MARILE ORGANIZAŢII EUROPENE

Istoria recentă a Europei este strâns legată de eforturile realizate imediat după cel de-al doilea război mondial pentru dezvoltarea unor organizaţii comune, înfiinţate prin voinţa liber exprimată a statelor suverane. Cooperarea europeană se va materializa în timp, în principal, la nivelul NATO, Consiliului Europei şi la nivelul Comunităţilor Europene, cuprinzând o sferă de activitate din ce în ce mai diversificată: de la asigurarea apărării şi securităţii globale a statelor membre la crearea unor instituţii comune şi a unei pieţe unice, în care protecţia şi promovarea drepturilor omului se vor afirma ca valori fundamentale.

Cel de al doilea război mondial a avut ca rezultat, printre altele, cel puţin pentru început, şi consolidarea conştiinţei solidarităţii europene în rândurile foştilor aliaţi.

Europa era devastată, cu o economie distrusă, cu milioane de pierderi de vieţi omeneşti. Europa trebuia construită pe baze noi. Ideea de cooperare se impunea cu mai multă forţă decât mai înainte.

Devenită bipolară, o dată cu declanşarea „războiului rece”, Europa se vedea strânsă între două mari puteri aflate în competiţie încă din februarie 1945, ca urmare a Acordurilor de la Yalta.

Devenise evident că nu era posibilă crearea unei Europe mari şi, în consecinţă, fiecare din cele două Europe urma să se organizeze separat: una în zona occidentală, cealaltă în blocul sovietic. Ţările occidentale s-au orientat, prin forţa lucrurilor, spre puterea nord-americană, singura cu potenţial capabil să se opună imperialismului sovietic sub a cărui dominaţie ţările din centru şi estul Europei căzuseră sau erau pe cale să cadă.

Cooperarea europeană se va dezvolta astfel în trei etape şi pe trei planuri diferite: mai întâi pe plan economic, având ca susţinere iniţial planul Marshall şi crearea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE); apoi, pe plan diplomatic şi militar, cu Pactul de la Bruxelles şi Tratatul Atlanticului de Nord (NATO); al treilea, pe plan politic şi parlamentar, prin Consiliul Europei.

Este şi motivul pentru care Europa a cunoscut în perioada care a urmat războiului 11 mari organizaţii, care puteau să asigure o apărare regională pe cele trei planuri: economic, militar şi politic.

Din punct de vedere funcţional, organizaţiile europene occidentale sunt de două categorii: organizaţii interstatale de tip clasic sau de cooperare interguvernamentală şi organizaţii de integrare sau supranaţionale. În general organizaţiile de cooperare cum sunt NATO sau OCDE sunt orientate mai mult spre exterior. Ele sunt concentrate cu deosebire spre coordonarea politicilor statelor membre; în general, organele de conducere au un caracter interguvernamental, iar deciziile acestora trebuie acceptate de statele comunitare. Organizaţiile de integrare, dimpotrivă, sunt orientate mai mult spre interior, spre membrii săi. Organele acestora sunt independente de guvernele statelor membre sau pot avea şi un caracter interguvernamental; ele deliberează prin vot majoritar; deciziile lor se impun statelor membre precum şi particularilor din aceste state.

Din cele 11 mari organizaţii, după 1990 au mai rămas — după dizolvarea CAER şi a Pactului de la Varşovia —, 9 mari organizaţii cărora li s-ar putea adăuga una mai nouă, cea apărută din ruinele fostei URSS şi anume Comunitatea Statelor Independente — CSI (21 ianuarie 1991).

 

Aceste mari organizaţii sunt:

• Consiliul Europei (CE)
• Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)
• Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
• Uniunea Europei Occidentale (UEO)
• Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)
• Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
• Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
• Comunitatea Economică Europeană (CEE)
• Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).

 

Datorită noilor perspective europene, în contextul evoluţiei relaţiilor internaţionale între state, unele organizaţii au fost reformate atât în ceea ce priveşte modul de organizare, cât şi funcţionarea lor, iar altele au încetat să existe.

În faţa ameninţărilor permanente reprezentate de sărăcie şi excluderea socială, europenii se confruntă astăzi cu noi ameninţări privind drepturile şi libertăţile fundamentale, cum ar fi terorismul internaţional, traficul cu fiinţe umane, antisemitismul.

 

1. A. Consiliul Europei (CE)

 

Drepturile omului, democraţia şi statul de drept reprezintă valorile esenţiale ale Consiliului Europei. Consiliul Europei asigură la ora actuală cel mai eficient mecanism de protecţie şi promovare a drepturilor omului prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi prin identificarea noilor ameninţări la adresa drepturilor omului şi demnităţii umane, promovarea educaţiei şi formării în domeniul drepturilor omului.

Consiliul Europei reprezintă prima organizaţie cu vocaţie esenţial politică şi culturală. Apăruse ca fiind imperios necesară crearea unei structuri cu specific european şi astfel, la 5 mai 1949, a luat naştere Consiliul Europei prin semnarea la Strasbourg a statutului său de către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia care a intrat în vigoare la 3 august 1949. După intrarea Ucrainei şi a Macedoniei în octombrie 1995, a Rusiei şi Croaţiei în 1996, şi a Georgiei la 27 aprilie 1999, Consiliul Europei număra 41 de state.

În prezent Consiliul Europei cuprinde 46 de state, în urma aderării următoarelor state: Armenia, Azerbaijan (2001), Bosniei şi Herzegovinei (2002), Serbia-Muntenegru (2003), Monaco (2004). Cu excepţia Belarusului (care este suspendat), putem afirma că întreaga Europă este acoperită. De asemenea, Statele Unite, Canada, Mexic, Vaticanul şi Japonia au statut de observator pe lângă instanţele interguvernamentale ale Consiliului. Sediul organizaţiei este la Strasbourg.

Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1 al. A din Statutul Consiliului Europei, scopul organizaţiei este „de a realiza o unitate mai strânsă între membrii săi pentru apărarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social”.

Consiliul Europei grupează statele europene care trebuie să aibă o concepţie asemănătoare despre democraţie, despre statul de drept, despre domnia legii şi respectarea demnităţii umane. Toate acestea sunt condiţii de admitere şi obligaţii esenţiale care revin ţărilor membre şi a celor care doresc să adere la organizaţie.

Principiile şi obiectivele principale potrivit Statutului Consiliului Europei sunt:

• democraţie pluralistă;
• statul de drept;
• respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
• favorizarea şi valorificarea identităţii culturale ale ţărilor europene;
• lupta împotriva oricăror forme de intoleranţă;
• căutarea de soluţii pentru problemele sociale, cum ar fi minorităţile, xenofobia, protecţia mediului, bioetica etc.;
• sprijinirea şi valorificarea identităţii culturale ale ţărilor europene;
• lupta împotriva oricăror forme de intoleranţă;
• căutarea de soluţii pentru problemele sociale, cum ar fi minorităţile, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, bioetica, SIDA, droguri etc.;
• sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în vederea consolidării reformelor lor politice legislative, constituţionale cu ajutorul programelor de cooperare (Demostene, Themis, Lode, Demo-Droit).

Democraţie pluralistă înseamnă libertăţi politice, libertăţi individuale, alegeri la intervale rezonabile cu vot secret şi universal pentru constituirea forurilor legislative, care să se bucure de un înalt grad de suveranitate, compuse din reprezentanţi ai partidelor politice libere să se organizeze şi să se exprime.

Statul de drept înseamnă principiul legalităţii, dreptul la o bună administrare a justiţiei, accesul la un tribunal independent, garanţia unui proces echitabil şi public, imparţialitatea judecătorilor, proporţionalitatea pedepselor cu faptele comise, într-un cuvânt înseamnă preeminenţa dreptului, domnia legii.

Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale înseamnă protecţia şi promovarea lor prin norme juridice care să stabilească şi proceduri de control şi să asigure şi o garanţie colectivă la nivel european. În acest fel, cu excepţia problemelor de apărare, toate marile şi diversele aspecte ale societăţii europene sunt acoperite.

Organele principale ale organizaţiei sunt constituite într-un edificiu instituţional complex care beneficiază de diferite mecanisme şi mijloace:

• Comitetul de miniştri, compus din reprezentaţii fiecărui stat membru. Comitetul propune statelor membre proiecte de convenţii sau de alte instrumente privitoare la diferitele domenii ce intră în competenţa Consiliului Europei. Deciziile Comitetului sunt transmise sub formă de recomandări statelor membre, însă ele nu au forţă juridică decât după ce au fost ratificate de acestea. Comitetul de Miniştri hotărăşte activităţile Consiliului Europei, studiază recomandările Adunării Parlamentare şi ale Congresului Puterilor Locale şi regionale, propunerile diferitelor comitete interguvernamentale precum şi acelea ale conferinţelor miniştrilor specializaţi şi decid asupra lor. Tot acest organ adoptă bugetul Consiliului Europei, stabilind şi cotele fiecărui stat membru. Miniştri afacerilor externe din statele membre se întâlnesc de cel puţin două ori pe an pentru a analiza stadiul cooperării europene precum şi actualitatea politică. Delegaţii lor sunt reprezentanţii permanenţi ai guvernelor pe lângă Consiliu, având aceleaşi puteri de decizie ca şi miniştri pe care îi reprezintă; ei se întâlnesc cel puţin de două ori pe lună. Miniştri statelor membre se întâlnesc periodic în cadrul Consiliului pentru consolidarea dialogului interguvernamental şi pentru găsirea de soluţii comune la problemele din domeniul lor de responsabilitate: justiţie, drepturile omului, educaţie, învăţământ, protecţia mediului, amenajarea teritoriului, cultură, sport, tineret, protecţie socială ş.a.
• Adunarea Consultativă, transformată în Adunarea Parlamentară, are un rol deliberativ şi consultativ; face recomandări în probleme de interes comun Comitetului de Miniştri. Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană creată în istoria continentului nostru şi la ora actuală cea mai largă instituţie de acest fel. În Adunare sunt dezbătute probleme de actualitate precum şi teme ce privesc perspectivele acestora, cum sunt, de pildă, cele de politică internaţională sau cele generale sau specifice societăţii contemporane. Membrii Adunării şi supleanţii lor sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale dintre parlamentarii din fiecare ţară, numărul lor depinzând de mărimea populaţiei statului respectiv; totodată ei trebuie să fie reprezentativi pentru marile curente politice ale parlamentului naţional respectiv. Adunarea se reuneşte de patru ori pe an în şedinţe plenare, publice, şi în fiecare primăvară în unul din statele membre. Din 1989 Adunarea Parlamentară a creat Statutul de invitat special pentru strângerea legăturilor cu parlamentarii ţărilor care s-au eliberat din sistemul comunist. Contactele ce se stabilesc sunt de natură să încurajeze procesul de democratizare în aceste ţări în vederea adeziunii lor la Consiliu.
• Secretariatul este organul permanent al Consiliului, asigură continuitatea necesară funcţionării structurilor organizaţiei şi are competenţe de ordin administrativ; este condus de un Secretar General.
• În 1994 a fost creat ca organ consultativ Congresul Puterilor Locale şi Regionale ca reprezentant al colectivităţilor locale şi regionale în efortul de democratizare al acestora. Congresul funcţionează pe modelul Adunării Parlamentare şi este compus din acelaşi număr de membri şi supleanţi ca şi Adunarea, respectiv câte 286 de reprezentanţi aleşi ai puterilor locale şi regionale sau funcţionari direct răspunzători faţă de aceştia. Delegaţiile naţionale trebuie să fie reprezentative pentru diferite tipuri de colectivităţi locale şi regionale ale fiecărui stat membru precum şi pentru diferite curente politice. Congresul se compune din Camera Puterilor Locale şi Camera Regiunilor. Continuitatea lucrărilor este asigurată între sesiuni de către o Comisie permanentă compusă din reprezentanţi ai tuturor delegaţiilor naţionale.

În acest fel guvernele, parlamentele naţionale şi colectivităţile locale şi regionale sunt reprezentate separat.

Intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1998 a Protocolului nr. 11 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (semnată la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953) a adus o modificare de structură mecanismului de control stabilit de Convenţie. Până la această dată mecanismul de control al respectării obligaţiilor pe care statele semnatare şi le-au asumat în ceea priveşte drepturile omului şi libertăţile fundamentale era format din Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit dispoziţiilor din Protocolul nr. 11, Comisia şi Curtea au fost înlocuite cu o instanţă unică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, mai operativă şi cu o procedură simplificată. Ca urmare, se va obţine o reducere a duratei procedurale, a costurilor, o creştere a eficienţei mijloacelor de protecţie, o consolidare a elementelor judiciare ale întregului sistem de protecţie, o mai bună accesibilitate la acest for. Comunicările (plângerile) care privesc violarea unuia sau mai multor drepturi ale omului sunt adresate direct Curţii nou create fără a mai trece, ca în trecut, prin filtrul Comisiei.

Sub egida Consiliului Europei au fost elaborate, pe parcursul timpului un număr de peste 170 de documente de mare importanţă precum:

• Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
• Carta Socială Europeană, recent revizuită;
• Convenţia pentru Prevenirea Torturii şi Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante;
• Convenţia privind Reprimarea Terorismului;
• Convenţia Culturală Europeană;
• Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare;
• Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale;
• Carta Europeană a Autonomiei Locale;
• Convenţia Europeană a Securităţii Sociale;
• Codul European pentru Securitate Socială, ş.a.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale reprezintă primul tratat internaţional care aduce o garanţie colectivă din partea statelor ce aparţin Consiliului Europei pentru respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De la intrarea în vigoare a Convenţiei, au mai fost elaborate 11 protocoale adiţionale, care i-au adus completări şi precizări. De pildă, Protocolul nr. 1 se referă la recunoaşterea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, altele decât cele înscrise în Convenţie (dreptul la proprietate, la instruire ş.a.) sau Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, sau Protocolul nr. 9 referitor la accesul organizaţiilor neguvernamentale şi al particularilor la instituţiile judiciare ale Consiliului Europei.

Un alt foarte important instrument de protecţie a drepturilor omului este Carta Socială Europeană, care reprezintă pandantul Convenţiei Europene în domeniul drepturilor economice şi sociale. Prin Cartă sunt protejate 19 drepturi fundamentale cărora li s-au mai adăugat 4 drepturi înscrise în Protocolul adiţional din 1988. Carta a fost semnată la Torino la 18 septembrie 1961 şi a fost revizuită la 2 aprilie 1996; Carta revizuită reuneşte toate drepturile garantate de Carta din 1961 şi din Protocolul din 1988 precum şi celelalte modificări aduse acestor drepturi prin documentele ulterioare.

Au mai fost elaborate şi alte multe instrumente, convenţii, acorduri, declaraţii, rezoluţii, recomandări, de mare importanţă, vizând diverse probleme cum sunt: adopţia de copii, statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, limbile regionale sau minoritare, protecţia minorităţilor naţionale etc.

Consiliul Europei a dezvoltat un adevărat parteneriat cu un număr de peste 350 de organizaţii neguvernamentale, de organizaţii reprezentând societatea civilă, cărora li s-a recunoscut un statut consultativ.

Guvernele statelor membre finanţează organizaţia prin cote proporţionale cu numărul populaţiei şi puterea economică. Limbile oficiale sunt franceza şi engleza, dar în activitatea curentă pot fi folosite şi germana şi italiana, iar în unele împrejurări şi alte limbi.

În 1990, Consiliul Europei a creat în vederea sprijinirii ţărilor din Europa Centrală şi de Est o serie de programe:

• Programul Demostene pune la dispoziţia acestor ţări experienţa Consiliului Europei în construirea societăţii democratice bazate pe supremaţia dreptului şi pe protecţia drepturilor omului. Programele din cadrul acestuia care se referă la drepturile omului sunt condiţionate de reformele constituţionale, legislative, şi instituţionale şi sunt destinate autorităţilor centrale şi locale, agenţilor guvernamentali, organizaţiilor neguvernamentale, grupărilor profesionale, persoanelor din învăţământ, practic întregii populaţii.
• Programul Demo-Droit priveşte reformele de democratizare a sistemului juridic, consolidarea independenţei puterii judecătoreşti, accesul tuturor la justiţie, reforma codurilor penale şi de procedură penală.
• Programul Themis este şi el legat de celelalte programe de drepturi ale omului şi se referă printre altele la formarea a poliţiştilor, magistraţilor, procurorilor, administraţiei penitenciarelor.
• În 1956 a fost creat Fondul de Dezvoltare Socială ca instrument financiar al Consiliului Europei care funcţionează ca o bancă. Obiectul său de activitate prioritară este sprijinirea statelor membre în rezolvarea problemelor lor sociale, problemele ridicate de refugiaţi sau de persoane deplasate, sau victime ale unor catastrofe naturale sau ecologice. Fondul mai acordă credite pentru finanţarea unor investiţii care vizează crearea unor locuri de muncă pentru întreprinderi mici şi mijlocii din zone dezavantajate, pentru programe de pregătire profesională, pentru construirea de locuinţe pentru persoanele cu venituri mici, pentru crearea de infrastructuri în domeniul sănătăţii, protecţiei mediului, pentru modernizări rurale ş.a.

Cu ocazia reuniunii şefilor de state şi guverne din ţările membre care a avut loc între 10-11 octombrie 1997 la Strasbourg, s-a stabilit în sarcina Comitetului de miniştri înfiinţarea

unui Comitet al înţelepţilor. Comitetul format din 10 personalităţi europene care să reflecte un echilibru geografic al statelor membre are ca preocupări elaborarea de propuneri vizând reforma structurală a organizaţiei. Comitetul a fost înfiinţat pentru a analiza activităţile, mijloacele şi metodele de lucru ale Consiliului Europei în vederea adaptării organizaţiei la sarcinile noi pe care le are de îndeplinit în condiţiile numărului sporit de membri.

La ora actuală Consiliul Europei a elaborat o Convenţie privind lupta împotriva traficului cu fiinţe umane. Convenţia prevede un mecanism de control independent care să asigure aplicarea măsurilor în statele membre. Convenţia va fi deschisă spre semnare la summit-ul din mai 2005.

În viitor Consiliul Europei se va concentra în special asupra următoarelor obiective: apărarea drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept, promovarea drepturilor sociale şi a coeziunii sociale, punerea în valoare a diversităţii culturale, combaterea rasismului, a intoleranţei şi xenofobiei, dezvoltarea educaţiei pentru cetăţenie democratică, elaborarea unor măsuri împotriva terorismului, crimei organizate, corupţiei, criminalităţii informatice, precum şi o serie de măsuri vizând bioetica, clonarea şi traficul cu fiinţe umane.

Anul 2005 a fost declarat de către Consiliul Europei „Anul european al cetăţeniei pentru educaţie”. Această iniţiativă, axată pe probleme de educaţie, vizează antrenarea cetăţenilor la o participare activă la viaţa democratică. În acest sens propune statelor membre un cadru pentru EDC (Education for Democratic Citizenship) şi sprijinul pentru elaborarea unor politici strategice şi practici pentru programele pedagogice.