- Abordarea sistemica – fiind, deci, vorba de o modalitate de abordare aplicabila si acestui domeniu si nu proprie in exclusivitate acestuia – pleaca de la doua premise:
* ca intre componentele intregului exista anumite legaturi, respectiv ca apartenenta lor la acelasi intreg nu decurge in exclusivitate din faptul ca se afla in acelasi spatiu geografic; si ca
* aceste componente nu pot fi intelese corespunzator decat daca sunt privite in totalitatea, in ansamblul pe care il formeaza.
- Cum spuneam, este vorba de un anumit tip de abordare care este valabil si in domeniul relatiilor internationale, pe care ne ajuta sa-l intelegem mai bine asa. In context, se remarca rezultate diferite ale aplicabilitatii sale in stiintele exacte – unde legaturile dintre elementele componente ale sistemului, precum si regulile sale de functionare sunt mai precise – si cele sociale, unde atat legaturile, cat si regulile de functionare sunt mai putin conturate, rezultatul constituindu-l o predictibilitate mai redusa (insa nu absenta) comparativ cu stiintele exacte.
- Alcatuirea sistemului international actual incepe cu existenta unor sisteme locale incipiente, care evolueaza mai intai pana ajung la stadiul de sisteme cat de cat conturate ca atare. Urmeaza apoi faza expansiunii lor, ceea ce le pune in legatura cu sisteme similare (“lumi”) fie pe calea legaturilor pasnice, fie prin intermediul razboiului(care este tot un mijloc de comunicare). Rezultatul in timp al interactiunii care are loc asa il constituie transformarea sistemelor locale respective in subsisteme ale sistemului mai larg creat prin includerea lor intr-un ansamblu mai amplu, compus din totalitatea interactiunilor dintre componentele/subsistemele sale.
- Principala regula de functionare a acestui tip de sistem o reprezintaAUTOREGLAREA, caracterizata prin lupta pentru putere intre componentele sale. Concret, Europa – un sistem local care evolueaza el insusi, ajunge, prin expansiune si inglobare in structura sa a altor zone (lumi/sisteme) ale lumii, centrul sistemului international global. In fapt, aceasta inseamna o dubla calitate: pe de o parte, calitatea de initiator al sistemului, pe de alta, principalul sau factor reglator.
- Odata atinse limitele geografice ale sistemului (provenind din caracterul finit al planetei), evolutia sistemului se realizeaza prin intermediul adancirii interdependentelordin cadrul sau, precum si prin aparitia unor noi actori (chiar si de alt tip). Are, deci, loc un proces concomitent de multiplicare si adancire a legaturilor dintre elementele componente ale sistemului.
- In ce priveste caracterizarea sistemului international actual, se poate spune ca acesta este:
* un sistem (geografic) inchis, care se autoregleaza (prin procesul de redistribuire continua a puterii in cadrul sau);
* un sistem lipsit de autoritate centrala (al doilea motiv pentru care se autoregleaza);
* un sistem competitiv (fiind inchis, de la un punct, adancirea si multiplicarea interdependentelor impune cu necesitate colaborarea chiar si intre adversari si chiar si in timpul conflictului);
* care evolueaza prin structurare, urmata de de-structurare, urmata, la randul ei de un nou proces de structurare; in felul acesta, sistemul se “regenereaza“ (vezi perioada de dupa 1989 in Europa)
Evolutia Sistemului International
- Inceputurile le constituie “lumile”, privite ca insule de organizare statala, care isi dezvolta in timp si un set de valori comportamentale, ce, la randul lui, contribuie si mai mult la coeziunea lor. Am avut astfel lumea greceasca, regatele din Orientul Mijlociu si Africa de nord, apoi lumea romana. Comunicarea dintre aceste lumi a existat, indeosebi pe calea comertului si a razboiului, fara ca sa ajunga insa la gradul de integrare al unei singure lumi.
- Acest lucru s-a petrecut abia odata cu castigarea suprematiei de Roma, care, prin diplomatie si razboi – asa cum arata si Machiavelli intr-una din lucrarile sale pregatitoare pentru sfaturile din “Principele” – a reusit sa-si creeze imperiul. Abia acesta a fost unsistem relativ integrat, care a cuprins in interiorul sau organizarile social-statale din spatiul mediteranean. Este de remarcat ca, inca dinaintea cuceririi romane, in alte zone ale globului – vezi Asia de Est, sau de Sud, ori America – aveau loc, in mod independent, procese relativ asemenatoare. Problema care se punea era aceea a stabilirii legaturilor intre aceste focare de organizare pe care le reprezentau lumile respective.
- Prima mare comunicatie/legatura de acest gen – daca excludem expeditia lui Macedon de dinaintea fauririi Imperiului Roman -o reprezinta invazia migratorilor, rezultat al actiunii marii centrifugi asiatice. Sub loviturile ei repetate, Imperiul Roman, ca prima etapa a integrarii europene si tentativa de creare a unui sistem relativ unitar in zona noastra, se dezintegreaza. Drept rezultat apar nucleii viitorului proces de re-integrare, care a evoluat de atunci pana in prezent – orasele, pe de o parte, si fermele intarite, pe de alta parte.
- Treptat isi face loc organizarea feudala, in care populatia locala lucreaza pentru si ii furnizeaza soldati stapanului local, care reprezinta sursa autoritatii politice si juridice a locului. In schimb, el furnizeaza populatiei locale protectie. Cu timpul, din luptele angajate intre diferitii stapani locali, incep sa apara unii mai puternici, care, prin supunerea celorlalti, precum si a oraselor din zonele adiacente, isi largesc posesiunile – care insemnau prin ele insele putere – tinzand spre incoronare ca suverani ai statelor feudale.
- Nu trece mult timp si, odata terminata, in linii generale, expansiunea interna, este initiata expansiunea externa, sub forma cruciadelor. Desi s-a spus ca lumea evului de mijloc a fost o lume imobila, cruciadele au demonstrat, din contra, dinamismul ei. [Atrag atentia asupra principalelor directii de expansiune ale stapanilor feudali: cei din sud (francezi, indeosebi) s-au indreptat spre Orientul Mijlociu (locurile sfinte), iar cei din nord (germanii) spre est si nord, de-a lungul tarmurilor Marii Baltice. A se vedea si actuala confruntare din interiul Uniunii Europene intre tentinta de a depalsa centrul de greutate spre nord – sustinuta de
Germania – si cea de a-l deplasa spre sud – sustinuta de Franta].
- In drumul lor, ei au gasit:
“alte sisteme internationale, fiecare dispunand de reguli si institutii ce reflectau o cultura regionala dominanta“
Dar care au fost, pana la urma, aceste sisteme care, ulterior au devenit parti componente ale sistemului international global. Acestea au fost:
* Crestinatatea Latina (in Europa);
* Sistemul arabo-islamic (din Spania pana in Persia);
* Sistemul indian (in subcontinent si spre estul acestuia), caracterizat de combinatia dintre cultura hindu si conducatorii islamici;
* Sistemul mongol-tatar (in stepele asiatice), islamic;
* Sistemul chinezesc (controlat multa vreme de mongoli)
- Organizarea acestor sisteme a fost ierarhizata. Astfel, aveam in primul rand, sistemul propriu-zis, reprezentand nucleul. El dispunea de reguli clare in principalele domenii de activitate (religios, financiar, de guvernare, legal, comercial), precum si de memorie. Este de remarcat existenta unor deosebiri intre ele; de pilda, daca sistemul arabo-islamic era descentralizat, cel mongolo-tatar era inalt-centralizat. In al doilea rand, existau, intr-un cerc imediat urmator, anumite zone mai putin dezvoltate (Africa sub-sahariana, Americile, Asia Australa), dispunand de o organizare proprie – nu atat de sofisticata ca centrul – si fiind in contact cu acesta.
- Oricum, modelul de organizare a legaturilor dintre cercuri era cel imperial-hegemonic. Astfel, centrul se afla sub autoritatea/dominatia conducatorului suprem. Periferia era constituita din zonele locale autonome, care trebuiau sa recunoasca autoritatea conducatorului suprem si sa-i plateasca un tribut. Iar zonele de dincolo de periferie cuprindeau regatele si principatele independente. Raporturile dintre aceste tipuri de zone erau reglementate dupa cutume, unele chiar surprinse in tratate. In orice caz, sa retinem regula fundamentala a intensitatii mai mari a contactelor in interiorul acestor zone, comparativ cu cele stabilite cu exteriorul.
Pe acest fundal a inceput expansiunea europeana, care s-a derulat de-a lungul mai multor secole si a avut loc succesiv, in valuri. Astfel, primul val l-a constituit expansiunea iberica (spaniolii spre vest, impregnati ideologic, unde au gasit forme de organizare – deci si de rezistenta – mai putin evoluate, iar portughezii spre est, mai pragmatici, intalnind forme de organizare statala – inclusiv rezistenta mai mare – bine definite). A urmat apoi expansiunea olandeza, care a fost directionata atat spre vest (New York-ul a fost intemeiat de ei), cat si spre est (mai ales Indonezia), la inceputul anilor 1600. Asa a aparut si Africa de Sud, ca principal punct de sprijin pe acest drum. Cel de-al treilea val l-au constituit englezii – care, timp de cateva secole, au strabatut lumea in toate directiile -, urmati de francezi. Sub raportul continutului, expansiunea europeana a fost insotita de promovarea valorilor europene in teritoriile cucerite. Lucrul acesta a fost valabil pana la cel de-al doilea razboi mondial, cand stafeta este preluata de cele doua superputeri. Ca schema, s-a pornit de la expansiunea individuala, care a fost ulterior regularizata si, intr-o faza urmatoare, institutionalizata (prin intermediul organizatiilor internationale).
Sistemul International intre 1815 – 1914
- Asa cum am putut vedea, sistemul international modern a fost creat prin expansiuneaEuropei, care a ajuns centrul sau. Pe continent, insa, odata cu infrangerea Frantei Napoleoniene (care, in termenii procesului producerii de putere, a marcat trecerea de laextensiv la intensiv), conducerea treburilor a fost preluata de un grup de puteri cunoscut sub numele de “Concertul Europei” (Austria, Marea Britanie, Franta – desi invinsa, mentinuta in “concert” – Prusia si Rusia, carora, in spatiul est si sud-est european li se asocia si Turcia), sau, popular, “Sfanta Alianta”. Pastratoare a valorilor europene ce au generat infrangerea spiritului revolutionar francez – in realitate, pastratoare a unui melanj de valori, caci cele ale revolutiei franceze nu au putut fi “extirpate” in intregime – ele vegheau la respectarea lor, intervenind ori de cate ori acestea erau incalcate, asa cum s-a intamplat, de pilda, in timpul revolutiilor de la 1848.
- Concret, desi se socoteste ca ne aflam in prezenta celei mai lungi perioade de pace din istoria continentului – cei 100 de ani de pace -, datorate in principal absentei conflictelor majore intre marile puteri (a caror unitate de vederi si actiune – bazata pe absenta nevoii de conflict, dar si pe riscurile pe care acesta le implica – a si facut posibila existenta “concertului”), in realitate avem de-a face cu o “pace cu intreruperi”, mai dese in cea de-a doua parte a perioadei analizate. Aceste “intreruperi” au constat tocmai in aparitia conflictelor directe intre marile puteri: 1866 – razboiul prusaco-austriac, 1853-1855 – razboiul Crimeii, 1870-1871 – razboiul franco-prusac, 1877-1878 – razboiul ruso-romano-turc.
- In ansamblu insa, aceasta epoca a coincis cu o perioada de avant tehnologic si industrial nemaiantalnit, pe fundalul unei explozii demografice fara precedent. (Dezvoltarea industriei face posibila, mai intai, cresterea populatiei, iar apoi, sporirea dimensiunii fortelor armate, care, in plus, sunt dotate in proportii de masa cu arme din ce in ce mai distructive, pregatindu-se astfel carnagiul primului razboi mondial).
- Care au fost insa factorii care au contribuit la existenta unei perioade de pace atat de lungi ? Acestia au fost:
* dezvoltarea tehnologica si industriala (care a facut ca miza pacii sa fie mai mare decat cea a razboiului);
* solidaritatea puterilor europene (care erau crestine, “civilizate”, mesianice – sau “imperialiste” – si albe, aceasta fiind una din bazele expansionismului european in afara granitelor continentului);
* echilibrul de putere existent intre principalii actori europeni;
* canalizarea conflictelor, a competitiei in afara Europei, in colonii (vezi aplicarea tehnicii “sferelor de influenta” ca modalitate de evitare a conflictelor)
Treptat, insa, ca urmare a dezvoltarii diferentiate a marilor puteri europene, echilibrul de putere dintre ele se rupe, iar competitia pentru colonii se intensifica, astfel incat conflictele dintre ele se apropie tot mai mult de continent. Drept urmare, are loc o disparitie treptata a “concertului” in favoarea aparitiei unui proces de polarizare, care se materializeaza prin crearea celor doua aliante militare Antanta (grupand Marea Britanie, Franta si Rusia) si Puterile Centrale (Germania si Austro-Ungaria). In plus, asistam si la o integrare tot mai accelerata a continentului din punct de vedere al securitatii, pe fundalul transferarii tot mai masive a competitiei dintre marile puteri in domeniul armamentelor. Drept urmare, asistam, pe de o parte, la prevalenta“Planului de Razboi” asupra Diplomatiei (vezi avertismentul englez dat germanilor cu cateva ore inaintea invadarii tarilor de jos), iar, pe de alta, la crearea “domino-ului” securitatii (vezi secventa declaratiilor de razboi: Austria Serbiei, Rusia Austriei, Germania Rusiei, Franta Germaniei si, dupa invazia tarilor de jos, Marea Britanie Germaniei).
Bibliografie
- Maurice Pearton, “The Knowledgeable State. Diplomacy, War and Technology since 1830“, London, Burnett Books Ltd., 1982
- Paul Kennedy, Editor, “The War Plans of the Great Powers 1880-1914“, Boston, Allen and Unwin, 1979
Seven Miller, Editor, “Military Strategy and the Origins of the First World War“, Princeton, P.U.Press, 1985
