Modelul explicativ al globalizării

• Vă rog să acceptaţi un joc: indicaţi repede unu sau două elemente pe care le consideraţi ca ţinând de globalizare…

 

• (Comentarii pe exemplu – ţine sau nu ţine de globalizare)

 

• Se pare că descoperiţi acum că folosiţi o noţiune despre care credeţi că ştiţi totul când de fapt ea vorbeşte despre ceea ce este – evident – altceva;

 

• În realitate există o familie de cuvinte care par să fie substituibile, dacă ne luăm după discursul public:
• globalizare;
• globalitate;
• globalism;

şi mai întâlnim şi altele care ne sporesc confuzia:

• mondializare;
• mondial;
• mondialism;

şi încă altele, şi mai interesante:

• americanizare;
• hegemonie;
• hegemonism;

iar dacă lecturăm nişte cărţi din prima parte a secolului trecut, întâlnim:

• internaţionale;
• internaţionalizare;
• internaţionalism;

 

• Iar ca lucrurile să revină la Turnul originar al lui Babel, ne sensibilizează spiritul de observaţie şi alte concepte:
• imperiu;
• imperialism;
• colonialism;
• sau alte noţiuni care sunt astăzi repetate pe toate lungimile de undă, 24 de ore din 24;
• integrare;
• regionalism;
• unionism;
• federalism etc., etc.
• Observăm că unele concepte definesc practici de organizare, originate pe state şi trădează, chiar la simpla analiză, comportamente ale unor părţi în raport cu alte părţi.
• Ce facem cu acest ghem de noţiuni şi sensuri şi mai ales ce legătură ar putea să aibă cu comportamentul organizaţional?
• Ei bine, înşiruirea de mai sus nu vrea să vă obosească atenţia şi nici să vă suprasolicite sistemul neuro-vegetativ. Şi în nici un caz să vă facă să uitaţi pentru ce vă specializaţi.
• Spuneam că unele noţiuni au legătură sau se definesc în raport cu timpul sau spaţiul în care se manifestă. Aparent se respectă legea naşterii, dezvoltării până la apogeu, intrării în postmodernitate şi în cele din urmă în colaps.
• Nimic mai greşit. Spuneţi-mi, mai putem vorbi astăzi de imperialism?
• dar de colonialism?
• dar de hegemonism?
• dar de unionism?

 

• Ce resort ascuns face ca toate aceste nenumărate noţiuni să mai definească realităţi concrete?
• Vă sugeram înainte că toate aceste noţiuni au legătură cu ordinea, şi anume cu ordinea lumii. Ele sunt, într-un fel sau altul, legate de puterea gestionată de o invenţie veche, şi anume statul.

 

• Iar ceea ce leagă sensurile, chiar şi obscure, ale acestor noţiuni este principiul ordonator al lumii.

 

• Lumea în ansamblu este văzută ca o sumă de părţi – state, regiuni, continente – aflată în diferite raporturi: de cooperare, de conflict, de indiferenţă ş.a.m.d.

 

• Principiul care a însufleţit acest colos al lumii – ca sumă de părţi componente – a fost şi continuă să fie nici mai mult, nici mai puţin decât adversitatea.

 

• Încercaţi să definiţi imperiul – de la cel Roman, la cel Britanic – şi veţi vedea că nu veţi putea să evitaţi ideea de adversitate, care are drept expresie dorinţa unei părţi de a controla altă parte, cât mai multe, dacă se poate pe toate.

 

• Formulele de ordonare a lumii s-au născut din manifestarea acestui principiu.
• Evident că trebuie avut în vedere şi faptul că acolo unde creşte pericolul – adică adversitatea este din ce în ce mai violentă – creşte şi ceea ce salvează.

 

• Aşa au apărut şi formulele de cooperare, federaţiile, ideea de economie internaţională, integrarea, uniunile etc.

 

• Unde ne aflăm?
• în situaţia în care o parte controlează – sub o variantă sau alta – toate celelalte părţi – adică întregul.

 

• Aşa se vorbeşte astăzi de americanizare a lumii, de hegemonia americană, de puterea globală – expresii care sunt ataşate SUA.

 

• Să numim această stare de fapt globalizare?

 

• Vă invit din nou să reflectaţi:

 

1. ce probleme rezolvă situaţia în care o parte controlează toate celelalte părţi?

 

1. În ce raport se află hegemonia americană cu ideea de democraţie globală?

• Este evident că dacă rămânem cu credinţa că răspunsul este mulţumitor – în sens pozitiv – la întrebările de mai sus, apare o problemă aproape insurmontabilă: globalizarea este orice ar avea legătură cu ordinea lumii, oricum în măsură mai mare cu acea formă de gestiune a puterilor lumii pe care o botezăm hegemonia americană.

 

• În loc să dezlegăm la propriu misterul am folosit metoda lui Alexandru cel Mare în faţa cerinţei de a dezlega nodul gordian: am asimilat globalizarea cu ceea ce simţim că este extensia maxim posibilă a controlului părţilor componente ale lumii de către partea cea mai potentă. Adică am translatat un sens de la un concept la altul.

 

• în realitate chiar aşa se întâmplă. Literatura este abundentă pe această temă.

 

• Simt că sunteţi pe punctul să mă întrebaţi: ce rost mai are să vorbim de globalizare când sensul la vedere este cel al hegemoniei americane?

 

• aveţi dreptate: procedăm ca şi Alexandru Machedon şi aplauzele simplifică sensul dezlegării cu tăişul sabiei.
• Practic avem iluzia că am rezolvat o problemă, poate am şi rezolvat una. În fapt am ajuns la o soluţie care este similară cu deschiderea Cutiei Pandorei.

 

• Atâta timp cât toate formulele de organizare a lumi au lăsat nerezolvate multe probleme – dintre cele mai dureroase – subdezvoltarea – cu perechea sa sărăcia, conflicte – cu avortonul lor monstruos, terorismul, poluarea – cu consecinţa ei alarmantă, în genul apocalipsei, care este deteriorarea condiţiilor naturale ale vieţii – înseamnă că trebuie să ne îndreptăm atenţia spre altceva care aranjează strâmb lucrurile.
• adică să revenim la efortul de a analiza şi a evalua constituţia şi modul de acţiune al principiului ordonator al lumii;
• expresia actuală a ordinii lumii este marcată de acest principiu;
• nodul gordian nu este hegemonismul, ci principiul ordonator.

 

• Ei bine, scoaterea din logica explicativă a principiului adversităţii pare o cale uşoară: din realitatea concretă este însă infinit mai greu, poate imposibil.

 

• Cine să fie Alexandru cel Mare care să taie teribilul nod gordian?
• cum altcumva decât globalizarea.
• Globalizarea introduce o ruptură în logica constitutivă a lumii de până acum; ea sugerează un nou principiu ordonator – cel al competiţiei. Aceasta este mereu reluată pentru că mereu trebuie să se redispute condiţia de campion. Funcţionează emulaţia pentru performanţa testată public..
• Noul principiu care este presupus de globalizare structurează o nouă ordine globală, un nou mod, total diferit de până acum, de a gestiona puterile în lume, adică cele economice, politice, decizionale, tehnice, culturale, militare, sociale etc.
• Odată cu globalizarea lumea se ordonează în alt fel decât până la ea.
• Până la globalizare lumea era o sumă de părţi adverse, în care fiecare parte putea să aibă tendinţa de a controla altă parte, dacă se putea chiar pe toate.
• Globalizarea propune o ordine în care suma părţilor înseamnă mai mult decât întregul, iar părţile tind să imite întregul.
• Percepţia acestei realităţi ce se prefigurează nu este facilă. Cumva, modelul nostru cultural, cu funcţiile sale explicative, trebuie să se schimbe şi el: să înţelegem lumea altcumva decât ne-a învăţat Descartes – că ar fi ca un mecanism de ceas – de fapt un sistem ierarhic de tip  top-down, care funcţionează pe criteriul decizional de sus în jos, cu forţa generată mecanic.
• Lumea este însă un sistem de tip „departe de echilibru“ (Prigogine), deschis şi cu autoorganizare. Lumea este un sistem bottom-up, cu creativitate reactivă. Subsistemele imită întregul, nu-şi exercită invariabil specializarea şi determinarea în spaţiu şi timp. Este o mişcare continuă între localizare şi globalizare, cu semnale
  feed-back între acestea ce potenţează efectele, ca şi viteza.
• Lumea în varianta globalizării învaţă din ambiţia fizicienilor de a descoperi metoda unificării forţelor şi de a inventa instrumentele de gestionare a forţelor unificate.
• Odată cu ideea de globalizare lumea cunoaşte două etape de evoluţie:
• cea a lumii preglobale;
• cea a lumii globale.
• Lumea preglobală este centrată pe forţa statelor-naţiuni şi pe structurile generate de clivajele produse de revoluţiile industriale.
• dimensiunea ei funcţională este internaţională;
• metoda de conlucrare este interguvernamentală.
• Lumea globală este centrată pe forţa structurilor trans-naţionale, care dau sens unei realităţi post-naţionale.
• dimensiunea ei funcţională este globală;
• metoda de conlucrare este comunitară, expresie a integrării mai întâi regionale şi apoi globale.
• Aşa se face că acum putem îndrăzni să definim globalizarea:
• forma de gestionare a puterilor globale (economice, politice, decizionale, militare, ştiinţifice, culturale etc.) în baza principiului ordonator – al competiţiei – specific lumii postnaţionale.
• Ce ne spune – poate şocant – această definiţie?
• globalizarea este un proces care abia dacă şi-a arătat câteva faţete, producerea lui cu toate consecinţele fiind o chestiune de viitor.
• Dar atunci de ce spun unii că globalizarea are componentă istorică, ea fiind, chipurile, dintotdeauna:

exemple: sărăcia – o problemă globală cu care s-a confruntat lumea din copilăria ei adamică;

poluarea – o problemă globală devenită acută cu sute de ani de industrializare.

• Aici trebuie să facem diferenţa între
• globalitate şi globalizare;
• globalism şi globalizare.
• globalitatea este însuşirea unei probleme de a fi extinsă la scară planetară, de a fi specifică multor ţări şi popoare. Exemple de globalitate: sărăcia, poluarea, revoluţia ştiinţifică.
• globalismul este expresia unei ordini în care o parte reuşeşte să controleze toate părţile; deci paroxism al adversităţii. Exemplul clasic: hegemonia americană, în situaţia SUA de singura şi ultima putere cu adevărat globală.

 

• Şi totuşi, aspecte însoţitoare se manifestă de azi, chiar de ieri
• unele din comportamentele transnaţionale ale pieţelor financiare;
• unele străpungeri ale tehnicii care însoţesc globalizarea, de tipul celei informatice;
• unele aproximări ale ordinii globale susţinute de europeni prin crearea Uniunii Europene;
• unele practici impuse de activismul organizaţiilor neguvernamentale privind spiritualizarea graniţelor;
• unele tentative de reunire ecumenică a mişcărilor religioase semnificative;
• unele aspecte de propensiuni tinerelor generaţii spre multiculturalism şi societăţi cosmopolite.

 

• Cezura dintre lumea preglobală şi lumea globală nu este nici categorică şi nici imediată.
• confruntarea unor valori;
• confruntarea unor modalităţi;
• conservarea unor avantaje.

 

• Lumea preglobală a început să aibă forme de manifestare la scară planetară odată cu prima modernitate legată de revoluţiile naţionale şi de cele industriale.
• revoluţiile naţionale au creat statul-naţiune, un instrument de gestiune a puterilor suficient sieşi în unele momente. Totodată, a adus un set de valori care au generat ideologii, de tipul patriotismului, suveranităţii etc.;
• revoluţiile industriale, pe lângă impunerea trendului implacabil al progresului, au adus clivajele în interiorul statelor-naţiuni, ideologia claselor sociale, partidele politice, conflictele de interese etc.

 

• Lumea globală se leagă de a doua modernitate, cum o numeşte Ulrich Beck, globalizarea ca atare fiind formula noii modernităţi de la care se aşteaptă să se depăşească lungul şir al nevrozelor istoriei, generate în lumea preglobală de principiul adversităţii.