Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), forumul în care se regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element cheie al arhitecturii europene de securitate.
Pregătirea terenului pentru organizarea unei reuniuni paneuropene a fost marcată de începutul unei anumite destinderi între vestul şi răsăritul continentului european prin semnarea Tratatului din 12 august 1970 de către Republica Federală a Germaniei şi Uniunea Sovietică, a Tratatului din 7 decembrie 1970 de către Republica Federală a Germaniei şi Polonia, prin recunoaşterea reciprocă dintre cele două Germanii prin Tratatul din 21 decembrie 1971, prin semnarea Tratatului dintre Republica Federală a Germaniei şi Cehoslovacia din 9 iunie 1973 prin care erau anulate acordurile de la München din 1938.
Discuţiile purtate cu aceste prilejuri au permis statelor participante să-şi definească poziţiile şi să-şi afirme politicile pe care înţelegeau să le urmeze. Ţările occidentale şi-au exprimat condiţiile: nu intangibilitatea frontierelor — ceea ce ar fi însemnat recunoaşterea cuceririlor sovietice — ci inviolabilitatea lor, excluzându-se recurgerea la forţă cu lăsarea drumului liber pentru evoluţii paşnice, prin tratative diplomatice. Lucrările Conferinţei au avut ca obiective şi drepturile omului şi libertăţile fundamentale pe care ţările democratice doreau să le difuzeze în ţările blocului sovietic.
După o perioadă de negocieri purtate la Geneva, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost semnat la Helsinki la 1 august 1975 de către şefii de state şi guverne din 35 de state europene precum şi Statele Unite ale Americii şi Canada. Nu a participat Albania.
Actul Final se prezintă ca un „cod de bună conduită”, ca o adevărată „cartă a relaţiilor intereuropene”. O Declaraţie proclamată cu acest prilej afirma „principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante” conforme cu Carta Naţiunilor Unite, aşa numitul Decalog, din care cităm: egalitatea suverană, nerecurgerea la forţă, inviolabilitatea frontierelor, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor, neintervenţia în afacerile interne, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
Mijloacele de traducere în fapt a acestor principii — interpretate diferit de ţările democratice şi de cele comuniste — au făcut obiectul a trei „coşuri”:
- Primul coş a reunit problemele referitoare la securitatea în Europa (elaborarea de metode destinate reglementării paşnice a diferendelor, măsuri pentru asigurarea transparenţei activităţilor militare);
- Cel de-al doilea coş viza cooperarea în domeniul economic, ştiinţific, tehnic şi de mediu dintre ţările capitaliste şi cele cu o economie socialistă;
- Cel de-al treilea coş privea cooperarea în domeniile umanitare şi altele cum ar fi: circulaţia persoanelor, reunirea familiilor, căsătorii între cetăţeni aparţinând unor state diferite, dezvoltarea turismului, schimburi culturale etc.
După cum analiştii problemei au constatat, sistemul procedural şi structural al CSCE s-a dovedit a fi „un cadru flexibil de consultaţie şi dialog”. A fost stabilit şi un calendar al reuniunilor care vor avea loc în diverse capitale ale ţărilor membre. Conferinţa nu avea personalitate juridică, nici structură administrativă permanentă, nici resurse proprii, funcţionarea ei căzând în sarcina statelor membre, care să permită progresul în măsurile de aplicare (Belgrad, Madrid, Viena, Paris, Helsinki ş.a.). Reuniunile au avut loc la diferite niveluri: miniştri, diplomaţi, experţi; deciziile se luau prin consens, ceea ce a presupus negocieri îndelungate asupra textelor ce urmau a fi adoptate, texte fără o angajare juridică dar cu importanţă politică. De exemplu, Conferinţa de la Madrid a durat între 11 noiembrie 1980 şi 9 septembrie 1983; sau, cea de la Viena, între 4 noiembrie 1986 şi 15 ianuarie 1989.
S-a edificat un sistem trainic de securitate şi cooperare precum şi un „cod moral de bună conduită” în Europa, bazat pe relaţii amicale, pe egalitatea şi respectarea drepturile inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor dintre ţări, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, neintervenţia în treburile interne ale statelor. S-a subliniat autoritatea Naţiunilor Unite, întâietatea dreptului internaţional şi altele. S-a precizat de asemenea şi că principiul integrităţii teritoriale nu înseamnă şi recunoaşterea statu quo-ului juridic al frontierelor modificate după război şi problemele ce sunt şi vor apărea în acest sens vor trebui rezolvate pe cale amiabilă. Conferinţa nu a cauţionat astfel realităţile teritoriale sovietice (cum ar fi anexarea ţărilor baltice, a Basarabiei şi nordului Bucovinei, împărţirea Germaniei în două state).
Pe parcursul timpului, conceptele au fost dezvoltate la conferinţele periodice ce au urmat, în care, printre altele, s-a precizat şi conţinutul noţiunii de dimensiune umană.
Schimbările intervenite în Europa ca urmare a evenimentelor politice din 1989 au ridicat şi problemele de reorientare politică a CSCE. Prăbuşirea regimurilor comuniste a determinat sfârşitul antagonismului celor două Europe ce fuseseră construite paralel dar prin metode şi mijloace diferite. Singura organizaţie paneuropeană de o asemenea amploare — făcând abstracţie de Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa dar cu funcţii limitate — a rămas CSCE. Valorile occidentale: pluralismul politic, economia de piaţă, supremaţia dreptului au triumfat.
În noiembrie 1990, şefii de state şi de guverne ai ţărilor semnatare ale Actului Final au parafat „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, care a marcat şi trecerea de la rolul său de forum pentru negocieri şi dialoguri la o structură operaţională activă.
Ţările membre şi-au confirmat angajamentul lor de a coopera pentru menţinerea păcii şi securităţii, pentru apărarea instituţiilor democratice, pentru respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nu numai între ele, ci şi cu alte organizaţii internaţionale.
Carta nu are caracterul unui act cu valoare constituţională, ci reprezintă un program de perspectivă în construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democraţiei occidentale şi dezvoltarea instituţională. Transformarea CSCE în OSCE, care a avut loc în 1994, a determinat şi importante mutaţii calitative.
S-au creat instituţii stabile şi coerente cum ar fi:
- Centrul pentru prevenirea conflictelor de la Viena;
- Oficiul pentru alegeri libere de la Varşovia;
- Secretariatul de la Praga.
S-au mai înfiinţat trei organisme politice consultative:
- Consiliul de Miniştri ai afacerilor externe din statele membre, care se întruneşte cel puţin o dată pe an;
- Comitetul Înalţilor Funcţionari, însărcinat cu problemele cooperării politice, asistă Consiliul, conduce activitatea curentă, pregăteşte reuniunile la vârf ce au loc din doi în doi ani;
- Consiliul Permanent, care are responsabilitatea operaţiunilor curente;
- Conferinţele periodice (din doi în doi ani) ale şefilor de state şi de guverne;
- Adunarea Parlamentară, compusă din membrii Parlamentelor naţionale, instituţie înzestrată cu vot consultativ.
- Curtea de Conciliere şi Arbitraj.
S-a mai creat o funcţie: Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale precum şi postul de Secretar General. Toate acestea au determinat şi schimbarea titulaturii organizaţiei din CSCE în OSCE.
Declaraţia de la Helsinki din 1992 a permis O.S.C.E. să întreprindă misiuni de anchetă, de monitorizare şi de „bune oficii”, pentru a-şi consolida capacitatea de management al crizelor şi de prevenire a conflictelor – astfel de misiuni ale OSCE s-au desfăşurat în Kosovo, Voivodina, Skopje, Georgia, Tadjikistan, Moldova etc.
Datorită lărgirii sale, OSCE s-a transformat într-un ansamblu de state repartizate în trei continente: american, european şi asiatic. Ca urmare a aplicării în continuare a principiului consensului, a lipsei de mijloace, OSCE nu a putut face faţă cu eficacitate unor misiuni de menţinere a păcii în Europa (în criza iugoslavă, mai recent evenimentele din Kosovo, în care organizaţia nu a putut decât să trimită misiuni de observatori).
O observaţie cu caracter general: toate aceste mari organizaţii, dacă au cunoscut perioade de criză, perioade de concurenţă, uneori chiar antagonice, linia lor dominantă a fost însă de complementaritate, pentru că toate au fost orientate spre realizarea unor obiective comune: asigurarea păcii, securităţii şi democraţiei, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Toate au marcat progrese în construirea unităţii europene, indiferent dacă au avut un caracter militar, politic, sau social-economic, elemente comune regăsindu-se în fiecare punct.
Opoziţia dintre CAER şi Comunitatea Economică Europeană era netă. Nu putea fi vorba de nici un dialog real şi constructiv între aceste două organizaţii. Pe de o parte, ţările membre CAER nu recunoşteau activitatea CEE, acuzând-o că este o organizaţie creată de marile monopoluri pentru exploatarea maselor muncitoare din Europa Occidentală; pe de altă parte, Comunitatea Europeană nu recunoştea CAER în care vedea o formă sovietică de dominaţie şi exploatare a statelor în zona sa de dominaţie.
Căderea regimurilor comuniste, dislocarea Uniunii Sovietice au fost evenimente de o importanţă covârşitoare. La întâlnirea din 9-10 ianuarie 1990, zece şefi de guverne din cadrul CAER au constatat eşecul acestui organism — care îşi fixase ca obiectiv, între altele, instaurarea diviziunii muncii între statele socialiste printr-o planificare centralizată dar care nu a putut împiedica fiecare ţară să aibă propria sa politică economică. Fostele ţări membre CAER au putut să-şi reia libertatea de acţiune. Pactul de la Varşovia nu a mai durat nici el mult timp şi structurile sale militare au fost dizolvate la 25 februarie 1991; Comitetul Consultativ care ţinea locul unei structuri politice a dispărut la 1 iulie 1991.
La 8 decembrie 1991, la Minsk, preşedinţii Belarus, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au decis crearea Comunităţii Statelor Independente la care au mai aderat încă 8 republici foste
sovietice. Comunitatea nu are structuri organizate.
Împărţirea Europei în două sisteme opuse — cel occidental, democratic, cel sovietic, totalitar şi tiranic — a sfârşit prin victoria forţelor democratice. Cu toate acestea, existenţa celor două blocuri a avut şi un rezultat benefic: a grăbit eforturile de cooperare europeană, a consolidat convingerile comunitare.
