- Relațiile internaționale cuprind totalitatea activităților actorilor statali și nestatali pe arena mondială, fluxurile și torentele, care transcend hotarele naționale.
Etimologic, relațiile internaționale, presupun relații interstatale. Însăși noțiunea de relații internaționale a fost propusă de Jeremy Bentham și a vizat relațiile interstatale. În acest sens inițial obiectul de studiu al științei relațiilor internaționale a fost alcătuit din cercetarea relațiilor interstatale sub diferite aspecte. După primul război mondial, în condițiile cînd relațiile internaționale se aflau sub incidența principiilor și normelor dreptului internațional public, obiectul de studiu al relațiilor internaționale a cuprins problemele războiului și păcii. După cel de-al II-lea război mondial știința relațiilor internaționale se diversifică și teoriile predominante au propus cercetarea diferitor aspecte ale comunicării internaționale.
Astfel, realismul politic este axat pe cercetarea relațiilor interstatale în condițiile că statul este considerat unic actor al relațiilor internaționale; behaviorismul propune de a cerceta comportamentul actorilor statali; transnaționalismul deosebește 2 lumi paralele, cea internațională incluzînd statele, iar cea transnațională cuprinzînd corporațiile transnaționale; instituționalismul liberal este ancorat pe studierea activității organizațiilor internaționale guvernamentale, abordate în calitate de mecanisme de asigurare a cooperării.
Prin urmare, știința relațiilor internaționale este ancorată pe cercetarea actorilor, fie statele naționale, fie alte persoane decît statele începînd cu organizațiile internaționale și încheind cu persoanele fizice (deoarece mulți consideră că persoanele fizice plecate peste hotare sunt și ei actori internaționali).
Conform lui Raimond Aron, diplomatul și soldatul sunt personajele principale din cadrul comunicării internaționale, iar John Rosenau rezervă această calitate teroristului și turistului.
Cercetarea relațiilor internaționale s-a realizat pînă în anii 80 ai sec.XX în baza a 3 abordări clasice:
I.Creștin-normativă, care tratează relațiile internaționale în baza normelor morale ale eticii creștine și se rezumă la întrebarea: cum ar trebui să fie comunicarea internațională ?
II.Pozitivistă, care tratează relațiile internaționale în plenitudinea lor conflictuală și se rezumă la întrebarea: Cum sînt relațiile internaționale în realitate ?
III.Abordarea structuralistă, care tratează relațiile internaționale prin prisma raportului de dominație și supunere și se rezumă la întrebarea: Cum se realizează relațiile internaționale pe verticală ?
Aceste abordări au fost promovate de către teoriile idealismului și liberalismului (abordarea normativ-creștină), realismului politic (abordarea pozitivistă), neomarxismului și geopoliticii (abordarea structuralistă).
La începutul anilor 90 a fost elaborată a IV-a abordare, cea constructivistă, fundamentată de către teoria constructivismului și care presupune că relațiile internaționale nu sînt altceva decît construcții sociale de caracter subiectiv. (adică omul le modelează și le remodelează conform propriilor percepții.
Prin urmare, aceste abordări formează baza ideatică pentru realizarea cercetărilor în domeniul relațiilor internaționale.
Teoria relațiilor internaționale a fost fundamentată în perioada postbelică, Hans Morgenthau fiind considerat fondator al acestei științe. Totodată nu va fi o greșeală dacă se va considera ca teoria relațiilor internaționale apare în perioada interbelică datorită idealismului politic.
Teoria relațiilor internaționale reprezintă totalitatea școlilor, curentelor de opinie și ideilor, care se află în polemică. Teoretizarea unui obiect de studiu se produce la acea etapă a dezvoltării științei, cînd se formează aparatul categorial și ideatic (totalitatea noțiunilor).
Teoria relațiilor internaționale operează cu următoarele categorii și noțiuni: mediu internațional; sistem internațional; politică externă; actor internațional, conflict internațional, cooperare internațională; securitate internațională; dimensiune a relațiilor internaționale.
2.Politica internă și politica externă reprezintă totalitatea activităților structurilor special abilitate, însă mediile de acțiune sînt diferite. În politica internă legile guvernează puterea, iar în politica externă – invers, puterea determină legile.
Sînt 4 concepții, care vizează relațiile dintre politica internă și politica externă
- Concepția autonomistă, care a fost elaborată de Hans Morgenthau și presupune că atît politica internă, cît și politica externă reprezintă prin esența lor sfere diferite de activitate, deși au o bază comună – statul;
- Concepțiile deterministe sînt elaborate în cadrul marxismului. Conform lui Carl Marx, politica internă este determinantă în raport cu politica externă și, deci, relațiile internaționale reprezintă o continuare a relațiilor sociale interne. Neomarxistul Immanuil Wallerstein, din contra susține că datorită asimetriei sistemului internațional, politica externă este determinată în raport cu politica internă.
Prin urmare, relațiile dintre politica internă și politica externă sînt asimetrice dat fiind că una este determinantă în raport cu alta;
III. Concepția interdependenței a fost propusă de Larry Dudly, care se reduce la următoarele: fiecare stat în limitele frontierelor sale naționale deține 2 monopoluri.
-aplicarea legitimă a violenței
-colectarea impozitelor.
În afara frontierelor sale naționale, alte entități statale dețin aceleași monopoluri și, deci, lumea este interdependentă dat fiind că un eveniment produs într-o țară poate avea repercursiuni și asupra altor țări (11 septembrie 2001 după care SUA a introdus armata în Afganistan, considerînd că talibanii susțin Alkaida)
- Concepția transnaționalistă a fost fundamentată de John Rosenau și presupune partajarea lumii în 2 părți:
-lumea statelor, în care se aplică principiile clasice de divizare în politica internă și politica externă;
-lumea corporațiilor transnaționale, cărora nu le este propriu o divizare distinctă între politica internă și politica externă, deoarece relațiile sînt angajate nu pe orizontală, ci pe verticală (întreprinderi din statele de reședință și filiale).
Prin urmare, conexiunile dintre politica internă și politica externă sînt complexe, dar nu putem indica cu precizie despre predominarea unei concepții în raport cu altele deși în condițiile actuale interdependența ar predomina.
3.Fondatorii școlii engleze în domeniul cercetării relațiilor internaționale Martin Wight și Hendly Bull, consideră că în epoca modernă s-au format 3 direcții în cercetarea relațiilor internaționale, avînd la bază diferite tratări ale proceselor internaționale.
Aceste direcții sînt:
- Tradiționalismul fundamentat de Thomas Hobbes, care, luînd ca bază ideile lui Tucidide despre caracterul conflictual al relațiilor internaționale le dezvoltă, susținînd că un stat deține teritorii și proprietate în acel volum, pe care poate să-l păstreze. Asemănînd statele cu gladiatori, care se supraveghează permanent și în orice clipă sînt pregătiți de atac, el afirmă că activitatea statelor este ghidată de interese egoiste, principalul fiind – supraviețuirea.
Prin urmare, relațiile internaționale sînt relațiile de conflict etern, din cauza intereselor egoiste ale statelor, care urmăresc să-și extindă teritoriul și să-și înmulțească bogățiile. Este de precizat că tradiționalismul are corespondent în teoriile contemporane în persoana realismului politic.
- Utopismul sau moralismul, fundamentat de Immanuil Kant, care în lucrarea „Tratatul păcii veșnice„, susține că, în principiu, este posibilă instaurarea unei păci veșnice, dar respectîndu-se următoarele condiții:
-bunăvoința conducătorilor și
-participarea largă a maselor.
În cazul cînd conducătorii nu doresc pace, masele sînt îndreptățite să-i detroneze și să preia puterea în numele asigurării păcii. Forma ideală a unui stat este o federație, fundamentată pe principii democratice.
Prin urmare, în anumite circumstanțe, este posibilă pacea între state și popoare, dar respectîndu-se o largă participare a maselor de oameni. Este de precizat că utopismul, are corespondent în teoriile contemporane în persoana idealismului politic;
III. Concepția solidaristă, care a fost fundamentată de Hugo Grotius (unul din clasicii dreptului internațional public) și ocupă o poziție preliminară între tradiționalism și moralism.
Hugo Grotius admite că relațiile dintre state sînt de conflict, dar în același timp consideră că ele sînt nevoite să coopereze pentru a menține un anumit nivel de ordine și, deci, să dea dovadă de solidaritate.
Este de precizat că în teoriile contemporane solidarismul nu-și găsește un corespondent, dar în cadrul școlii engleze a fost elaborată teoria societății internaționale, urmărindu-se asigurarea continuității solidarismului. Anume prezența concepției societății internaționale este o particularitate distinctivă a școlii engleze în domeniu, această teorie nefiind proprie altor școli.
Prin urmare, conform școlii engleze, în epoca modernă s-au conturat 3 direcții de cercetare a relațiilor internaționale, care le abordau din diferite puncte de vedere:
- Al conflictului (tradiționalismul);
- Al păcii (utopismul);
- Al cooperării (solidarismul)
