De-a lungul existenţei sale teritoriul unui stat poate suferi modificări fie prin extinderea suprafeţei, fie prin restrângerea ei. Astfel, unele modificări, de amploare desigur cu totul redusă, pot avea loc prin acţiunea unor factori naturali, cum ar fi, de exemplu, depunerile aluvionare ale unor cursuri de apă sau ale curenţilor marini, prin retragerea apelor litorale, prin eroziunea liniei ţărmului acolo unde aceasta prezintă faleze etc. Pe cale artificială extinderea teritoriului o poate întreprinde însăşi omul.
Sunt cunoscute grandioasele lucrări executate de secole în Olanda prin smulgerea unor întinse terenuri din Marea Nordului. În Japonia, oraşele Tokyo şi Osaka sunt clădite tot pe terenuri recuperate din mare. Proiecte de viitor prevăd cîştigarea de noi suprafeţe cu pămînt rezultat din dărâmarea munţilor. Lucrări similare au loc şi în Principatul Monaco, unde pe cele 22 de ha ce vor fi cucerite din mare se va construi un nou cartier urban.
O mare parte a combinatului siderurgic din oraşul Genova (Italia) s-a construit pe terenuri submarine recuperate prin îndiguiri, ca de altfel şi platforma industrială Jurong din oraşul Singapore.
Schimbări însă mult mai mari s-au petrecut în viaţa statelor şi a teritoriilor aferente, de-a lungul existenţei lor istorice, în diferite momente ale evoluţiei.
Aşa s-au petrecut lucrurile în viaţa statelor sclavagiste, apoi a celor feudale şi mai tîrziu în perioada imperiilor coloniale. Pentru justificarea modului de dobândire a teritoriilor au apărut felurite teorii, cum a fost aceea a „dobândirii originare” şi ”derivate”. Prima teorie se referea la ocuparea teritoriilor considerate fără stăpân sau abandonate. Cei care apucau să le însuşească beneficiau de „dreptul primului ocupant”. Constituirea imperiilor coloniale, aşa cum se va vedea într-un alt capitol, s-a făcut efectiv prin cucerirea şi anexarea forţată de teritorii aparţinând populaţiilor băştinaşe, moduri care contraveneau flagrant dreptului de autodeterminare a acestor popoare. Cealaltă teorie a „dobândirii derivate” s-a concretizat fie prin cesiune sau donaţie[1], fie prin vânzare-cumpărare[2]. Asemenea mijloace de dobândire de teritorii, fireşte, nu sunt legale, nesocotesc principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. Acelaşi caracter ilicit îl are şi încorporarea unui teritoriu de la un stat de către alt stat prin violenţă, act care capătă caracter de anexiune. Alteori poate interveni dictatul, măsură arbitrară impusă de un stat asupra altuia. În august 1940 Germania nazistă şi Italia fascistă au impus României cedarea către Ungaria horthystă a părţii de nord a Transilvaniei cu populaţie majoritară românească. În octombrie 1944 trupele române şi cele sovietice au eliberat această parte, iar prin Tratatul de la Paris din 1947 s-a consfinţit suveranitatea ţării noastre asupra întregului teritoriu naţional.
În dreptul internaţional contemporan sunt admise modificări ale teritoriului de stat numai în cazul când acestea corespund respectării principiului dreptului la autodeterminare a popoarelor şi naţiunilor ce locuiesc acel teritoriu, pe baza voinţei lor liber exprimate, fără nici un fel de constrângere.
Schimbările petrecute în structura statelor prin modificările intervenite asupra teritoriului sau prin dispariţia unora şi apariţia altora noi, fenomene care au avut loc permanent în istoria evolutivă a acestora, determină în mod obiectiv şi inevitabil intervenţia unor noi relaţii juridice între state. În dreptul internaţional, transmiterea de către un stat existent anterior a unor drepturi şi obligaţii către noul stat se numeşte succesiunea statelor.
Regimuri teritoriale speciale În dreptul internaţional sunt consemnate o seamă de principii privitoare la stabilirea regimurilor speciale asupra unor teritorii de stat în întregimea lor, numai părţi din ele sau asupra altor categorii de teritorii, ca, de exemplu, regiunile polare (nu ne referim aici la spaţiul cosmic şi aerian).
Asemenea regimuri le-au avut chiar şi unele oraşe (oraşe libere) dobândind statut de independenţă prin înţelegeri internaţionale. Astfel portul polonez Danzig (actualul Gdynia) a avut o asemenea autonomie în secolele XIV-XVIII. La începutul secolului trecut timp de câţiva ani, până în 1814, obţine statut de port liber, după care o perioadă de aproape de 100 ani, pînă în 1919, trece în stăpânirea Prusiei şi apoi din nou oraş liber pînă în 1939, pentru ca, în 1945, să fie retrocedat Poloniei.
O situaţie similară a avut-o Triestul, oraş iredent[3]. Înainte de primul război mondial Triestul constituia principalul port de acces al monarhiei austro-ungare la Marea Adriatică. După primul război mondial, în 1919, oraşul a revenit Italiei. În aprilie 1945 Armata Populară Iugoslavă eliberează Triestul. Ulterior, teritoriul oraşului şi zona învecinată a fost împărţit în zona A (oraşul şi portul) care a fost ocupată de trupele anglo-americane şi zona B (teritoriul învecinat) care a fost încredinţată Iugoslaviei.
Prin tratatul de la Paris (1947) cele două zone au fost declarate „Teritoriul liber Triest” şi trecut sub autoritatea Consiliului de Securitate. În 1954 în urma Memorandumu- lui semnat la Londra între Italia, Iugoslavia, Anglia şi S.U.A. regimul de ocupaţie militară asupra acestei zone încetează, trecîndu-se la o administrare civilă de către ambele ţări, în zonele anterior încredinţate. Câţiva ani mai tîrziu, la 10 noiembrie 1975, a fost încheiat la Osimo tratatul italo-iugoslav, care definitivează împărţirea teritoriului Triest între cele două state, ratificat de Parlamentul italian la 24 februarie 1977.
Portul marocan Tanger de la Strâmtoarea Gibraltar a avut între 1923-1956 (cu excepţia perioadei 1940-1945 când a fost ocupat de Spania) regimul unui port internaţional. În 1956 cînd Marocul se proclamă stat independent, oraşul trece sub suveranitatea sa, căpătând în 1962 regimul de port-franc (scutit de taxe vamale la importul şi ex- portul mărfurilor).
Regimuri teritoriale speciale se stabilesc de asemenea prin demilitarizare, neutralitate şi denuclearizare.
Demilitarizarea se referă la un teritoriu spaţial limitat, căruia i se atribuie un statut juridic internaţional, în virtutea căruia, pe acel teritoriu, se interzice staţionarea de efective militare şi desfiinţarea oricăror instalaţii cu acest caracter. Ea poate fi parţială (sau limitată) prin interzicerea amplasării de noi obiective militare şi staţionarea de noi trupe, dar se îngăduie menţinerea celor existente anterior instaurării demilitarizării. După cel de-al doilea război mondial, în 1947, a căpătat regim de demilitarizare parţială zonele de frontieră ale Italiei spre Franţa şi Iugoslavia şi Insulele Sardinia şi Sicilia. Spre deosebire de demilitarizarea parţială, cea totală sau deplină, impune desfiinţarea tuturor construcţiilor de interes militar ca şi retragerea totală a trupelor de pe acel teritoriu. Un asemenea statut a fost stabilit Germaniei în 1945 prin Acordul de la Potsdam, iar prin Tratatul de la Washington (1959) în Antarctica.
Neutralitatea privită ca instituţie în dreptul internaţional contemporan, reprezintă o situaţie juridică ce se atribuie unui stat, cu deplinul său acord şi cu recunoaşterea şi garantarea altor state, potrivit căreia acesta se obligă a nu lua parte la nici un fel de acţiune militară în timp de război, iar în timp de pace să se abţină de la orice acte care ar putea să-l angajeze într-un conflict. Acest tip de neutralitate are caracter permanent. În situaţia când statul neutru este supus unei agresiuni din afară, el poate fi sprijinit de alte ţări pentru salvgardarea suveranităţii sale. Elveţia a obţinut neutralitate permanentă prin actul final al Congresului de la Viena (1815), Austria în 1955 în virtutea unei Iegi constituţionale a parlamentului ţării şi a recunoaşterii acestei neutralităţi de către marile puteri (Rusia, S.U.A., Anglia şi Franţa).
Neutralitatea temporară se aplică numai în caz de război. În această privinţă poate fi menţionată Convenţia de la Geneva cu privire la protecţia populaţiei civile în caz de război (1949) care prevede crearea, în timp de război, a unei zone de protecţie pentru apărarea vieţii populaiţiei civile.
Denuclearizarea este o instituţie nouă a dreptului internaţional având ca scop evitarea folosirii armelor de distrugere în masă. Zonele denuclearizate pot cuprinde spaţii foarte întinse, o regiune geografică, un grup de state sau chiar la nivelul continentelor[4].
Pe baza obligaţiilor asumate, statele ce fac parte din astfel de zone se angajează a nu produce, poseda, experimenta sau achiziţiona şi de a nu permite altor state a stoca, instala sau amplasa arme nucleare pe teritoriul lor naţional.
Regimul zonelor denuclearizate se stabileşte pe bază de acorduri internaţionale. Primul acord în acest sens a fost încheiat în 1959 asupra Antarcticii. În 1967 s-a definitivat „Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi exploatarea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti”. În acelaşi an s-a semnat “Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare în America Latină” (Tratatul de la Tlatelolco). La 18 mai 1972 a intrat în vigoare „Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul acestora”.
Deosebit de aceste tratate, numeroase propuneri în vederea denuclearizării au fost făcute pentru multe alte zone ale lumii, privind Europa centrală (la propunerea Poloniei în 1957), în Balcani (la propunerea ţării noastre în 1957 şi apoi în 1959, de către U.R.S.S.). Tot în 1959 U.R.S.S. formulează propunerea pentru crearea unei zone denuclearizate în Adriatica, iniţiativă extinsă în 1963 asupra întregului bazin mediteranian.
Cîţiva ani mai tîrziu (1964) a fost adoptată ,,Declaraţia cu privire la denuclearizarea Africii” de către Conferinţa şefilor de state şi de guverne membre ale O.U.A.
Pentru Europa nordică, încă din 1963 Finlanda s-a pronunţat pentru denuclearizarea acestei regiuni a continentului nostru, propunere susţinută în 1971 şi în 1973 în cadrul O.N.U. În Orientul Mijlociu iniţiativa a avut-o Iranul în 1974 la care s-a alăturat Egipţul şi alte state, propuneri care au fost ulterior consfinţite prin rezoluţii ale O.N.U. În fine, Adunarea Generală a O.N.U. cu prilejul celei de-a XXIX-a sesiuni a dezbătut, la propunerea Pakistanului, problema creării unei zone libere de arme nucleare în Asia de sud.
Se constată prin urmare că necesitatea extinderii zonelor denuclearizate reprezintă azi un consens unanim care stăruie în rândul tuturor ţărilor şi popoarelor Iumii, date fiind efectele distructive ce le poate avea această armă.
Teritoriile polare sunt supuse, de asemenea, unor reglementări speciale. În perioada expansiunii coloniale, ţările metropole au urmărit să treacă aceste regiuni sub suveranitatea lor. Mai disputate au fost problemele ce priveau regimul ţinuturilor arctice şi cu deosebire Insula Groenlanda şi Arhipelagul Spitzberg. Restul teritoriilor arctice au fost repartizate în conformitate cu principiul sectoarelor, propus încă din 1907 de senatorul canadian Poirier. Pe baza acestui principiu toate statele contigui regiunilor arctice îşi extind sectoarele, asupra cărora îşi exercită deplina suveranitate, până în vîrful polului avînd la bază linia respectivă de ţărm. Lateral, acestea sunt delimitate de meridianele trase din dreptul extremităţilor de vest şi est a graniţei maritime. Cele mai întinse sectoare polare le au Rusia şi Canada. Statutul sectorului polar rus a fost reglementat încă din 1926, când s-a hotărît ca acesta să cuprindă toate insulele şi teritoriile deja descoperite ori cele ce vor mai fi descoperite, precum şi întinderea banchizei arctice începînd de la ţărm şi mărginit spre vest de meridianul 32°4’35” long. E Gr., iar spre est de meridianul 168°49’30” long. V Gr., cu excepţia insulelor răsăritene din Arhipelagul Spitzberg (cuprins între meridianele 32°-35° long. E) care aparţin de Norvegia. Suveranitatea Norvegiei asupra Arhipelagului Spitzberg a fost recunoscută prin Convenţia de la Paris (februarie 1920), iar a Danemarcei asupra Groenlandei prin Convenţiile cu S.U.A. (1916) şi cu Norvegia (1924). Canada are sectorul arctic delimitat între 60°-141° longitudine vestică, iar S.U.A. în Alaska, între 141°-168°50′ long. vestică.
Continentul Antarctic ridică alte probleme. Teritoriul acestui continent, acoperit de o imensă calotă de gheaţă, dominat de un climat excesiv de aspru, este foarte depărtat de regiunile terminale ale Americii de Sud, Africii, Australiei şi Noii Zeelande. Ca urmare, în împărţirea iniţială a acestor ţinuturi, nu s-a putut folosi, ca în Arctica, principiul contiguităţii şi nici n-a putut avea loc, în perioada colonială, o ocupaţie efectivă de teritorii.
Pentru a-şi extinde totuşi zonele de influenţă şi în această parte a lumii, ţările imperialiste au ales criteriul priorităţii descoperirilor de teritorii, iar pentru împărţirea lor s-a adoptat tot sistemul sectoarelor.
Iniţiativa primelor revendicări teritoriale în Antarctica le-a avut Anglia la începutul secolului actual şi după primul război mondial, urmată de Franţa. Norvegia, Noua Zeelandă şi Australia, iar în pragul celui de-al doilea război mondial şi-au adăugat pretenţii Argentina şi Chile.
În 1934, în urma unei conferinţe cu caracter internaţional, convocată la propunerea Angliei şi cu participarea celor două dominioane ale sale Australia şi Noua Zeelandă, apoi Franţa şi Norvegia, Antarctica, prin acte unilaterale, a fost împărţită în următoarele sectoare:
– sectorul britanic (British Antarctic Territory) declarat colonie separată Ia 3 martie 1962, fiind delimitat între meridianele 20° şi 80° V cuprinzînd atât părţi din uscatul Antarctic (Ţara Graham), cât şi unele arhipelaguri subantarctice (Shetland de Sud, Orkney de Sud) şi Insulele Sandwich de Sud şi Georgia de Sud care din punct de vedere administrativ sunt subordonate Arhipelagului Falkland (Malvine). În ceea ce priveşte Insulele Tristan da Cunha, acestea sunt o posesiune engleză din 1816 dependente de Insula Sf. Elena. Menţionăm faptul că sectorul britanic este parţial revendicat de Chile (între 53° şi 90° V) şi de Argentina (între 25°-74° V) ;
– sectorul neozeelandez (160° E -150° V) corespunde cu ţara Ross (Ross Dependency) pe care l-a preluat în 1923 ;
– sectorul australian (Australian Antarctic Territory), dependent de la 7 februarie 1933, este delimitat de meridianele 160°-45° E (fără teritoriul Ţării Adelia dintre 136°-142° care aparţine Franţei). La sectorul australian sunt ataşate din 1947 şi Insulele Macquarie (cu o staţiune meteorologică), Heard şi Mac Donald ;
– sectorul francez (Terres Australes et Antarctiques Françaises), declarat dependent la 21 noiembrie 1924, este cuprins între 136°-142° E (Terre Adelie) şi dependenţele insulare Crozet, St. Paul şi Amsterdam şi Arhipelagul Kerguélen ;
– sectorul norvegian (Dronning Maud Land), dependent de la 14 ianuarie 1939, între 20° V – 45° E, corespunde Ţării Maud şi cu Insulele Petru I din 1931 şi Bouvet, din 1930.
După această împărţire, în partea de sud-vest a uscatului antarctic între 80°-150° V a rămas un sector nerevendicat, dar care se consideră că aparţine S.U.A., în urma explorărilor făcute în această zonă între 1928-1947 de către amiralul Richard Byrd. În 1947 Republica Africa de Sud a anexat Insula Marion, iar în 1948 Insula Prinţul Edward, ambele situate la extremitatea meridională a Oceanului Indian.
Desigur că aceste anexiuni unilaterale n-au fost în măsură să rezolve, pe temeiuri internaţionale, problemele Antarcticii, mai ales că regiunile acestea, deşi situate la periferia uscaturilor planetare, prezintă o deosebită importanţă economică, şţiinţifică şi strategică.
După ultimul război mondial, încă din 1950, în vederea unei reglementări definitive a situaţiei şi în Antarctica, U.R.S.S. a adresat un memorandum tuturor ţărilor care deţin teritorii în această regiune pentru a cădea de acord, în conformitate cu principiile dreptului internaţional, să se ajungă la o înţelegere în măsură să satisfacă interesele generale.
În anii 1957-1958 mai multe ţări au participat la lucrările Anului Geofizic Internaţional terminate cu rezultate ştiinţifice deosebit de importante şi pentru continentul Antarctic. În anul următor participanţii la această manifestare[5], la care ulterior s-a alăturat şi Polonia, au semnat la 1 decembrie 1959 „Tratatul de la Washington” cu privire la Antarctica şi care a intrat în vigoare în 1961. Prin noile reglementări se precizează că regiunea Antarcticii trebuie folosită exclusiv în scopuri paşnice. Ea a căpătat statutul unui teritoriu demilitarizat, denuclearizat şi neutru, fiind total excluse acţiunile cu caracter militar de orice natură. Tratatul mai prevede, de asemenea, libertatea cercetărilor pentru toate ţările şi organizaţiile ştiinţifice, precum şi dreptul altor state, membre ale O.N.U., de a adera la Convenţie (România a aderat la acest important act în 1971). În fine, articolul 4 precizează că statele care deţin dependenţe în Antarctica rămân în continuare în posesia lor cu obligaţia de a le supune unui regim de statu-quo şi totodată fără dreptul de a manifesta noi pretenţii teritoriale sau să-şi extindă sectoarele pe care le-au avut fiecare în momentul semnării Convenţiei. Toate prevederile tratatului cuprind numai spaţiul situat la sudul paralelei de 60°.
De două ori mai întins decât Europa, continentul Antarctic este acoperit cu o imensă calotă de gheaţă, a cărei grosime depăşeşte 3 km, unde domină un climat excesiv de aspru cu vânturi care frecvent depşesc viteze de 100 km pe ora şi cu temperaturi absolute iarna care se apropie de -90°, în timp ce în scurta vară care ţine de la sfârşitul lui noiembrie la începutul lui martie, temperatura aerului rareori urcă uşor peste 0°. În asemenea condiţii cercetările ştiinţifice sunt mai active în acest sezon. Există în prezent 33 de staţiuni permanente, amplasate, majoritatea din ele, pe ţărm, 4 în interior şi una chiar în punctul polului. Ele aparţin Rusia, S.U.A., Angliei, Australiei, Japoniei, Noii Zeelande ş.a. Unele din ele, ca, de pildă, Mirnyi (Rusia) şi McMurdo (S.U.A.) sunt adevărate orăşele. La aceasta din urmă se află şi o instalaţie de desalinizare a apei marine.
De mai bine de două decenii de când au început cercetările în Antarctica s-au obţinut rezultate remarcabile în toate domeniile ştiinţei, inclusiv în problemele de bioclimatologie privind aclimatizarea organismului uman.
În scopul promovării unei strânse colaborări la nivel internaţional a fost constituit „Comitetul Ştiiţific pentru Coordonare Internaţională a Cercetărilor în Antarctica” (S.C.A.R.). Semnatarii tratatului de la Washington se reunesc periodic în sesiuni consultative în acelaşi scop. Ultima reuniune a avut loc la Londra între 19 septembrie şi 7 octombrie 1977, când s-a dezbătut pentru prima oară problema resurselor minerale şi alimentare ale Antarcticii.
Până în prezent bogăţiile continentului nu sunt cunoscute cu precizie şi integral. Aprecierile de până acum au dus la concluzia că aici se găsesc resurse foarte variate şi în cantităţi apreciabile. Între acestea trebuie amintite întâi zăcămintele de petrol (15 miliarde barili, rezerve în mare parte localizate pe platforma continentală), de gaze naturale, cărbuni (10% din rezervele lumii), fier, zinc, cupru, crom, platină, nichel etc. Aici este cantonat 95% din volumul de gheaţă şi 80% din rezervele de apă dulce ale Terrei cuprinse în această gheaţă. Oceanul limitrof alcătuieşte cel mai mare domeniu de pe glob pentru vânatul balenelor şi pentru pescuitul krillului, un mic crustaceu, ce poate asigura o imensă cantitate de hrană pentru omenire.
Condiţiile pentru valorificarea lor, mai ales a celor minerale, sunt foarte dificile. Deosebit de aceasta, există însă îngrijorarea că exploatarea bogăţiilor Antarcticei ar putea indiscutabil duce la perturbarea echilibrului ecologic. Acest continent rămâne deocamdată poate singura regiune de pe planeta noastră unde natura este nepoluată.
Iată pentru ce unele ţări au şi propus ca Antarctica să rămână o mare rezervaţie internatională care trebuie ocrotită, iar bogăţiiIe sale să devină un patrimoniu comun al întregii umanităţi.
[1] Regatul Sardiniei cedează Franţei în 1860 regiunile Savoia şi Nisa pentru sprijinul acordat în lupta împotriva Austriei în perioada afirmării luptei Italiei pentru unitatea naţională. În 1871 în urma tratatului de la Frankfurt, Franţa învinsă cedează Germaniei Alsacia şi Lorena şi care au revenit la Franţa în 1919 prin tratatul de la Versailles.
[2] În 1830 Franţa vinde S.U.A. teritoriul Louisiana, iar S.U.A. cumpără în 1867 de la Rusia, Alaska. Tot ca o formă a “dobândirii derivate” amintim schimbul de teritoriu (în 1890 Anglia cedează Germaniei Insula Helgoland în schimbul unui teritoriu din Africa orientală – Insula Zanzibar).
[3] Iredentismul a fost o mişcare declanşată în Italia după unificarea din 1870 care urmărea revendicarea tuturor teritoriilor considerate italiene, între care şi oraşul Triest.
[4]Zone denuclearizate, Editura politică, Bucureşti, 1977.
[5] Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franţa, Japonia, Norvegia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, R.Africa de Sud, S.U.A. şi U.R.S.S.
