptat şi de lungă durată.

Totuşi, nici Concepţia politicii externe a Republicii Moldova din 8 februarie 1995, nici Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova din 22 mai 2008 şi nici alte documente oficiale nu le definesc expres şi univoc, ci numai conţin referinţe, dar fără a preciza sintagmele „interese naţionale majore”, „interesele Republicii Moldova” etc. Totodată se cuvine de precizat că sînt definite şi concretizate atît priorităţile şi direcţiile principale ale politicii externe, cît şi obiectivele şi liniile directorii de bază în asigurarea securităţii naţionale, dar care, în opinia noastră, în aspect valoric şi în raport ierarhic sînt mai puţin relevante comparativ cu interesele naţionale, priorităţile avînd statut de obiective strategice, iar direcţiile principale fiind acţiuni de valorificare a opţiunilor trasate. Această idee este confirmată de Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, care face o referinţă la „interesele naţionale majore” şi acreditează convingerea, însă fără a avea temei, că ele au fost elaborate şi reflectate într-un document anterior: „realizarea acestor priorităţi (consolidarea independenţei şi suveranităţii ţării, asigurarea integrităţii teritoriale, afirmarea ei în calitate de factor de stabilitate în plan regional, contribuirea la promovarea reformelor social-economice…, edificarea statului de drept… – n.n.), ce constituie esenţa politicii externe a Republicii Moldova, va asigura, în concordanţă cu interesele naţionale majore, edificarea statutului nostru în calitate de stat independent, unitar şi indivizibil…”[32]. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova abordînd conexiunea dintre interesele naţionale şi securitatea naţională, lasă să se înţeleagă că „apărarea şi atingerea” lor se va asigura prin integrarea europeană şi participarea la procesele de cooperare internaţională, diminuîndu-se în acelaşi timp riscul de implicare în conflicte [33].

Prin urmare, primul document imprimă interesului naţional al Republicii Moldova un caracter cu precădere etatist şi conferă primordialitate dimensiunii politice, urmărindu-se edificarea statului idependent, unitar şi indivizibil. Totuşi această formulă de importanţă strategică nu este deplină şi nu reflectă deplin complexitatea realităţilor şi plenitudinea conţinutului conceptului abordat. Astfel, potrivit lui B.Mejuev, care supune analizei unele elaborări ale noţiunii în gîndirea social-politică rusească din anii `90 ai secolului XX, statul rămîne factorul principal de exprimare a intereselor naţionale, dar în acelaşi timp, societăţii civile îi revine o pondere în creştere în formarea şi fundamentarea lor. Al doilea document tinde să acrediteze ideea că interesele naţionale ale Republicii Moldova se asociază mai ales cu integrarea europeană, iar celelalte componente, de caracter social-economic sau instituţional, urmează să fie valorificate prin racordarea la exigenţele acquis-ului comunitar, însă, ţinem să precizăm că numai în condiţiile cînd această procedură va fi declanşată. V.Saca susţine că ideea general-naţională ca factor mobilizator de realizare a interesului naţional ar putea include două componente, reintegrarea ţării şi integrarea europeană, care , de altfel, au întrunit consens între putere şi opoziţie în anul 2005, pe cînd V.Beniuc se axează pe dimensiuni nepolitice, propunînd edificarea unui sistem soft power, ce prevede creşterea potenţialului economic şi lansarea programelor în domeniul educaţiei, promovarea valorilor culturale şi instaurarea relaţiilor bune între cetăţeni etc. în scopul implementării politicilor de consolidare a statului şi formării identităţii naţionale, exercitării politicii externe şi instituţionalizării unei veritabile diplomaţii populare, direcţionată spre desfăşurarea acţiunilor contemporane de parteneriat internaţional.

În opinia noastră, ţinînd cont de complexitatea interconexiunii dintre politica internă şi politica externă, în procesul de formulare a intereselor naţionale ale Republicii Moldova este necesar de a lua în calcul mai multe aspecte definitorii cum ar fi:

prioritatea cetăţeanului în raport cu statul: interesele naţionale trebuie fundamentate luînd ca bază primordialitatea aspiraţiilor cetăţenilor, iar misiunea statului este de a le implementa şi susţine, utilizînd pîrghiile de care dispune. Este indispensabil să se conştientizeze că nu cetăţenii există pentru stat, ci statul pentru cetăţeni, în condiţiile democratizării şi informatizării ei dispun de mai multe tipuri de mijloace legale pentru a-i acorda neîncredere şi a-i ştirbi din imagine;
vocaţia europeană a poporului Republicii Moldova: este necesar de creat imaginea unui popor care se pronunţă consecvent pentru economia de piaţă, ştie să utilizeze eficient resursele şi să construiască infrastructuri avansate, să producă mărfuri competitive, să presteze servicii calitative şi să facă bani, se pronunţă pentru democraţia pluralistă şi este deschis dialogului. În acelaşi timp, interesele naţionale trebuie să susţină tradiţiile cultural-istorice împărtăşite şi valorile de care poporul se autoidentifică;
asigurarea securităţii naţionale: aflîndu-se în strînsă conexiune cu interesele naţionale, securitatea naţională este o categorie multidimesională care nu se asociază numai cu aspecte politice sau militare (potrivit lui A.Wolfers, această asociere este justificată numai în condiţii de conflicte şi războaie), actualmente amplificîndu-se ponderea componentelor economice şi sociale, energetice, ecologice şi de alt conţinut. Se cuvine de precizat că deseori securitatea naţională este asociată cu securitatea statului. Astfel, A.Burian insistă asupra dimensiunii geopolitice a securităţii, prin care „se subînţelege, în primul rînd, supravieţuirea fizică a statului, apărarea şi menţinerea suveranităţii şi integrităţii lui teritoriale, capacitatea de a reacţiona în mod adecvat la orice ameninţări reale sau potenţiale din exterior”[34]. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova din contra, pe bună dreptate face distincţie dintre aceste două categorii, explicit precizîndu-se că „securitatea naţională nu este numai securitatea statului, ci şi securitatea societăţii şi a cetăţenilor Republicii Moldova”. Acest document, prin care se „conturează priorităţile statului în domeniu”, conţine deasemenea ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile cu impact asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova precum conflictul transnistrean; eventualitatea unor tensiuni interetnice; terorismul internaţional; de sorginte economică; de origine socială; din domeniul tehnologiilor informaţionale; derivate din activitatea umană; provenite din partea crimei organizate şi corupţiei [35].

În acelaşi timp ţinem să subliniem că deşi prevederile ce se conţin în acest „sistem de idei” îşi găsesc desfăşurare şi concretizare în proiectul Strategiei securităţii naţionale a Republicii Moldova pe anii 2009-2013 prin descrierea căilor şi mecanismelor de asigurarea lor, se impun unele completări care ar introduce anumite precizării şi ar reflecta mai bine realităţile. Astfel, „ameninţările de origine economică” elucidate în Concepţie provin în cea mai mare parte din exterior, fiind invocaţi factorul geopolitic, creşterea interdependenţei economiei şi dependenţa unilaterală de furnizori de agenţi energetici străini, însă numai aceasta din urmă este numită deasemenea „o vulnerabilitatea internă a statului”, fără să fie definite altele, cu un impact nu mai puţin perturbator pentru situaţia internă. „Ameninţările de origine socială” la adresa bunăstării şi stabilităţii sociale şi politice provin cu precădere de situaţia demografică (migraţia de muncă, rata scăzută a natalităţii) şi din domeniul ocrotirii sănătăţii (răspîndirea bolilor contagioase cu pericol sporit pentru societate), dar sînt trecute cu vederea cele de caracter economic, care se dovedesc a fi de un pericol cu mult mai mare pentru nivelul de trai al oamenilor şi ordinea publică. Trebuie de remarcat deasemenea că ameninţările generate de existenţa conflictului transnistrean sînt neîntemeiat reduse la imposibilitatea acordării asistenţei juridice cetăţenilor Republicii Moldova din localităţile din sînga Nistrului, fără a indica altele, de o încărcătură nu mai puţin semnificativă precum subminarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale sau îndepărtarea integrării europene.

Considerăm că numărul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova ar putea fi extins sau completat prin diversificarea pe contul unor factori interni şi externi, reali şi potenţiali după cum urmează:

dificultăţi interne de caracter economic şi social provenite din dependenţa economică totală care conduce spre reducerea eficacităţii economiei şi aprofundarea unor relaţii economice asimetrice; devalorizarea monedei naţionale şi neachitarea la timp a salariilor, pensiilor şi burselor; scăderea volumului investiţiilor; creşterea inflaţiei şi pierderea depozitelor bancare de către cetăţeni şi întreprinderi; întîrzierea reformelor structurale în condiţiile grave cînd industria în linii mari este lipsă, agricultura în cea mai mare parte este necompetitivă, iar sfera serviciilor este unilateral orientată şi departe de standardele mondiale; mărirea numărului persoanelor nonactive şi celor neocupate, necesitatea achitării datoriilor externe etc. Aceste pericole nu trebuie deloc neglijate, mai ales în condiţiile crizei financiare mondiale declanşate la sfîrşitul anului 2008;
pierderea capacităţii de competitivitate a producţiei naţionale şi repartizarea neuniformă a exporturilor, iar la unele categorii de produse orientarea unidirecţională, dezechilibrul structural fiind datorat concentrării pe cîteva grupuri de mărfuri, din cauza că „specializarea Republicii Moldova, sisţine V.Cărare, este orientată spre produse cu valoare adăugată redusă, cu utilizarea muncii puţin calificate şi încorporînd un conţinut sporit de resurse naturale… sau resurse energetice”[36]. Aceşti şi alţi factori au creat o situaţie complicată la capitolul deficitul balanţei comerţului extern şi bineînţeles că nu pot contribui la diversificarea ofertei şi impulsionarea schimbărilor comerciale. Astfel, conform datelor Biroului Naţional de Statistică, deficitul balanţei comerciale în ianuarie-decembrie 2008 a fost de 3301, 6 mii dolari SUA [37];
dependenţa de o singură sursă de furnizare şi distribuire a agenţilor energetici, necontractarea alternativelor de durată a importurilor şi dezvoltarea slabă a resurselor proprii. Luînd în calcul gradul sporit de insecuritate energetică a Republicii Moldova, care, de altfel, n-a întîrziat să se manifeste în timpul conflictului ruso-ucrainean din ianuarie 2009, sîntem de părere că ameninţările de acest gen ar trebui evidenţiate într-o rubrică distinctă, cu atît mai mult că nu s-au materializat supoziţiile din Concepţia politicii externe, potrivit cărora Republica Moldova poate deveni un important nod regional de sisteme electroenergetice.

Prin urmare, în baza celor analizate, considerăm că interesele naţionale ale Republicii Moldova sînt următoarele:

garantarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
dezvoltarea liberă a economiei multisectoriale, asigurarea bunăstării materiale şi nivelului decent de viaţă tuturor cetăţenilor;
asigurarea existenţei statului suveran, independent, unitar şi indivizibil;
edificarea statului de drept, promovarea democraţiei pluraliste şi consolidarea societăţii civile;
asigurarea securităţii naţionale;
refacerea spirituală, restabilirea conştiinţei naţionale şi afirmarea vocaţiei europene a poporului Republicii Moldova;
integrarea europeană şi euroatlantică.

Aşadar, definirea intereselor sale naţionale reprezintă pentru Republica Moldova o oportunitate de a demonstra că s-a angajat în respectarea valorilor libertăţii şi toleranţei, este deschisă dialogului şi cooperării bi-şi multilaterale, tinde să devină generator de securitate şi partener de încredere, obţinînd şi pe aceste căi mai multă audienţă şi credibilitate. Interesele naţionale ale Republicii Moldova sînt cu precădere de caracter regional, deoarece potenţialul ei politic şi economic este limitat şi deci, nu poate pretinde la roluri şi funcţii globale pe arena mondială. În plus, ea se află într-o zonă „gri” de insecuritate şi instabilitate atît politico-militară, cît şi etno-confesională, fapt care solicită aprofundarea eforturilor pentru consolidarea poziţiilor sale.

Interesele naţionale trasează obiectivele fundamentale de dezvoltare a societăţii şi statului, solicitînd mobilizarea şi canalizarea eforturilor pentru realizarea lor şi prin urmare, determină opţiunile strategice atît de politică internă, cît şi de politică externă, care, de altfel, se află într-o strînsă interconexiune. Reintegrarea ţării şi integrarea europeană sînt două dintre cele mai importante probleme fundamentale de politică internă a Republicii Moldova, dar care prin complexitatea lor solicită o prezenţă externă masivă şi deci, au devenit priorităţi strategice de politică externă, aspecte asupra cărora ne vom axa în continuare. A.Burian şi V.Talpă înţeleg prin politica externă „cursul general al statului în afacerile internaţionale”, „activitatea lui pe arena internaţională”[38] bazată pe potenţialul economic, militar, tehnico-ştiinţific şi cultural, îmbinarea acestor factori determină posibilitatea desfăşurării unor direcţii de politică externă şi stabileşte ierarhia priorităţilor în monitorizarea şi realizarea scopurilor ei.

Conflictul transnistrean impus Republicii Moldova din exterior prin invocarea unor pericole imaginare, a marcat profund istoria ei politică şi a restîns substanţial cîmpul de manevrare diplomatică. În general, în istoria statului Moldova deseori este atestată preeminenţa subiectelor de politică externă asupra celor de politică internă, dat fiind că se dovedesc a fi foarte puţine aspectele ale căror reglementare a fost posibilă independent de împrejurările internaţionale: plasarea problemelor de politică externă în fruntea ierarhiei priorităţilor, vizînd în special neaşezarea ţării, a răsturnat ordinea firească a lucrurilor şi a determinat o particularitate a evoluţiei lui istorice. Cu certitudine, Republica Moldova nu va putea deveni un stat cu adevărat viabil atît timp cît va exista problema transnistreană, oportunităţile de reintegrare presupunînd conjunctură internaţională favorabilă, dar care trebuie încadrată într-un context mult mai larg, însoţit şi consolidat prin eforturi susţinute şi acţiuni concrete de caracter intern. I.Boţan subliniază că specificul conflictului transnistrean „constă în faptul că impactul factorilor externi este cu mult mai mare decît impactul factorilor interni”[39], iar O.Serebrian îl cataloghează ca fiind „unul pur geopolitic”, Rusia avînd la dispoziţie nu doar un cap de pod sigur pentru interesele sale în zonă, ci chiar Republica Moldova a devenit un stat-prizonier şi deci, mesajul ei de politică externă „va rămîne unul diplicitar şi ambiguu atît timp cît dosarul transnistrean va fi deschis”[40] sau, potrivit lui I.Munteanu, Republica Moldova este percepută internaţional ca un stat dominat de o sigură problemă-conflictul transnistrean”[41].

Însă eforturile autorităţilor Republicii Moldova îndreptate spre identificarea soluţiilor eficiente şi durabile de dezamorsare a conflictului transnistrean nu s-au soldat cu rezultate palpabile. Din cauza că administraţia neconstituţională tiraspoleană pune permanent condiţii inacceptabile, ancorate pe absenţa progreselor în evacuarea forţelor militare ruseşti din zona de est a republicii, dialogul politic s-a pomenit în impas, nemaivorbind de proiectele de reglementare a conflictului, care unul după altul au eşuat, deoarece n-au întrunit susţinere coordonată şi n-au fost asumate pînă la capăt. Părţile percep în mod diferit reglementarea definitivă a conflictului, însă insistenţa autorităţilor tiraspolene asupra independenţei proprii este extremă şi inacceptabilă sub nici o formă. De fapt, în rezolvarea acestei probleme se impune aplicarea „responsabilităţi împărtăşite”, iar din perspectiva de politică externă conflictul înglobează cîteva aspecte majore:

retragerea trupelor, armamentelor şi muniţiilor Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană în conformitate cu angajamentele internaţionale asumate;
soluţionarea politică a conflictului prin elaborarea statutului juridic al raioanelor de est în componenţa Republicii Moldova în conformitate cu interesele cetăţenilor săi;
garantarea implementării şi durabilităţii soluţiilor menite să asigure reîntregirea Republicii Moldova.

Se impune de subliniat că deoarece este absolut necesar ca realizarea deciziilor adoptate să fie asigurată şi garantată de factori stabilizatori din exterior, procesele de implementare a ultimilor două blocuri de politici se află strînsă conexiune şi vin să confirme practicile internaţionale de gestiune a situaţiilor postconflict. Însă îndeplinirea primului bloc de sarcini nu poate fi condiţionată de nimic, ci din contra staţionarea trupelor, armamentului şi muniţiilor ruseşti fără acceptul sau monitorizarea din partea Republicii Moldova şi contrar angajamentelor internaţionale ale Federaţiei Ruse, reprezintă un impediment serios în identificarea unor aranjamente care ar permite „dezgheţarea” conflictului. De fapt, prezenţa forţelor armate ruseşti pe teritoriul din sînga Nistrului şi implicit, a autorităţilor secesioniste a fost una dintre cauzele aderării Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente, exprimîndu-se nefondat speranţele că „Rusia democratică şi lipsită de aspiraţii proimperiale” va evacua forţele sale militare şi numai astfel, potrivit lui M.Snegur, se va asigura „independenţa reală”. Însă doar la Reuniunea Ministerială a OSCE de la Istambul din noiembrie 1999, Federaţia Rusă şi-a asumat angajamentul de a retrage ordonat şi complet forţele militare, armamentul şi muniţiile sale pînă la finele anului 2002, dar care aproape după un deceniu de la asumarea lui n-a rămas decît bună intenţie. Deja la 21 decembrie 1999, Federaţia Rusă a invocat necesitatea sincronizării evacuării arsenalului său cu soluţionarea politică a conflictului, plasînd „problema Transnistriei, conform lui Gh.Cojocaru, pe un cerc vicios” [42]. La rîndul ei, OSCE se dovedeşte a fi incapabilă să asigure executarea deciziilor sale: conflictul transnistrean nu se mai regăseşte în documentele finale aprobate de această structură după anul 2002, deoarece se urmăreşte adoptarea declaraţiilor anuale finale, care statutar se primesc prin consens şi deci, este deschisă unor intimidări sau presiuni din partea statelor-membre,.

Însă chiar dacă decizia OSCE de la Istambul n-a fost anulată, acest argument a pierdut treptat puterea sa de convingere şi capacitatea de mobilizare, fiind utilizat de către autorităţile Republicii Moldova cu incoerenţa şi timiditate, ca de altfel şi altele, precum necesitatea respectării suveranităţii statului sau acuzarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Federaţiei Ruse ca fiind agresoare în conflictul transnistrean ş.a.

În acelaşi timp nu pot fi trecute cu vederea unele acţiuni ale oficialităţilor Republicii Moldova care nu fac decît să-i prejudicieze credibilitatea din partea unor parteneri de dialog cum ar fi tentativele de a substitui formatul „5+2” prin alte formule „2+1”, consolidînd astfel pretenţiile autorităţilor secesioniste de a fi „parte egală în procesul de negocieri şi supoziţiile Federaţiei Ruse care pune accentul pe „dialogul direct al părţilor egale” implicate în conflict. Eforturile disperate de a se apropia de Federaţia Rusă şi lipsa de transparenţă în cadrul negocierilor purtate nu pot decît să fortifice convingerea că Republica Moldova rămîne ancorată acestei mari puteri, dar primind puţin sau chiar nimic în schimb. Totodată, chiar dacă elaborarea unor soluţii viabile de reglementare a conflictului se dovedeşte a fi un proces foarte dificil, ar fi o greşeală dacă am insista în exclusivitate asupra lipsei de progres: cu titlul de realizări palpabil se înscrie inaugurarea Misiunii Uniunii Europene de asistenţă la frontieră în Ucraina şi Moldova lansată la 30 noiembrie 2005 în vederea îmbunătăţirii controlului la punctele de trecere gestionate în comun; Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al raioanelor de est ale Republicii Moldova (Transnistria) din 22 iulie 2005; iniţiativele prezidenţiale de consolidare a încrederii şi securităţii din toamna anului 2007 în scopul elaborării proiectelor comune de caracter social-economic şi umanitar, dezarmării şi demilitarizării întregului teritoriu al Republicii Moldova; luările de poziţii cu privire la ineficienţa actualului mecanism de pacificare şi oportunitatea transformarii lui într-o misiune multinaţională de observatori civili ş.a.

Staţionarea neautorizată a forţelor militare ale Rusiei în raioanele din sînga Nistrului şi oportunitatea retragerii lor au condiţionat deasemenea decretarea unilaterală a statutului iniţial de zonă demilitarizată, iar mai tîrziu de neutralitate permanentă, stări care sînt incompatibile cu „dislocarea de trupe ale altor state pe teritoriul său” şi reprezintă o componentă a securităţii naţionale. Această prevedere constituţională este dezvoltată şi concretizată în Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova, însă la început a fost gîndită mai cu seamă ca instituţie de drept internaţional public, în sensul că Federaţia Rusă în regim automat trebuia să evacueze forţele sale militare de pe teritoriul suveran al Republicii Moldova. Însă neutralitatea permanentă autoproclamată, potrivit lui N.Osmochescu, „rămîne o ficţiune” [43], iar Yu.Josanu a remarcat pe bună dreptate că interesele de securitate ale Republicii Moldova presupune cel puţin „o echilibrare” a relaţiilor asimetrice cu Federaţia Rusă prin apropierea de structurile europene [44], cu atît mai mult ca valoarea acestui „parteneriat” sub diferite aspecte se dovedeşte a fi îndoielnică. În aceeaşi ordine de idei, D.Mînzărari susţine că „Occidentul nu poate face practic nimic în Transnistria, deoarece Federaţia Rusă controlează regiunea din punct de vedere militar şi politic, diminuîndu-se considerabil avantajul strategic de absenţă a hotarelor directe cu Rusia pe care îl deţine Republica Moldova”[45], (spre deosebire de Osetia de Sud-n.n.). I.Boţan deasemenea remarcă necesitatea echilibrării influenţei nemilitare a Federaţiei Ruse, care „este mediator, garant şi parte extrem de interesată, în calitatea sa de cel mai important susţinător al Transnistriei”[46], precizînd nu fără temei că în cazul identificării mecanismelor de reglementare a conflictului, autorităţile tiraspolene vor accepta acea soluţie de compromis care este convenabilă Rusiei.

Din altă perspectivă, a dreptului internaţional public, N.Osmochescu subliniază că gradul de eficienţă a neutralităţii autoproclamate este depreciat de faptul că n-a fost obiect al recunoaşterii şi garantării prin acorduri internaţionale sau alte aranjamente, după cum sînt cazurile Elveţiei, Austriei, Maltei sau Turkmenistanului [47].

În opinia noastră, neutralitatea permanentă proclamată unilateral şi menţinută prin propria voinţă, n-a contribuit la valorificarea obiectului strategic urmărit, fiind sfidată şi depreciată de prezenţa forţelor militare străine pe teritoriul său, chiar dacă provizoriu aflat sub controlul autorităţilor secesioniste. Deşi a încălcat permanent statutul Republicii Moldova de stat neutru, Federaţia Rusă actualmente încurajează menţinerea acestei calităţi, dar urmărind obiectivele sale în condiţiile apropierii euroatlantice a Ucrainei şi Georgiei. D.Mînzari exprimă opinia absolut fondată că în spaţiul ex-sovietic conflictele „îngheţate” reprezintă „un instrument de influenţă şi presiune externă folosit de Rusia pentru a preveni aderarea statelor din vecinătatea sa imediată în structurile euroatlantice”[48].

Prin urmare, pentru a asigura respectarea neutralităţii Republicii Moldova, se impune ca Rusia să-şi onoreze angajamentele asumate şi să evacueze trupele militare, armamentele şi muniţiile sale neîntîrziat, ordonat şi complet. Fără îndoială, efectele benefice preconizate ale neutralităţii permanente autoproclamate s-au dovedit a fi iluzorii, dat fiind că însuşi proiectul este conceput ca un model ideal, autosuficient şi fetişizat, mai ale prin Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova, această calitate „nu reflectă nici realitatea, nici nu reprezintă o formulă consacrată internaţional, nici nu are o explicare concretă” [49].

Statutul de neutralitate consfinţit constituţional nu asigură în regim automat securitatea naţională a Republicii Moldova, iar rezultatul cel mai important provenit din această calitate este neparticiparea la procesele de cooperare militară din cadrul Comunităţii Statelor Independente. Considerăm că securitatea naţională a Republicii Moldova ar putea fi asigurată cel mai eficient în condiţiile integrării euroatlantice. Fără îndoială, amendarea prevederilor constituţionale ce se referă la statutul de neutralitate permanentă, articolele 11(1) şi 142(1), prezintă în sine un proces complex, anevoios şi de lungă durată care solicită voinţă politică, eforturi de caracter instituţional, transformări la nivel conceptual, menţinerea dialogului permanent cu partenerii occidentali, realizarea studiilor de fezabilitate privind beneficiile şi costurile de integrare etc. În ordinea de idei reliefată subliniem numai că elaborarea şi implementarea unei strategii de integrare euroatlantică a Republicii Moldova reprezintă obiect al preocupărilor mai mult structuri, atît de stat, cît şi neguvernamentale, esenţial fiind să se demonstreze şi să se mediatizeze că NATO s-a dovedit a fi cea mai viabilă organizaţie în materie de asigurare a securităţii şi se asociază nu numai cu dimensiunea politico-militară, ci o pondere semnificativă revine politicilor investiţionale, în domeniul ecologiei şi al cercetărilor ştiinţifice. În acest context este oportună sensibilizarea şi familiarizarea opiniei publice cu activităţile prioritare în transformare ale instituţiei, deoarece continuă să fie percepută în mare măsură în termenii logicii războiului rece din cauza insuficienţei sau difuzării nesatisfăcătoare a informaţiei veridice, dat fiind că aderarea la NATO, potrivit lui I.Minteanu, presupune deasemenea înţelegerea beneficiilor, costurilor şi mizei acestei relaţii strategice întemeiate pe un anumit sistem de valori, „care fac societatea noastră cu mult mai apropiată de comunitatea europeană decît se crede, în general”. Astfel, conform datelor unor barometre ale opiniei publice, în luna noiembrie a anului 2006, adică după circa şase luni de la semnarea la 19 mai a Planului individual de acţiuni al parteneriatului Republica Moldova-NATO (IPAP), „pentru aderare” s-au pronunţat 34,3% din respondenţi, „împotriva” – 18,1% şi „nu ştiu” sau „nu răspund” – 38,4% pe cînd în martie 2009 favorabili s-au dovedit a fi 24,0% din intervievaţi, „contra” – 46,7%, „nu ştiu” – 18,4% şi „nu răspund” – 4,0%. Aceeaşi involuţie este atestată în evaluarea modalităţii de asigurare a securităţii Republicii Moldova – indicatorii în favoarea păstrării neutralităţii au crescut în perioada sus-menţionată de la 29,4% la 56,1%, în timp ce suportul pentru exercitarea ei prin aderare la NATO s-a diminuat de la 24,6% la 22,2% din numărul chestionaţilor , însă întrunind o creştere substanţială comparativ cu datele din octombrie 2008-13,8% [50].

Aceste schimbări frecvente de opinii practic sînt inexplicabile atît din punct de vedere ştiinţific, cît şi în aspect politic, fiind mai degrabă rezultate ale erorilor în sondaje, după cum şi „o tendinţă” ce rezultă din studii, dar care contravine realităţilor: „pentru” integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană s-au pronunţat 71,0% (noiembrie 2006), 68,4% (octombrie 2008) şi 64,8% (martie 2009) în condiţiile că circa 70% din intervievaţi o asociază constant cu ridicarea nivelului de trai.

Cu certitudine, abrogarea statutului de neutralitate permanentă nu presupune expres integrarea euroatlantică a Republicii Moldova, însă calitatea de stat-membru al NATO este în măsură cel mai eficient să-i asigure securitatea naţională, datorită articolul V al Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949, pe cînd integritatea teritorială, conform lui A.Burian, prea puţin probabil din cauza că „Transnistria va deveni imediat un fel de regiune Kaliningrad la Marea Neagră”, „separîndu-se de Moldova” [51]. Totodată, Barometru Opiniei Publice din octombrie 2008 atestă că 30% din respondenţi consideră că „Rusia poate recunoaşte independenţa Transnistriei”, subminînd integritatea teritorială a Republicii Moldova, dar în acelaşi timp, 60% din cei chestionaţi sînt de părere, conform datelor din martie 2009, că Federaţia Rusă este principalul ei partener strategic. Este de precizat că temerile a circa o treime din intervievaţi sînt absolut fondate, dat fiind că poziţia oficială a Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse este protransnistreană şi antimoldovenească: „situaţia în regiunea transnistreană continuă să rămînă complicată. Ea este determinată în primul rînd de refuzul Chişinăului de a continua dialogul direct cu Transnistria şi de măsurile de presiune politică şi economică întreprinse de partea moldovenească asupra Transnistriei”[52].

În eventualitatea demarării procesului complex şi de lungă durată de integrare euroatlantică, acesta va fi însoţit de numeroase luări de poziţii controverse atît în interior, cît şi din exterior, important fiind însă de a nu repeta experienţa tristă a Georgiei prin transformarea aspiraţiilor de securitate în factori de vulnerabilitate. Unul dintre argumentele principale împotriva aderării la NATO, care, de altfel, nu este lipsit de sens, se va axa în jurul ideilor imposibilităţii reglementării conflictului transnistrean sau chiar a pierderii raioanelor de est, invocîndu-se în paralel creşterea îngrijorării Federaţiei Ruse şi amînarea retragerii forţelor ei militare de pe teritoriul Republicii Moldova. Aceste contraargumente, dar şi altele, cu impact real sau imaginar, trebuie luate serios în calcul şi evaluate prin studii speciale, însă nu este mai puţin adevărat că rezultatele obţinute în rezolvarea problemei transnistrene timp de aproximativ două decenii se dovedesc a fi destul de modeste. Nici negocierile în formatul pentagonal, nici în actuala formulă „5+2”, care din septembrie 2005, întruneşte cu diferite statute ierarhice aproape toţi actorii majori, nu s-au soldat cu soluţii palpabile şi prin urmare, nu sînt lipsite de sens căutările noilor aranjamente. Cît despre beneficiile care ar putea fi obţinute de pe urma declanşării procesului de integrare euroatlantică, acestea în condiţiile promovării unor politici bine orchestrate şi administrate sînt evidente – reglementarea politico-juridică a relaţiilor cu statele vecine datorită necesităţii respectării condiţiilor W.Perry de predare, sporirea fluxului de investiţii directe şi de portofoliu ş.a., în timp ce recunoaşterea unilaterală a regimurilor secesioniste din Abhazia şi Osetia de Sud de către Federaţia Rusă n-a schimbat cu nimic statutele lor politico-juridice. Dacă S.Nazaria consideră, absolut neîntemeiat că însăţi solicitarea de aderare la NATO vine în contradicţie cu interesele cardinale ale Republicii Moldova şi cetăţenilor săi [53], D.Mînzărari din contra, exprimă părerea că obiectul strategic de obţinere a statutului de membru al Uniunii Europene reprezintă un proces îndelungat, însă Republica Moldova are nevoie de un proiect intermediar, iar calitatea de membru al NATO pare a fi singura cale adecvată în acest sens [54], fiind o etapă preparatoare de tranziţie pentru integrarea europeană.

Considerăm că în tentativele identificării soluţiilor de reglementare a conflictului transnistrean, mai eficient ar fi pentru moment transformarea formatului 5+2 în unul septagonal, echilibrîndu-se astfel raportul de forţe în cadrul negocierilor şi aplicîndu-se conceptul securităţii cooperative, care presupune exercitarea politicii soft, consensualitate şi cooperare între liderii puterilor mondiale, utilizarea mijloacelor pacifice pentru diminuarea conflictelor şi angajarea activă în procesul de tratative pentru căutarea soluţiilor reciproc acceptabile, urmărindu-se stabilirea dialogului între părţi şi menţinerea lui, chiar dacă periodic se întrerupe, deschidere, transparenţă şi predictibilitate etc.[55]. Anume conceptul de securitate cooperativă este o formulă de viitor în asigurarea securităţii internaţionale, fiind în măsură să contribuie la provocările contemporaneităţii prin promovarea parteneriatului şi încrederii între liderii marilor puteri şi refuzul la ameninţări şi violenţă. În plus, formatul septagonal ar fi în stare să contribuie la iniţierea sau extinderea unor activităţi politice de caracter strategic edificate pe sporirea prezenţei şi interesul real, nu imaginar al Occidentului faţă de Republica Moldova.

Însă responsabilitatea pentru managementul acestui conflict „îngheţat” şi foarte dificil de reglementat a fost delegată Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, de altfel traversează o criză existenţială profundă şi se confruntă cu o criza acerbă de eficienţă. Mai mulţi factori alimentează scepticismul nostru faţă de potenţialul OSCE de a contribui decisiv la reintegrarea Republicii Moldova: nu beneficiază de susţinere din partea marilor puteri, fapt care îi subminează capacitatea de a fi actor important în dezamorsarea focarelor de conflict în Europa; este foarte dependentă de interesele unor state-membre, cu atît mai mult că statutar fiecare (stat-membru) poate să blocheze procesul de luare a deciziilor dispunînd de dreptul de veto (Republica Moldova în numele adoptării declaraţiilor finale, n-a utilizat această posibilitate de a-şi promova interesele); nu dispune de capacitate politică proprie şi nici de mecanisme care ar asigura implementare deciziilor adoptate – activităţile ei de soluţionare a conflictelor din Balcani n-au fost suficiente şi s-a impus implicarea altor structuri, aplicîndu-se principiul complementarităţii instituţiilor de securitate etc. Rolul OSCE în cadrul proceselor de reglementare a problemei transnistrene nu poate fi neglijat, însă preocupările acestei structuri nu ţin atît de soluţionarea, cît de stabilizarea conflictelor prin promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, elaborarea unor măsuri îndreptate spre fortificarea încrederii şi facilitarea dialogului între părţi, adică se rezumă la asistenţă în implementarea deciziilor adoptate într-un cadru politic mai larg.

Aşadar, lipsa de progrese în reglementarea conflictului transnistrean este determinată de mai mulţi factori, primordiali şi secundari, iar sarcinile de moment ar fi echilibrarea asimetriei formatului de negocieri şi transformarea lui în septagonal, promovarea activă a politicilor de descentralizare administrativă şi decizională, realizarea proiectelor comune, restabilirea dialogului şi identificarea unor măsuri care vor contribui la asigurarea încrederii dintre „cele două maluri ale Nistrului”, inclusiv prin recunoaşterea drepturilor de proprietate din regiunea estică a Republicii Moldova etc. Indiscutabil, raioanele din stînga Nistrului nu pot fi nici abandonate, nici schimbate sau cedate, reîntregirii ţării revenindu-i întîietate în raport valoric, dar totodată acest deziderat nobil nu trebuie să fie un obiectiv de soluţionat cu orice preţ şi în detrimentul intereselor naţionale: menţinînd dialogul şi căutînd soliţii de consolidare a încrederii şi de reglementare durabilă, conflictul poate să rămîne mai mult timp „îngheţat”, iar dezamorsarea definitivă să fie transferată altei generaţii de lideri politici, după cum se produce în cazul Ciprului şi mai ales al Coreei. Q.Wright a identificat patru modalităţi de reglementare a unui conflict – părţile cad de comun acord, o parte impune soluţiile celuilalt protagonist, o forţă terţă propune / impune soluţiile, conflictul îşi pierde actualitatea şi se rezolvă de la sine [56]. Practica internaţională recentă demonstrează că recunoaşterea unilaterală a regimurilor secesioniste din spaţiile ex-sovietic şi ex-iugoslav de către unele sau mai multe mari puteri nu prezintă în sine o soluţie eficientă şi mai nimic nu schimbă în statutele lor politico-juridice, reglementarea durabilă, în opinia noastră, presupunînd aplicarea primei modalităţi descrie de Q.Wright. Se cuvine de remarcat totuşi că în aspect conceptual fundamentarea managementului conflictelor „îngheţate” rămîne o problemă nu numai politico-juridică, dar şi teoretico-metodologică de rezolvat, dat fiind că mecanismele vechi de soluţionare precum condominiul, parteneriatul cu adversarul sau chiar concertul nu mai sînt aplicabile.

Cu certitudine, fărîmiţarea teritorială a ţării şi prezenţa autorităţilor secesioniste reprezintă un impediment serios în calea integrării europene a Republicii Moldova atît timp cît Uniunea Europeană nu s-a pronunţat asupra eventualităţii repetării variantei cipriote. Totuşi ar fi bine de conştientizat că reintegrarea ţării, integrarea europeană şi eventual, integrarea euroatlantică sînt procese paralele care nu trebuie contrapuse, obiectivele strategice urmărite fiind consolidarea statului şi a societăţii Republicii Moldova. Totodată sîntem de părere, contrar lui D.Mînzărari, că însăşi ideea aderării la NATO va trebui amînată pentru alte timpuri în cazul dacă într-un termen scurt vor fi elaborate mecanisme credibile şi plenar asumate de reglementare a conflictului transnistrean, implementarea şi consolidarea lor presupunînd un interval de timp mai îndelungat. Experienţa statelor ex-socialiste în materie de integrare europeană denotă însă, că aceasta este anticipată de aderare la NATO, Ucraina deasemenea conducîndu-se de o strategie similară, dar nu trebuie exclusă nici varianta Cipru şi Malta. I.Botan susţine pe bună dreptate că extinderea Uniunii Europene pînă la hotarele Republicii Moldova a schimbat substanţial situaţia (sub mai multe aspecte – n.n.), deşi nu a influenţat, deocamdată, procesul de soluţionare a conflictului [57].

Referindu-ne mai detaliat la relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, ţinem să subliniem că sub aspect politico-juridic ele includ două etape, în calitate de linie de demarcaţiune servind intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) la 1 iulie 1998. La rîndul ei, prima etapă se împarte în două perioade, divizată de semnarea APC la 28 noiembrie 1994 care a stabilit fundamentele de guvernare a relaţiilor dintre semnatari.

Perioada 1991-1994 nu prezintă în sine altceva decît căutări de precizare a pozițiilor și identificare a cadrului juridic de iniţiere a dialogului politic dintre părţi. Luînd act de transformările ce se desfăşurau în spaţiul ex-sovietic, Comunitatea Economică Europeană demarează la sfîrşitul anului 1991 procesul de redefinire a strategiei sale cu noile state independente, acțiuni care în linii mari au fost finalizate în octombrie 1992 prin adoptarea recomandării Comisiei Europene de a negocia acorduri de parteneriat şi cooperare [58]. Această decizie a fost fundamentată pe următoarea supoziţie: Acordul de Cooperare şi Comerţ încheiat cu fosta Uniune Sovietică este insuficient pentru ţările angajate în procesele de democratizare instituţională şi edificare a economiei de piaţă din cauza că este ancorat pe cadrul strict comercial-economic, dar totodată Acordul European propus unor ţări ex-socialiste conţine prevederi politice şi economice pe care statele ex-sovietice, cu excepţia celor baltice, nu sînt în măsură să le îndeplinească în totalitate şi prin urmare, li se propune un acord de tip intermediar, axat pe promovarea cooperării, sprijinirea construcţiei instituţionale şi consolidarea societăţii civile, dezvoltarea dialogului politic şi deschidere. În acest sens, acordurile de parteneriat şi cooperare, pe de o parte şi acordurile europene, pe de alta, prezintă prin esenţa lor două abordări regionale distincte ca obiectiv final şi spaţiu de aplicare, plasînd relaţiile dintre părţi pe diferiţi vectori.

Însă declaşnarea negocierilor cu privire la semnarea unui acord de parteneriat şi cooperare s-a lăsat mult aşteptată, pînă la începutul anului 1994, iniţiativa demarării dialogului aparţinînd părţii moldoveneşti, care prin scrisorile oficiale semnate de M.Snegur, a constatat că Republica Moldova a rămas unica ţară din spaţiul central-european a cărei relaţii cu Uniunea Europeană n-a depăşit nici măcar faza incipientă a creării cadrului politico-juridic [59]. Totuşi, odată iniţiat, dialogul politic nu s-a bucurat de promenenţă şi consecutivitate, principalele cauze fiind:

Republica Moldova n-a ştiut cum şi n-a putut să se impună pentru a fi inclusă în lista de priorităţi strategice ale Uniunii Europene datorită lipsei unei forţe politice eficiente şi consecvente ce s-ar fi identificat cu integrarea europeană şi ar fi promovat acest proces de apropiere graduală şi aderare prin activităţi concrete de sensibilizare a occidentalilor, reformare şi consolidare democratică a instituţiilor puterii de stat, edificare a economiei funcţionale de piaţă etc.;
incertitudinea cursului politic promovat de Republica Moldova atît în interior, cît şi în exterior, reflectată prin calitatea reformelor şi alternanţa priorităţilor strategice de politică externă-proceseiste/proeuropene -, turnuri care insuflă neîncredere. Concepţia politicii externe a Republicii Moldova prevede că „integrarea europeană este un obiectiv major şi de perspectivă”, însă „stabilitatea politică şi succesul reformelor” depinde de caracterul relaţiilor din altă direcţie;
chiar dacă Uniunea Europeană a anunţat abordarea diferenţiată a statelor din spaţiul ceseist luînd ca bază aşezarea geografică şi capacităţile fiecăruia în parte, totuşi ele sînt tratate ca zonă de influenţă şi interes vital al Federaţiei Ruse, întîetatea cronologică în procesele de semnare şi implementare a acordurilor de parteneriat şi cooperare aparţinînd Rusiei. De fapt, sporirea interesului Uniunii Europene faţă de Ucraina şi Georgia s-a produs numai atunci cînd acestea au anunţat oficial intenţia de aderare la NATO.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare semnat la 28 noiembrie 1994, a instituţionalizat relaţiile dintre părţi ridicîndu-le la nivel de parteneriat şi fundamentîndu-le pe valori democratice şi pe un cadru juridic mai avansat, a consacrat Republicii Moldova calitatea de partener direct al Uniunii Europene şi a oferit baza normativă necesară pentru angajarea unui dialog autentic pe multiple planuri, inclusiv imprimarea dimensiunii politice proceselor de cooperare şi identificarea mijloacelor noi pentru permanentizarea dialogului. Trebuie de remarcat însă, că deşi are o importantă deosebită, APC nu conţine o finalitate politică clară în sensul integrării graduale, Republica Moldova fiind circumscrisă unui spaţiu faţă de care Uniunea Europeană nu este pregătită să abordeze o strategie integraţionistă şi confirmîndu-i-se astfel apartenenţa geopolitică de zonă ex-sovietică.

De fapt, Republica Moldova a încercat de cîteva ori să se distanţeze de spaţiul ex-sovietic, sperînd la un alt tratament, mai preferenţial, din partea Uniunii Europene, cele mai reuşite tentative au fost acceptarea ei în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est în anul 2001 şi în Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est în anul 2006, nemaivorbind de alte structuri şi instrumente subregionale precum Iniţiativa Central-Europeană (1996), Acordul de liber Schimb în Europa Centrală (2007) ş.a. Însă prin lansarea de către Uniunea Europeană a Parteneriatului Estetic la 7 mai 2009. Republica Moldova este reaşezată conceptual în spaţiul ex-soviet şi reducîndu-se astfel şansele de semnare a unui acord de asociere, chiar dacă primele solicitări cu privire la demararea negocierilor în vederea redactării unui asemenea document au fost întreprinse de P.Lucinschi încă în anii 1996-1997, iar V.Voronin declara în 2003, că „integrarea europeană a devenit o politică de stat prioritară atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, iar orientarea externă este nu doar un proces de revenire la cultura şi civilizaţia europeană, dar şi de racordare la standardele şi normele politico-economice europene”[60].

Prin urmare, semnificaţia APC constă în stabilirea relaţiilor de parteneriat pe orizontală, acest document le instituţionalizează şi trasează domeniile de cooperare, dar fără a conţine o finalitate bine definită şi a determina perspectivele de „integrare treptată în Uniunea Europeană”, chiar dacă în Concepţia politicii externe a Republicii Moldova este numit „primul pas în această cale”. Totuşi, direcţia „Integrare Europeană” a fost creată în cadrul Ministerului Afacerilor Externe numai în ianuarie 1998, iar primul program de guvernare cu adevărat proeuropean, chiar dacă s-a caracterizat prin lacune serioase, ar fi pute numit cel propus de Cabinetul I.Sturza în martie 1999.

Interesul redus faţă de Republica Moldova, în sensul că relaţiile dintre părţi n-au atins gradul suficient de „maturitate”, şi-a găsit manifestare în perioada îndelungată de ratificare a APC de către fiecare stat-membru al Uniunii Europene, Acordul intrînd în vigoare la 1 iulie 1998 (pentru comparaţie: la 30 martie 1998 cinci ţări din „primul val”, inclusiv Estonia, au declanşat negocierile de integrare în Uniunea Europeană). În afară de oportunităţile sus-menţionate, intrarea în vigoare a APC a făcut posibilă aprofundarea şi extinderea programului TACIS, care fiind un mecanism esenţial de implementare a Acordului, şi-a lărgit cadrul de asistenţă tehnologică şi financiară, pe de o parte, iar pe de alta, a fost îndreptat spre a contribui la edificarea economiei de piaţă, angajarea dialogului şi stimularea încrederii între cele două maluri ale Nistrului prin identificarea şi realizarea proiectelor comune, consolidarea capacităţilor instituţionale şi promovarea cooperării transfrontaliere etc.

Este de subliniat că handicapul Republicii Moldova la capitolul integrare europeană a devenit sesizabil chiar din start, prin includerea ei nu în programul PHARE, ci în TACIS, primul instrument financiar–tehnologic dispunînd de capacităţi cu mult mai extinse cum ar fi buget anual de circa un miliard şi jumătate de euro sau acordarea asistenţei la racordarea legislaţiilor naţionale ale ţărilor candidate la standardele Uniunii Europene etc.

Pasul decisiv în procesul de integrare europeană, dar totodată şi cea mai mare decepţie ţin de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, considerat, cu o anumită doză de exagerare, un mecanism important de preparare al potenţialilor candidaţi pentru aderare la Uniunea Europeană, supoziţie fondată pe articolul 20 al Pactului – Uniunea Europeană apropie regiunea de perspectiva unei depline integrări a acestor ţări în structurile sale, iar în cazul celor care n-au încheiat acorduri de asociere, aceasta se va realiza printr-un nou tip de relaţie contractuală. Fără îndoială, pentru Republica Moldova, acceptată în Pact la 8 iunie 2001, era foarte important să beneficieze de fondurile de stabilizare, fiind identificate 21 de domenii de interes prioritar, însă cu mult mai esenţială se dovedea a fi tentativa de a se include în alt spaţiu, situat geopolitic şi conceptual mai aproape de Uniunea Europeană. Paradoxal însă, acest eveniment a coincis în timp cu instaurarea guvernării Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, cu un program vădit proceseist.

Republica Moldova n-a putut fructifica plenar oportunităţile apărute, dificultăţile fiind atît de caracter intern (instabilitatea instituţiilor democratice, disfuncţionalităţi de comunicare între ramurile puterii de stat, managementul ineficient al resurselor umane, lipsa unei economii funcţionale de piaţă, mediu ostil pentru investitori străini, concurenţă neloială, nivelul redus al calităţii vieţii, restanţe serioase la capitolele ajustarea cadrului normativ şi la libertatea mass-media, asigurarea drepturilor omului, absenţa unei orientări proeuropene bine conturate, plenar asumate şi susţinute prin acţiuni concrete, cel puţin pînă în anul 2005, deşi nu poate fi trecută cu vederea instituţionalizarea unor structuri, altele decît cele trei prevăzute de APC, precum Comisia Naţională pentru Integrare Europeană, Comisia Parlamentului Republicii Moldova pentru Integrare Europeană ş.a.), dar şi de provenienţa externă, de ordin conceptual (Republica Moldova n-a intrat în calculele iniţiale ale autorilor Pactului), geopolitic (apartenenţa la CSI, plasarea în sfera de influenţă şi interese a Federaţiei Ruse) şi instituţional (subdiviziunea din cadrul „Direcţiei Generale 1A a Comisiei Europene care gestionează relaţiile cu Republica Moldova, este responsabilă în acelaşi timp de raporturile cu Rusia, Ucraina şi Belarus”[61]). Insuccesul major înregistrat este că prin participarea la acest proiect Republica Moldova n-a reuşit să semneze un acord de asociere cu Uniunea Europeană.

Perspectivele de integrare europeană au fost diminuate într-o anumită măsură prin lansarea Politicii Europene de Vecinătate, realizată prin planuri bilaterale de acţiuni care stabilesc agenda reformelor pe termen scurt şi mediu: ţările vecine fiind supuse „europenizării”, dispun de posibilitate de a se apropia de Uniunea Europeană, dar fără a avea acces la instituţiile ei fundamentale şi a obţine calitatea de stat-membru într-un viitor apropiat. Semnat la 22 febriarie 2005, Planul de Acţiuni Uniunea Europeană-Moldova este un document politic menit să suplimenteze APC, care rămînea baza validă pentru cooperare, trasează 80 de obiective şi 294 de acţiuni/măsuri de urmat în şapte domenii principale [62], majoritatea dintre ele fiind obiect al responsabilităţii autorităţilor moldoveneşti. Totodată planul contribuie la angajarea mai operaţională, vizibilă şi participativă a Uniunii Europene în Republica Moldova: numirea Reprezentantului Special pentru Republica Moldova (martie 2005), inaugurarea Delegaţiei Comisiei Europene în Moldova (octombrie 2005), instituirea Misiunii de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina (noiembrie 2005), deschiderea Centrului Comun de Vize pe lîngă Ambasada Ungariei în Republica Moldova (aprilie 2007) care actualmente oferă servicii pentru opt state-membre ale Uniunii Europene, aprobarea Regulamentului cu privire la introducerea Preferinţelor Comerciale Asimetrice (octombrie 2007), prin care se oferă accesul pe piaţă comunitară a peste zece mii de poziţii de mărfuri originare din Repubica Moldova pînă la 31 decembrie 2012, dar cu excepţia exporturilor de vin, zahăr şi legume, produse alimentare şi lactate, acestea fiind supuse cotelor şi racordate la exigenţele europene de calitate etc.

Prin urmare, acest document a actualizat dialogul dintre părţi şi a extins oportunităţile de cooperare, plasează Republica Moldova într-o perspectivă geopolitică axată pe conceptele de vecinătate şi proximitate europeană, sprijinind participarea în Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (Republica Moldova a semnat la 10 octombrie 2006 Carta de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est devenind membru cu drepturi depline ale acestui for). Totuşi, constatînd că eforturile de a fi inclusă în grupul ţărilor din Balcanii de Vest, care se bucură de un alt tratament, inclusiv semnarea şi implementarea acordurilor de asociere ce permit de a negocia capitolele acquis-ului comunitar, sînt la moment cu şanse mai mici de realizare, din august 2007, Republica Moldova iniţiază redefinirea poziţiilor sale în relaţiile cu Uniunea Europeană în sensul ancorării progresive în spaţiul celor patru libertăţi de circulaţie, pedalîndu-se mai ales pe facilitarea regimului de vize şi circulaţia liberă a persoanelor.

Lansarea Parteneriatului Estic urmăreşte identificarea noilor capacităţi de aprofundare a relaţiilor dintre părţi prin extinderea cooperării atît pe dimensiune bilaterală, cît şi la nivel multilateral, realizată în baza „principiilor implicării comune, diferenţierii şi condiţionalităţii” [63]. Domeniile principale de cooperare sînt structurate pe patru platforme tematice: democraţia, buna guvernare şi stabilitatea; integrarea economică şi convergenţa cu politicile comunitare; securitatea energică; contactele interumane. Se impune de remarcat însă, că acest mecanism de finanţare şi de asistenţă din partea Uniunii Europene conţine două neajunsuri esenţiale: circumscrie Republica Moldova în spaţiul postsovietic şi nu prevede o finalitate politică certă, chiar dacă sînt exprimate supoziţii privind abordarea diferenţiată în funcţie de progresul realizat de fiecare stat şi deci, ar putea să apropie eventualitatea semnării unui acord de asociere provenit din cooperarea bilaterală.

Aşadar, relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană fiind reglementate de APC, au evoluat lent şi se caracterizează printr-un grad relativ redus de intensitate şi constanţă. O.Serebrian a remarcat pe bună dreptate că marea nefericire a Republicii Moldova este că a înţeles necesitatea şi mai ales fezabilitatea integrării europene prea tîrziu [64], iar majoritatea măsurilor preconizate, potrivit lui A.Thatham şi E.Osmochescu, s-au dovedit a fi declarative şi deci, se poate de vorbit doar de o etapă iniţială a cooperării, avansarea fiind destul de lentă din cauza lipsei unei orientări clare [65], în condiţiile că progresul în implementarea prevederilor acordurilor încheiate a fost neuniform şi pe diferite domenii ale procesului de reformă [66]. În acelaşi timp este de subliniat că integrarea europeană nu poate fi realizată prin Politica Europeană de Vecinătate care se dovedeşte a fi un instrument de promovare a „integrării regionale în afara hotarelor Uniunii Europene” [67], dar nu de preaderare şi prin urmare, se impune o nouă relaţie contractuală prin semnarea unui acord de asociere.

Integrarea Europeană a Republicii Moldova este un proces bidimensional care presupune eforturi şi voinţă din partea ambilor parteneri. Cu certitudine, pînă în anul 2014 se poate de vorbit numai de apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, cauzele fiind de natură financiară (actualul buget al Uniunii Europene prevăzut pentru perioada 2007-2013, nu prevede surse pentru aderarea/absorbţia Republicii Moldova), conceptual-geopolitică (circumscrierea Republicii Moldova prin Parteneriatul Estic la spaţiul ex-sovietic şi ezitările de a trata diferenţiat statele ceseiste), dar şi instituţional-juridică (tergiversarea ratificării Tratatului de la Lisabona, iar în caz de eşec, necesitatea amendări Tratatului de la Nisa, deasemenea cu şanse minimale ca rezultatul să fie pozitiv) etc.

Acţiunile care trebuie realizate de Republica Moldova sînt cu mult mai variate şi mai extinse, deoarece nu va fi „acceptată aşa cum este”, ci numai atunci cînd va corespunde exigenţelor comunitare, cu atît mai mult că Uniunea Europeană, după toate probabilităţile, nu va mai fi atît de generoasă, „a obosit” de pe urma extinderilor recente şi în plus, nu poate să facă abstracţie de aspiraţiile proeuropene ale Turciei, căutînd un tip elevat de parteneriat, numit privilegiat, dar fără a oferi acces instituţional la structurile europene. Setul de acţiuni ce urmează a fi întreprins de Republica Moldova include mai multe aspecte, printre care:

instituţional: pentru coordonarea politicilor de integrare europeană, care sînt cu precădere de ordin intern, nu este suficient Departamentul integrare europeană din cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, ci se impune formarea Ministerului Integrării Europene, măsură menită să demonstreze deasemenea consecvenţa cursului proeuropean şi să faciliteze activitatea eventualului negociator-şef;
normativ: programul de guvernare trebuie să fie axat pe prevederile acquis-ului comunitar, ordine care presupune racordarea graduală a legislaţiei naţionale la standardele şi exigenţele europene.

În acelaşi context se încadrează oportunitatea elaborării a două documente de importanţă stringentă: Strategia Naţională de Integrare Europeană şi Concepţia Politicii Externe a Republicii Moldova. Strategia urmează să fie perfectată în baza criteriilor de la Copenhaga/Madrid şi acquis-ului comunitar, să fundamenteze integrarea europeană în calitate de ideologie de consolidare a coeziunii sociale (strict necesară mai ales după evenimentele din 6-7 aprilie 2009 şi împărţirea societăţii de către unele cercuri în statalişti şi adversari ai statalităţii), obiectivele cardinale fiind certitudinea aşteptărilor şi bunăstarea, asigurarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului, securitatea individuală şi securitatea naţională, fapt care presupune indispensabilitatea susţinerii acestui document la nivel naţional de autorităţile puterii de stat, principalele partide politice şi elemente ale societăţii civile.

Concepţia are ca misiune să actualizeze şi să ajusteze la condiţiile şi la opţiunile noi priorităţile şi direcţiile principale ale politicii externe a Republicii Moldova, impunînd expres cursul strategic de integrare europeană şi renunţîndu-se la caracterul declarativ multivectoral (al politicii externe), materializat prin ideea „nodului de legătură” din cauza că nu dispune de potenţial suficient pentru a exercita un asemenea rol, iar în condiţiile globalizării relaţiile se stabilesc cu precădere direct, pe orizontală.

Fără îndoială, un obstacol serios în calea integrării europene a Republicii Moldova se află la nivelul mentalităţilor, fiind amplificat de factorul geoeconomic, învocîndu-se nejustificat că aderarea la Uniunea Europeană înseamnă abandonarea expres a pieţelor tradiţionale, ceseiste în condiţiile nevalorificării celor de perspectivă. A.Burian subliniază pe bună dreptate că producţia autohtonă „era destinată aproape în exclusivitate pieţii URSS”, iar actualmente la standardele şi calitatea ei „poate fi vîndută doar pe pieţele unor ţări ale CSI” şi în prezent Moldova este obligată să se menţină pe piaţa CSI, fără a se lăsa eliminată de acolo în ciuda încercărilor de a-i face concurenţă” [68]. Însă nu este mai puţin adevărat că în spaţiul ceseist concurenţa neloială a provocat restricţii mari, Federaţia Rusă aplicînd pe larg metode economice în scopuri punitive de caracter politic, în timp ce realizînd integrarea europeană, Republica Moldova va beneficia de un alt tratament, iar mărfurile moldoveneşti racordate la exigenţele comunitare europene se vor consolida calitativ şi prin diversificare pe piaţa rusească. V.Inozemţev susţine că „în formula actuală CSI este ineficientă, o cauză fiind caracterul „moscovocentrist”, camuflînd de fapt dependenţa statelor postsovietice de Rusia”, conform lui G.Muradov, această structură „nu s-a transformat într-o organizaţie eficientă şi n-a putut părăsi starea amorfă”, rămînînd, potrivit lui V.Kuvaldin, „un spaţiu de negocieri” şi „este puţin probabil, consideră A.Panov, că în viitorul apropiat va deveni o organizaţie internaţională adevărată” [69]. Prin urmare, CSI nu s-a transformat într-un mecanism eficient de integrare şi s-a erodat treptat prin disociere în structuri mai mici, dar nu şi mai dinamice, s-a dovedit a fi conceptual lipsită de viabilitate, chiar dacă se păstrează iluzia conlucrării prin adoptarea numeroaselor decizii la întrunirile desfăşurate cu neregularitate, dar cu puţine şanse de a fi implementate şi este utilizată de Federaţia Rusia pentru a ţine sub control acest spaţiu, fiind evidentă absenţa unei voinţe politice comune. Fără îndoială, argumentele invocate în sprijinul opţiunii pro-Rusia, preţuri scăzute la livrarea agenţilor energetici, accesul larg al mărfurilor moldoveneşti pe piaţa rusească, ocuparea forţei de muncă moldovenească în Federaţia Rusă, amînarea soluţionării conflictului transnistrean [70] etc., actualmente, cu excepţia ultimului, au pierdut din valoare. În general, argumentul în favoarea pieţelor tradiţionale de desfacere este provizoriu, deoarece economia de piaţă cu iminenţa va elimina concurenţii slabi, iar asigurările amicale de a remedia situaţia puţin vor ajuta.

În acelaşi sistem de referinţă al caracterului multivectorial al politicii externe, dar cu şanse nule de implementare, cel puţin oentru moment se includ supoziţiile de tipul celei expuse de V.Doroş cu privire la posibilitatea integrării concomitente a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în Comunitatea Economico Euro-Asiatică. O varietate a ideilor de acest gen, care se deosebeşte după formă, dar nu prin conţinut, a fost propusă de S.Nazaria, în a cărui opinie, „cursul strategic al Republicii Moldova este integrarea în Europa prin apropierea de toate statele europene, însă partenerul strategic în realizarea proceselor în cauză este Rusia”[71]. În altă ordine de idei, pronunţîndu-se într-un cadru mai larg, O.Casiadi a remarcat pe bună dreptate că Republica Moldova „nu a ştiut să-şi formuleze obiective clare, preferînd prin aşa-zisa politică multivectorală să balanseze între Vest şi Est, nu a reuşit să formuleze o viziune clară de ancorare a interesului naţional într-un sistem de repere şi valori care i-ar fi permis să depăşească rapid şi eficient perioada dificilă de tranziţie prin crearea unor condiţii externe benefice pentru reformarea cu succes a ţării”[72].

În opinia noastră, CSI nu este acea structură care ar deschide perspective esenţiale pentru Republica Moldova, chiar dacă integrarea în Uniunea Europeană se dovedeşte a fi un proces de lungă durată, dar care presupune o politică activă, dinamică şi coerentă, în stare să promoveze imaginea pozitivă a statului”[73]. Yu.Josanu consideră nu fără temei că în condiţiile actuale este puţin probabilă o reorientate bruscă spre Uniunea Europeană şi NATO, însă racordarea priorităţilor strategice la opţiunea proeuropeană va avea impact pozitiv asupra mai multor sfere importante, începînd cu investiţii şi încheind cu accelerarea ritmului de integrare europeană. Dat fiind că Republica Moldova nu este în stare să promoveze eficient o politică externă multivectorială, balansarea georegională nu s-a soldat nici cu dividende economice, nici cu avantaje politice şi deci, se impune definirea expresă a priorităţilor strategice proeuropene, cu atît mai mult că însăşi Republica Belarus apreciază orientarea monovectorială spre Uniunea cu Rusia o ameninţare principală la adresa realizării intereselor sale naţional-statale[74]. Cu certitudine, situaţia şi politicile Republicii Moldova diferă, însă reconsiderarea opţiunilor de către Belarus denotă elocvent că Federaţia Rusă n-a abandonat aspiraţiile proimperiale în relaţiile cu statele postsovietice, pe cînd în Uniunea Europeană ordinea se dovedeşte a fi alta, cazurile Poloniei, urmată de Lituania, care s-au opus lung timp încheierii unui nou acord de parteneriat şi cooperare cu Rusia fiind concludente în ordinea de idei reliefată. Referindu-se la ordinea de preaderare la Alianţa Atlanticului de Nord, dar care, în opinia noastră, nu se deosebeşte radical de procesele similare de preaderare la Uniunea Europeană, I.Munteanu susţine că problema nu se pune în termeni de partener puternic ori partener slab, ci, înainte de toate, în termenii opţiunii libere a fiecărui candidat de a-şi defini ca obiectiv intrarea în „club”, fiind la curent cu rigorile şi beneficiile pe care acesta le presupune [75];

diplomatic: pentru a-şi promova imaginea pozitivă, spori gradul de audienţă şi interesa Uniunea Europeană prin argumentarea că ar merita alt tratament, se impune ca Republica Moldova să depună eforturi diplomatice susţinute nu numai prin mărirea prezenţei în capitolele europene, dar deasemenea prin inaugurarea şi acreditarea reprezentanţelor diplomatice noi: actualmente Republica Moldova a acreditat 17 reprezentanţe diplomatice în statele-membre ale Uniunii Europene, iar acestea, la rîndul lor. – în 20, însă jumătate dintre ele sînt cu statut extins [76] şi deci, reşedinţele lor centrale sînt localizate în capitolele altor ţări. Referindu-se la calitatea diplomaţiei Republicii Moldova, I.Munteanu este foarte critic şi invocă, nu fără temei, eşecul ei şi „deficitul vizibil de idei şi acţiuni, capabile să redefinească în termeni moderni interesul naţional al ţării”.

În acelaşi context al eforturilor diplomatice, dar fiind indispensabile deasemenea voinţa politică şi bunăvoinţa, se include oportunitatea normalizării relaţiilor bilaterale cu România nu numai pentru că este ţară vecină, dar şi în scopul valorificării prevederii din Concepţia politicii externe a Republicii Moldova: cooperarea cu România urmează să asigure integrarea Republicii Moldova în comunitatea europeană [77].

Aşadar, Republica Moldova s-a afirmat ca stat suveran şi independent, inclusiv prin obţinerea calităţii de titular în drepturi în cadrul mai multor organizaţii internaţionale guvernamentale, iar obiectivele actuale constau în consolidarea lui prin formularea, legiferarea şi realizarea intereselor naţionale. Fiind edificate pe sistemul de valori care predomină în societate şi în stat, reflectînd oportunităţile strategice de soluţionat, interesele naţionale sintetizează traiectoriile în baza cărora Republica Moldova îşi concepe prezentul şi viitorul.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

Keohane, R.O. Institutional Theory and the realist challenge after the Cold War. În culegerea: Baldwin, D. A. (ed.). Neo-realism and Neo-liberalism: The Contemporary Debate. New-York: Columbia University Press, 1993. p.294.
Beniuc, Valentin. Instrumente de realizare a interesului şi securităţii naţionale în contextul integrării europene (cazul Republicii Moldova) / Consolidarea administraţiei publice în contextul edificării statului de drept în Republica Moldova. Materialele conf.şt.intern. Chişinău: AAP, 2007. p.117.
Burchill, Scott. Linklater, Andrew. Theories of international relations. New-York: Columbia University Press, 1996. p.75.
Pîntea, Iurie. Identificarea pericolelor existente şi probabile pentru interesele naţionale de bază ale Republicii Moldova. În studiul: Evaluarea strategică a securităţii şi apărării naţionale a Republicii Moldova. Chişinău: IPP, 2001. p.24.
Saca, Victor. Interesele politice şi relaţiile politice: dimensiuni tranzitorii. Chişinău: USM, 2001. p.75.
Beniuc, Valentin. Op.cit., p.116.
Кoлацки, Анжела. К вопросу о соотношении понятий «национальное самосознание» и «национальный интерес» / Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2008. p.187.
Burian, Alexandru. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău: „Tipogr. Centrală”, 2003. p.192.
Morgenthau, Hans J. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Iaşi: Polirom, 2007. p.45-51.
Montbrial de, Thiery. Acţiunea şi sistemul lumii. Bucureşti: Academia Romînă, 2003. p.204.
Tămaş, Sergiu. Geopolitica – o abordare prospectivă. Bucureşti: Noua Alternativă, 1995. p.167.
Griffiths, Martin. Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gînditori. Bucureşti: Ziua, 2003, p.68.
Wight, Martin. Politica de putere. Chişinău: ARC, 1998. p.105.
Gorceac, Sergiu. Dumitraş, Tudor, Rusandu, Ion. Conceptul „interes naţional”în geopolitică // Economia (supliment). Chişinău: ASE, 1997. p.27-31.
Burian, Alexandru. Op.cit. p.189.
Государственные, национальные и классовые интересы во внешней политике и в международных отношениях // МЭМО. 1989, nr.2. p.69-70.
Duroselle, Jean-Baptist. Tout empire perira. Une Vision theorique des relations internationales. Paris: Armand Colin, 1982. p.88.
J.-P.Esquisse de problematique pour une sociologie des relations internationales. Grenoble, 1997. p.26.
Bull, Hedley. Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială. Chişinău: Ştiinţa, 1998, p.61-62.
Modelski, George. Theory of Foreign Policy. London, 1962. p.8-10, 19-20.
Axelrod, R.Keohane, R.O.Achieving co-operation under anarchy: strategies and institutions. În culegerea: Baldwin, D.A. (ed.). Op.cit. p.88-89.
Sanders, David. Relaţiile internaţionale: neorealism şi neoliberalism. În culegerea: Goodin, Robert. Klingemann, Hans-Dieter (ed.). Manual de ştiinţă politică. Iaşi: Polirom, 2005. p.378.
Pearson, F.Rochester, J. International Relations. New-York: Columbia University Press, 1988. P.149-151.
Merle, Marcel. La politique etrangere. Traite de science politigue. Paris: Armand Colin, 1985. p.473.
Saca, Victor. Consideraţii privind structura interesului naţional în condiţiile tranziţiei spre democraţie/Consolidarea administraţiei publice în contextul edificării statului de drept în Republica Moldova. Materialele conf.şt.intern. Chişinău, AAP: 2007. p.114.
Gorceac, Sergiu. Dumitraş, Tudor. Rusandu, Ion. Op.cit. p.21-22.
Saca, Victor. Cebotari, Svetlana. Identificări conceptuale în cadrul sintagmei „proces integraţionist-interes naţional-politică externă”// Revista de Filosofie şi Drept, 2006, nr.3. p.62.
Beniuc, Valentin. Op. cit. p.116.
Saca, Victor. Consideraţii privind structura interesului naţional în condiţiile tranziţiei spre democraţie/Consolidarea administraţiei publice în contextul edificării statului de drept în Republica Moldova. Materialele conf.şt.intern. Chişinău, AAP, 2007. p.113.
Saca, Victor. Saca, Silvia. Interesul naţional în contextul politicii naţional-etnice. Cazul Republicii Moldova/Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2 Materialele conf.intern.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2008. p.175-178.
Burian Alexandru. Op. cit. p.192.
Concepţia politicii externe a Republicii Moldova. În culegerea: Cernencu, Mihai, Galben, Andrei. Rusnac, Gheorghe. Solomon, Constantin. Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Document şi materiale. Vol.I. Chişinău: USM, 2000. p.97.
Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova / Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.97-98 din 3 iunie 2008. p.7-8.
Burian Alexandru. Op. cit. p.196.
Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova / Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.97-98 din 3 iunie 2008. p.7-8.
Cărare Viorica. Problemele Republicii Moldova din perspectivele extinderii Uniunii Europene. În culegerea: Vectorul European al Republicii Moldova şi realizarea Planului de Acţiuni. Materialele conf.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2006. p.69.
http://www.statistica.md (accesat 22 februarie 2009).
Burian Alexandru. Talpă, Viorica. Evoluţia istorică a politicii externe // Legea şi viaţa. 2004, mai. p.4.
Boţan, Igor. Reglementarea transnistriană: o soluţie europeană. Chişinău: „Tipogr.Centrală”, 2009. p.32.
Serebrian, Oleg. Despre geopolitică. Chişinău: Cartier, 2009. p.85.
Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. De ce avem nevoie de NATO? Sau de ce existenţa Moldovei ca stat suveran depinde de aderarea la NATO// Discussion Paper.nr.3, octombrie 2008 – martie 2009. p.6.
Cojocaru, Gheorghe E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. Chişinău: Civitas, 2001. p.165.
Osmochescu, Nicolae. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova în contextul relaţiilor internaţionale contemporane./ Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2008. p.182-183.
Josanu Yuri. Securitatea naţională a Republicii Moldova prin prisma securităţii europene/ Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.şt.-practice. Chişinău: AAP, 2008. p.200-201.
Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. Op. cit. p.18.
Boţan, Igor. Op. cit. p.32.
Osmochescu, Nicolae. Op. cit. p.182-183.
Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veceaslav. Op. cit. p.12.
Opţiunile de securitate ale Republicii Moldova. Chişinău, 2009. p.34.
Barometru Opiniei Publice. Noiembrie 2006. p.99,101. Barometru Opiniei Publice. Octombrie 2008, p.86. Barometru Opiniei Publice. Martie 2009. p.65-66.
Burian Alexandru. Op. cit. p.356.
http://www.ln.mid.ru/bul-newsite.nsf/kartaflat/03-10k (accesat 18 mai 2009).
Назария, Сергей. История международных отношений и внешней политики великих держав в новейшее время. Курс лекций. Кишинев: „Tipogr.Centrală”, 2007. p.630.
Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. Op. cit. p.1
Barbu, Maria. Exigenţele securităţii cooperative din perspectiva leadership-ului creativ //http:www.sarindar.ro/articles/00023htm-41k (accesat 3 mai 2009).
Социальный конфликт: современные исследования. Реферативный сборник. Москва, ИНИОН, 1991. p.82-83.
Boţan, Igor. Op. cit. p.11.
http://www.europa.eu (accesat 18iunie 2009).
Buletin Informativ. 1994, nr.1.p.46.
Discursul Dlui Voronin la Conferinţa Europeană de la Atena // Moldova Suverană. 18 aprilie 2003.
Doutriaux, Yves. Lequesne, Christina .Les institution de l¢Union europeenne. Paris, La documentation Francaise, 1998. P.56.
Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005 – ianuarie 2008).Chişinău: “Tipogr. Centrală”, 2008. p.23.
Declaraţia Consiliului European privind Parteneriatul Estic /http://www.consilium.europa.eu / uedosc/csm/data/docs/pressdata/RO/ec/106829. Pdf. (accesat 7mai 2009).
Serebrian, Oleg. Politica şi geopolitică. Chişinău: Cartier, 2004. p.9.
Thatham, Allan. Osmochescu, Eugen. Dreptul Uniunii Europene. Chişinău:ARC,2003. P.494.
Realizarea Planului de Acțiuni UE-Moldova (februarie 2005-ianuarie 2008). Chișinău: “Tipogr. Central”, 2008. p.175.
Integrarea Europeană // Guvernare și Democraț 2008, nr.1, ediția 1. p.31.
Burian, Alexandru. Op.cit.p.353-354.
Внешнеполитические итоги 2007-го и перспективы 2008 городов. Круглый стол // Международная Жизнь. 2008, nr.1-2, p.121-125.
Назария, Сергей. Внешняя политика Молдовы должна оставаться многовекторной. În culegerea: Politica externă a Republicii Moldova în contextul extinderii NATO spre Est. Materialele conf.șint. Chișinău: USM, 2004, p.20.
Назария, Сергей. Op. cit. p.18.
Casiadi, Oleg. Interesul național al Republicii Moldova: între conjunctura și retorica proeuropeană / Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova. Vol.2. Materialele conf.intern.ș-practice. Chișinău: AAP, 2008. p.191.
Casiadi, Oleg. Op. cit. p.192.
Национально-государственные интересы Республики Белaрусь. Минск, Изд.М.В. Скакун, 1999. р.48.
Mînzărari, Dumitru. Ioniţă Veaceslav. Op. cit. p.
http://www/mfa.gov.md. (accesat 13 iunie 2009).

Concepția politicii externe a Republicii Moldova. Op. cit. p.98.

Lasă un răspuns Anulează răspunsul