Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internaţional.
Activitatea diplomatică se desfăşoară într-un cadru juridic instituţional extern. Astfel, un demers al statului, dacă nu ar produce efecte internaţionale, nu poate fi un act juridic. Declaraţia de recunoaştere a unui stat sau guvern ar rămâne an simpla demers intern, ducă dreptul internaţional nu i-ar da o semnificaţie juridică. Regulile privind negocierile diplomatice asigură un cadru adecvat de reuşită. Numirea unui ambasador ar rămâne un act intern, dacă nu ar exista obligaţia statului acreditar de a elibera sau nu agrementul cerut. Misiunile diplomatice ar acţiona pe baze arbitrare, intervenind în afacerile interne ale statelor, dacă dreptul diplomatic nu ar fi stabilit reguli precise de comportament al diplomaţilor. Protocolul diplomatic, dacă ar fi schimbat pentru fiecare reprezentant al statului, cum s-a mai întâmplat în istorie, ar crea conflicte, dacă nu militare, ca în trecut, diplomatice cu siguranţă.
Dreptul diplomatic este un drept intre state, deci internaţional.
El crează premizele raporturilor juridice, care se nasc prin acte diplomatice de natură a produce efecte internaţionale. Rezultă că subiectele unui raport diplomatic nu trebuie să determine regimul juridic al fiecărui act sau fapt diplomatic; manifesatrea de voinţă, exprimată în forma cerută de normele dreptului diplomatic, creează raportul adecvat, care se subordoneză ex oficio normelor de drept. Trimiţând, conform regulior stabilite, un ambasador, statele nu trebuie să negocieze şi imunităţile acestuia, care au deja un regim bine definit.
Diplomaţia este totalitatea actelor juridice de care dreptul diplomatic leagă naşterea, stingerea sau modificarea unor raporturi juridice. Cele mai multe acte juridice se realizează pe calea mutualităţii, nefiind exclus ca un act unilateral să producă efecte bilaterale, cum este cazul ruperii relaţiilor diplomatice.
Ca şi în ştiinţa dreptului intern, care studiază actele şi faptele juridice, dreptul diplomatic studiază diplomaţia – ca activitate oficială, ca obiect al său. La rândul ei diplomaţia, prin repetabilitatea actelor sale, a dat naştere la reguli ce s-au transformat în cutumă, adică în norme juridice nescrise.[1]
Dreptul intern – constituţia şi legile organice – atribuie diferitelor instituţii ale statului competente în domeniul relaţiilor externe. Dreptul internaţional stabileşte, după cum vom vedea, funcţiunile misiunilor diplomatice, statutul lor juridic, drepturile şi obligaţiile acestora; practica internă a statelor şi dreptul lor intern trebuie să ţină seama de prevederile dreptului internaţional atunci cînd stabilesc acsste competenţe, etc. De aceea, nu se vor încredinţa sarcini misiunilor diplomatice în afara normelor dreptului internaţional, nu se vor trimite alte misiuni internaţionale decît cele consacrate.
Autorităţile de stat, care nu sunt însărcinate prin legea internă cu atribuţii de reprezentare externă, de regulă, nu pot avea decât parţial atribuţii internaţionale şi, ca atare, activitatea lor şi cea a funcţionarilor lor nu poate fi încadrată în termenul de „diplomaţie” şi nu au un regim adecvat, sirtemaţional. Dreptul intern stabileşte care este acea activitate cu caracter generl reprezentativ şi care sunt persoanele competente.
De regulă, pentru a îndeplini funcţii diplomatice o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să deţină funcţii de reprezentare generală a statului, în numele căruia îndeplinesc sarcini în domeniul relaţiilor externe, potrivit legii interne;
- să fie mandatată cu misiuni diplomatice de către şeful statului, pe baza deplinelor puteri sau a altor forme de împuternicire, recunoscute de dreptul diplomatic; guvernul poate da şi el mandat de negociere şi de semnare a acordurilor internaţionale, încheiate în numele său sau la nivel depărtamental.
Şeful de stat, şeful de guvern, ministrul afacerilor externe sunt de drept reprezentanţii statului în politica externă; ei nu au nevoie de depline puteri.
Diplomaţii, indiferent de grad şi funcţie, care lucrează în ministerul afacerilor externe, pot negocia în numele statului acorduri internaţionale numai dacă sunt împuterniciţi în această calitate, în formele şi cu procedura recomandată de normele dreptului internaţional. Şefii unei misiuni diplomatice sunt reprezentanţi cu titlu general ai statului, dar pentru semnarea unui acord internaţional concret ei trebuie să prezinte depline puteri, ca orice alt reprezentant ad-hoc al statului, desemnat pentru semnarea tratatelor internaţionale.
[1] Anghel I.M., Drept diplomatic şi consular, Editura “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2002, pag. 39
