Toate evenimentele (geo)politice semnificative – evoluţii sau stagnări -derulate în jurul Mării negre poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta unor evoluţii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei euro-atlantice spre Asia Centrală, de indecizia acestor instituţii de a fixa graniţa suficient de amplă încât să includă popoare şi naţiuni care vor să fie parte a acestui spaţiu1.
Vorbim aici despre spaţiul euro-atlantic sugerând, în subtext, o definiţie instituţionalizată a Europei. Este de fapt definiţia care identifică, explicit şi implicit, apartenenţa la Europa cu apartenenţa la instituţiile occidentale, în special UE şi NATO. Accentul cade aici nu pe Europa culturală sau geografică, cât pe Europa instituţională. În paranteză fie spus, retorica oficialilor americani pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru Extinderea NATO „este îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze” (apud. Browing 2002: 6). La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001 accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa să se alăture instituţiilor europene, iar despre extinderea NATO afirma „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a elimina graniţele interioare ale Europei devenea sinonim cu extinderea NATO (Bush 2001).
Revenind la aspectele „tehnice” ale abordării, trebuie spus că frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evoluţii geo-politice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifestă o expansiune istorică, un popor, o civilizaţie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanşează şi întreţine o gamă largă de procese spirituale sau instituţionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Graniţa este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintării unei frontiere. Înaintarea unei frontiere se fixează (este fixata) undeva, pe o graniţă. Dar asta nu înseamnă, automat, că, o data fixata
Cadrul conceptual utilizat în aceasta analiza l-am dezvoltat în alta parte. Vezi Badescu, Dungaciu, 1995.
graniţa, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau că este suspendat. Dimpotrivă. Atunci când avem de a face cu o fixare artificială (politică, geo-strategică) a unei graniţe vom asista la perpetuarea manifestărilor de frontieră, iar spaţiul în care asemenea evoluţii se petrec îl numim spaţiu de frontieră2. Aceste spaţii de frontieră, respectiv acele zone care emit – justificat sau nu – pretenţii sau apartenenţă la un spaţiu definit şi la includere în interiorul unei graniţe la care nu au, deocamdată, acces, sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spaţii de criză, de turbulenţă geopolitică, care nu pot fi decriptate sau înţelese just fără a lua în considerare aceste aspecte.
Un asemenea spaţiu de frontieră este astăzi regiunea Mării Negre. Nimic nu se poate înţelege acolo dacă se ignoră înaintarea frontierei euro-atlantice şi consecinţele pe care această înaintare – şi, mai ales, fixarea graniţei artificiale pe Prut – le generează. Marea Neagră este astăzi, geopolitic vorbind, un spaţiu de frontieră euro-atlantic.
