a ) Evoluţia noţiunii de diplomaţie
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „diplomaţie” se consideră că vine de la grecescul „dyploo” (a plia), cuvânt care desemna acţiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Înţelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor iar celălalt se păstra la arhivă. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă de acord să-i atribuie filologului şi filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea faptului că noţiunea de “diplomaţie”, chiar dacă are o origine mai veche, a început să se generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicată la început în mod restrictiv pentru a defini un ansamblu de documente şi tratate privind relaţiile internaţionale. Diplomatul englez Ernest Satow localizează acest cuvânt pentru prima dată în Anglia în 1645. Filosoful german Gottfried Leibnitz(1646- 1712) şi cărturarul francez Dumont folosesc cuvântul „diplomatic” în lucrările lor Codex Juris Gentium Diplomaticus(l693) şi, respectiv, Corps Universel Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident că, în titlurile acestor lucrări, sensul cuvântului „diplomaticus” şi respectiv „diplomatique” este legat de ideea de înţelegeri sau contracte internaţionale.
Termenul de „diplomaţie” este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales arta diplomaţiei, dar şi cariera de diplomat sau persoanele care îmbrăţişează această carieră, precum şi politica externă a unui stat. In limba română, ca termen de drept internaţional şi de politică externă, îl întâlnim spre sfârşitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză. În sensul de document în accepţia veche (diplomă = „hrisov”) îl întâlnim în Hronicul româno- moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea. Termenii de astăzi sunt adoptaţi în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, fiind întâlniţi, de exemplu, în Vocabularul franţezo-românesc, publicat la Bucureşti în anii 1840—1841 de Aaron Florian, G. Hill şi Petrache Poenaru. În acest dicţionar, termenul francez „diplomaţie” este definit de cărturarii vremii drept „ştiinţa care învaţă a cunoaşte interesele şi raporturile statelor şi ale suveranilor între sine; chiar aceste interese şi raporturi; miniştrii, ambasadorii ş.a. care pun la orânduială, tractează despre dînsele”. Cuvântul românesc „diplomaţie” nu intrase încă în limbă. Cuvântul „amassade” se explică prin „deputăţie trimisă la un stat suveran. Potrivit celor afirmate cel mai bun mijloc descoperit de civilizaţie pentru a preveni ca relaţiile dintre state să fie guvernate numai de forţă îl reprezintă diplomaţia. Altfel spus, negocierile politice, negocierile diplomatice, sunt singura alternativă la politica de forţă pe plan internaţional.
În lucrarea de referinţă a lui Sir Ernest Satow, „Guide to diplomatic practice”, acesta defineşte diplomaţia ca fiind aplicarea inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor
oficiale dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relaţiile lor cu statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace paşnice.
Dintre definiţiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomaţie” se poate cita cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XIX-lea : „Diplomaţia este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa „Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul”, spune că diplomaţia este „totalitatea cunoştinţelor şi principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state”.
O altă definire a diplomaţiei care a fost făcută la o dată mai recentă (1866), îi aparţine unui reputat autor de drept internaţional, Charles de Martin, care spunea că diplomaţia este ştiinţa relaţiilor externe sau a afacerilor străine dintre state şi într-un sens mai precis, ştiinţa sau arta negocierii.
- Definiţia şi sensul actual al diplomaţiei
În doctrina actuală, definiţiile date diplomaţiei relevă, în general, într-un fel sau altul, caracterul său de mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperării între state sau de reglementare pe cale paşnică a diferendelor dintre state. Dintr-o perspectivă statală, diplomaţia se ocupă de avizarea, adoptarea şi aplicarea politicii externe. Din acest punct de vedere ea poate fi definită ca ansamblul mijloacelor prin care statele, sau alţi actori, folosind reprezentanţii lor oficiali sau alţi reprezentanţi, articulează, coordonează sau asigură realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind în acest scop corespondenţa, contactele particulare, schimbul de păreri, acţiunile de influenţă, vizitele, presiunile sau alte activităţi relevante. Diplomaţia este în general concepută ca fiind legată de managementul relaţiilor dintre state sau dintre state şi alţi actori.
Una din cel mai moderne şi apreciate definiţii, este cea a profesorului Philippe Cahier care defineşte diplomaţia drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui subiect de drept internaţional folosind mijloacele paşnice, îndeosebi negocierea”. Tot profesorul Cahier defineşte şi dreptul diplomatic drept „ansamblul normelor juridice destinate să reglementeze relaţiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept internaţional care au atribuţii permanente sau temporare în ceea ce priveşte relaţiile externe ale acestor subiecte”.
O referire la înţelesul noţiunii de diplomaţie o găsim şi în jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. In decizia din 24 mai 1980 în speţa Personalul diplomatic şi consular american la Teheran, se arată că instituţia diplomaţiei s-a dovedit a fi „un instrument esenţial pentru cooperarea eficace în cadrul comunităţii internaţionale care permite statelor, în pofida deosebirilor dintre sistemele lor constituţionale şi socale, să ajungă la înţelegere reciprocă şi să-şi rezolve diferendele dintre ele pe căi paşnice”.
