Comunitatea Europeană a început prin a fi una economică, apoi socială şi în cele din urmă politică şi militară. Sub presiunea cerinţelor de libertate de mişcare a bunurilor şi persoanelor pe care comunitatea economică le solicita tot mai stringent, la 14 iunie 1985, Republica Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda au luat decizia politică de a semna Acordul Schengen (Schengen – localitate din Luxemburg), pentru abolirea treptată a controlului vamal comun acestor ţări. Prin acest acord doreau să stabilească o zonă fără restricţii privind circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre ţările participante să fie eliminate şi să existe o cooperare mai strânsă în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale.
Acordul Schengen din 1985 este o înţelegere între statele europene prin care se stabilesc politici comune de imigrare, inclusiv problematica vizei Schengen şi construieşte o nouă graniţă lărgită şi comună. Uniunea Europeană de astăzi nu se suprapune peste graniţa Acordului Schengen, la acesta participând ţări precum: Norvegia, Islanda sau Elveţia, nemembre UE. De asemenea, există ţări ale Uniunii Europene, precum Marea Britanie şi Irlanda care nu fac parte din Acord, însă au politici clare de cooperare şi liberă circulaţie.
Încă din 1954, ţările nordice erau membre ale Uniunii Nordice a Paşapoartelor, care prevede şi ea o zonă fără restricţii de circulaţie pentru Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda şi Norvegia. Când ţările nordice membre ale UE, Danemarca, Suedia şi Finlanda, s-au alăturat cooperării Schengen, Norvegia şi Islanda au fost nevoite să încheie un acord cu statele Schengen pentru a păstra Uniunea Nordică a Paşapoartelor. Norvegia a încheiat cu Uniunea Europeană un acord de asociere la zona Schengen, în 1999. Acest acord îi permite Norvegiei să ia parte la elaborarea legislaţiei privind implementarea, punerea în aplicare şi dezvoltarea ulterioară a acquis-ului Schengen (întregul corpus de acorduri şi acte legislative aferente sistemului Schengen).
Pentru a institui o zonă cu o frontieră externă comună şi fără controale la frontierele interne, toate statele participante trebuie să aibă condiţii de intrare în ţară, identice. Acest lucru înseamnă, de exemplu, că trebuie să existe norme comune privind categoriile de cetăţeni ai ţărilor terţe cărora li se solicită viză. Pe de altă parte, vizele acordate sunt, în general, valabile în toate ţările Schengen. Mai mult, toate statele participante trebuie să se poată baza pe capacitatea celorlalte ţări de a efectua controale satisfăcătoare la frontieră. De aceea, acquis-ul Schengen include norme privind măsurile de control care trebuie puse în aplicare la frontiera externă a zonei Schengen.
Pentru asigurarea unei zone de frontieră externă comună, măsuri compensatorii au trebuit luate de către statele semnatare ale acordului. Printre cele mai importante prevederi ale acquis-ului Schengen se prevede cooperarea dintre autorităţile poliţieneşti din statele participante. Un sistem comun de informaţii (Sistemul de Informaţii Schengen, SIS) le permite poliţiştilor din ţările Schengen să emită avertizări privind criminalii căutaţi într-o ţară anume, persoanele dispărute sau bunurile furate.
Cooperarea Uniunii Europene în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne s-a extins treptat pentru a include mai mult decât simpla cooperare Schengen. Tendinţele actuale vizează o cooperare mai strânsă între poliţie şi procuraturile din diferite ţări, armonizarea legislaţiei din domeniul dreptului civil şi penal şi o politică comună privind imigraţia şi acordarea dreptului de azil. Acordul Schengen nu implică automat faptul că Norvegia face parte din această cooperare extinsă.
La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen. Se urmăreşte crearea, în urma abolirii controlului vamal comun, unui spaţiu comun de securitate şi justiţie.
Obiectivele principalele ale acordului rezidă în:
armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);
problema azilului (cu determinarea privind căruia dintre Statele Membre se va supune solicitantul azilului);
probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;
cooperarea poliţiei (urmăriri periculoase);
cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.
Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993; prevederile lui nu puteau să aibă un efect practic, totuşi, până când condiţiile tehnice şi legale nu erau îndeplinite (datele bancare şi datele relevante privind protecţia autorităţilor). Astfel, Convenţia a început să aibă efect practic la 26 martie 1995 atât pentru părţile originare ale Acordului Schengen, cât şi pentru Spania şi Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, care a intrat în vigoare pentru cele trei ţări nordice abia la 25 martie 2001.
Odată ce controlul vamal este complet abolit, deţinătorul vizei comune este îndreptăţit să stea în statele mai sus menţionate care aplică Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de şase luni, în timpul în care e valabilă viza.
Punctele cheie ale Convenţiei cu privire la Implementarea Acordului Schengen:
o Cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen pot trece frontierele interne ale ţărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal;
o Viza fără restricţii teritoriale (viza turistică sau cea business ce permite deţinătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de şase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată unui cetăţean dintr-o ţară-terţă de una din ţările semnatare, îndreptăţeşte deţinătorul, în acelaşi scop şi pe durata validităţii vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei dintre ţările semnatare.
o Orice cetăţean dintr-o ţară-terţă cu permis de reşedinţă valid în una dintre ţările semnatare poate călători cu un paşaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile într-o perioadă de şase luni, în alte ţări semnatare;
o Armonizarea politicii de vize în ţările Schengen (lista comună a cetăţenilor din ţările-terţe care solicită vize);
o Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen;
o Accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informational Schengen (SIS) furnizând date despre identitatea personală sau alte informaţii din spaţiul Schengen;
o Cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie;
o Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri;
o Reguli ce determină acordarea competenţei pentru procedurile de azil (în prezent, înlocuite de întrevederile similare ale Convenţiei de la Dublin, din 15 iunie 1990).
