Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

În urma dezastrelor provocate de cel de-al doilea război mondial, Europa, ruinată şi divizată, era în căutarea unor căi şi mijloace de redresare economică şi financiară. Statele Unite sprijiniseră efortul de război al aliaţilor cu o sumă enormă, evaluată în perioada 1941-1945 la aproximativ 35 de miliarde de dolari. Nu se mai putea continua astfel, cu o producţie industrială slabă care obliga la importuri masive, cu un deficit comercial şi al balanţei de plăţi în creştere, cu rezervele de aur şi de devize epuizate; statele europene au înţeles că unificarea era singura cale posibilă¹⁶.

La rândul lor, Statele Unite aveau nevoie de o Europă puternică din punct de vedere economic, democrată şi cu potenţial militar, pentru ca împreună să constituie o contrapondere bolşevismului sovietic care-şi întinsese stăpânirea peste aproape jumătate din teritoriul european.

Devenise evident pentru guvernul american că lumea occidentală nu se va putea apăra şi redresa rapid fără un ajutor important. Sugestia a fost făcută la 5 ianuarie 1947 într-un discurs pronunţat la Universitatea Harvard de către generalul Marshall.

Tensiunea internaţională fiind în creştere, Senatul american a votat la 11 mai 1948 o rezoluţie care autoriza SUA a se angaja într-o alianţă colectivă de securitate în timp de pace.

Este principala organizaţie militară a Europei, dar şi extraeuropeană, creată la 4 aprilie 1949, prin semnarea Tratatului de la Washington (intrat în vigoare la 24 august 1949). Scopul acestei organizaţii este să ofere garanţie colectivă împotriva oricărei agresiuni şi să asigure cooperarea dintre statele membre, apărarea lor printr-un comandament unic, să pună la punct proceduri operaţionale comune şi totodată să coordoneze mijloacele de găsire a destinderii şi a unor forme de dezarmare. NATO reprezintă edificarea unei arhitecturi de securitate pentru spaţiul euroatlantic, o securitate cu componente militare de apărare, politice, economice şi financiare, toate acestea din urmă ca o consecinţă firească a domeniului militar.

Sfărşitul războiului rece şi dispariţia Pactului de la Varşovia au permis afirmarea unei ocazii unice de a construi o arhitectură îmbunătăţită a securităţii în întreaga zonă euro-atlantică.

Organizaţia, numită adesea şi Alianţa Atlantică, are pe lângă importantul scop militar şi politic, şi unul civil, în consolidarea activităţilor de cooperare ştiinţifică, nu numai în domeniul militar, ci şi în altele, ca de pildă: studii pentru restaurarea şi conservarea monumentelor degradate de poluarea atmosferică şi, în ultimul deceniu, studii de protecţie a mediului, studii asupra politicilor de combatere a poluării etc.

O dată cu dizolvarea URSS şi a Pactului de la Varşovia devenise clar că o ameninţare militară globală în Europa nu mai era posibilă. În faţa Alianţei s-au pus noi obiective: menţinerea stabilităţii în Europa Centrală şi de Est şi participarea, alături de alte organizaţii internaţionale, la rezolvarea crizelor şi la menţinerea păcii în regiunile de conflict potenţial sau real.

Noua situaţie politică a favorizat proiectul de lărgire a Alianţei Atlantice, ca de altfel şi a Uniunii Europene. Majoritatea statelor care s-au eliberat de regimurile totalitare şi-au exprimat dorinţa de a adera la Alianţă.

Extinderea s-a realizat printr-un proces deliberat, gradual şi transparent, pe baza studierii fiecărei candidaturi în parte, decizia finală urmând a fi luată prin consens de ţările membre. Disponibilitatea Alianţei Atlantice de a coopera cu aceste ţări s-a exprimat încă de la 6 iulie 1990, atunci când s-a preconizat „strângerea relaţiilor de încredere” şi când au fost invitaţi mai mulţi şefi de state şi de guverne la cartierul general de la Bruxelles.

Amintim, de asemenea, că încă din 1949, dispoziţiile art. 10 al Tratatului de la Washington, sub condiţia unanimităţii, invitau şi alte ţări europene să devină părţi în vederea sporirii securităţii şi stabilităţii euroatlantice, cu alte cuvinte, dacă sunt susceptibile să favorizeze dezvoltarea principiilor Tratatului. Pentru adeziunea noilor state, ţările membre au încheiat protocoale speciale. Aceste dispoziţii au fost reafirmate şi la Reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles din ianuarie 1994. Cu acest prilej, s-a lansat programul „Parteneriatul pentru pace” la care, printre alte state, a aderat şi România. Tot atunci s-a organizat Consiliul de Cooperare al Atlanticului de Nord — COCONA — ca un forum de dialog şi consultare în probleme politice, de securitate şi de cooperare în diferite domenii de interes comun. La început, COCONA a reunit periodic miniştri, ambasadori şi experţi militari pentru a discuta problemele de profil. Consiliul a cuprins 25 de membri: 16 aparţinând ţărilor membre NATO, 9 din Europa Centrală şi de Est — Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Rusia şi Ungaria — numărul lor crescând la 36 cu includerea a încă 11 ţări provenite din dislocarea fostei Uniuni Sovietice. Potrivit noilor direcţii de orientare ale NATO, forţele Alianţei Nord-Atlantice au fost abilitate să întreprindă acţiuni de menţinere a păcii şi în afara teritoriului acoperit de statele membre NATO.

Obiectivul principal este şi rămâne garanţia colectivă contra oricărei agresiuni armate. De-a lungul timpului de la cei 12 membri originari, organizaţia a crescut numeric la 19 prin aderarea Greciei şi Turciei în 1952, a Germaniei Federale în 1954, a Spaniei în 1982 şi a Cehiei, Poloniei şi Ungariei la 12 martie 1999, alături de Franţa, Belgia, Danemarca, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Canada şi SUA.

Summit-ul NATO de la Madrid, din iulie 1997, a dus procesul de extindere şi reformă la un stadiu crucial. Astfel, şefii de stat şi de guvern au invitat Republica Cehă, Ungaria şi Polonia să înceapă discuţiile de aderare la NATO. De asemenea, s-a aprobat promovarea unei politici a „uşilor deschise” în ceea ce priveşte aderările viitoare. Cu prilejul Summit-ului de la Madrid s-a semnat Carta care a stabilit principiile pentru dezvoltarea relaţiilor NATO-Ucraina. În domeniul adaptării interne summit-ul de la Madrid a evidenţiat progresul realizat în clădirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în interiorul Alianţei.

A urmat summit-ul NATO de la Washington din 1999. Cu acest prilej s-a hotărât întărirea Programului de Parteneriat pentru Pace (PpP), dezvoltarea Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană (ESDI) în cadrul Alianţei. O dată cu admiterea Cehiei, Ungariei şi Poloniei s-a hotărât iniţierea unui Plan de Acţiune pentru Aderare, care constituie manifestarea practică a politicii „uşilor deschise” şi angajarea unui parteneriat cu Rusia prin Actul fondator NATO-Rusia.

Summit-ului istoric de la Praga a marcat aderarea României, Bulgariei, Sloveniei, Slovaciei şi Ţărilor Baltice. Ambele extinderi, prilejuite de summitul de la Madrid (1997) şi Praga (2002), au înlăturat definitiv divizarea artificială a Europei şi au creat un nou spaţiu strategic de apărare şi securitate.

Şefii de state şi guverne ai statelor membre NATO, întruniţi la Praga la 21 ianuarie 2002 pentru a extinde şi întări Alianţa, pentru a face faţă noilor ameninţări şi serioaselor provocări la adresa securităţii. Uniţi prin spiritul comun al Tratatului de la Washington, „s-au angajat să transforme Alianţa întărind-o cu noi membri, noi capacităţi şi noi relaţii cu partenerii”.

Ei au decis să invite Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia să înceapă procesul de aderare la Alianţă. Ocazia a fost considerată de şefii de state şi de guverne ca fiind istorică. Ei au afirmat următoarele „Cu aceşti noi membri, vom întări securitatea arealului euro-atlantic şi vom contribui la realizarea scopului nostru comun: o Europă liberă şi unită în pace şi pe baza valorilor comune.”

În prezent NATO are 26 de membri. Noii membri NATO realizează o consolidare a centrului Europei (Slovenia, Slovacia), precum şi a flancului nordic (Ţările Baltice), respectiv sudic (România, Bulgaria).

Extinderea de la Praga conferă, de asemenea, oportunităţi importante de dezvoltare a relaţiilor cu Rusia şi Ucraina, precum şi cu toate statele din zonele Mării Negre şi Caucazului

– de altfel, această tendinţă este demonstrată şi de crearea în 2001 a Consiliului NATO-Rusia.

Proiectul de lărgire a NATO a reprezentat un pas înainte spre ţinta de bază a Alianţei -sporirea securităţii şi extinderea stabilităţii în întreaga zonă euro-atlantică – în cadrul contextului unei largi arhitecturi a securităţii europene, bazată pe o reală cooperare între statele partenere.

O dată cu atentatele din 11 septembrie cursul strategiilor politice internaţionale s-a succedat într-o turnură imprevizibilă. Edificarea unei noi arhitecturi de securitate a reprezentat un proces gradual de integrare şi cooperare.

La Praga rolul NATO în combaterea terorismului a fost reevaluat, prin dezvoltarea unui concept militar contra terorismului şi a capacităţilor militare pentru implementarea cu succes a acestei noi misiuni.

Extinderea alianţei a urmărit:

– edificarea unei noi arhitecturi de securitate şi apărare europeană

• să încurajeze şi să sprijine reformele democratice;
• să implementeze în noile state modele de cooperare, de consultare, de realizare a consensului în relaţiile existente dintre statele membre;
• să promoveze relaţii de bună vecinătate;
• să sporească transparenţa în domeniul militar al apărării şi al bugetelor militare;

–           să întărească parteneriatul euroatlantic.

Nici unui stat din afara Alianţei nu i se recunoaşte un drept de veto sau de ingerinţă în acest proces. Lărgirea Alianţei spre est a ridicat o serie de probleme din partea Federaţiei Ruse care şi-a exprimat dezacordul de a avea la frontierele sale prezenţa NATO sau, şi mai mult, de a fi cuprinsă în zona de influenţă a organizaţiei.

Organele civile ale organizaţiei sunt:

• Consiliul Atlanticului de Nord, ca organ suprem, este compus din miniştrii apărării, de externe şi de finanţe ai ţărilor membre, organ de decizie statuând în unanimitate. Obiectivul principal este menţinerea unui control politic între statele membre. Consiliul se reuneşte de mai multe ori pe an la nivel ministerial şi uneori la cel al şefilor de state şi guverne, dar cel mai adesea la nivelul reprezentanţilor permanenţi ai ţărilor membre.
• Secretariatul general, cu competenţe administrative, condus de un secretar general. Secretariatul coordonează şi câteva organisme subsidiare, ca de pildă: Agenţia însărcinată cu gestiunea şi exploatarea reţelei de pipeline destinată aprovizionării forţelor din Europa Centrală, Agenţia însărcinată cu gestionarea şi distribuirea pieselor de schimb pentru materialul militar ş.a.

Organele militare sunt:

1. a) La eşalon superior:

• Comitetul Militar, format din şefii Statelor Majore ale ţărilor membre sau din delegaţii lor permanenţi şi din Statul Major Integrat. Comitetul Militar are un organ cu atribuţii executive: Grupul permanent;

1. b) La eşalon inferior:

• Comandamentele regionale din Europa, din Oceanul Atlantic şi din grupul strategic Statele Unite şi Canada.

Fiecare din aceste comandamente regionale are sub comanda sa subdiviziuni regionale sau speciale.

• Forţele militare combatante naţionale, aflate sub un triplu statut: unele pentru intervenţii în timp de război, altele cu misiuni de pace de care statele nu pot dispune în mod liber şi altele care rămân în afara NATO.

17 Declaraţia de la Washington a şefilor de state şi guverne participanţi la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord, 23-24 aprilie 1999.

 

Intervenţia militară declanşată de Alianţă în Yugoslavia la finele lunii martie 1999 a însemnat în acelaşi timp şi o schimbare în obiectivele şi strategia pe care NATO şi le-a propus iniţial. Alianţa consideră că apărarea valorilor democratice este o prioritate absolută pentru apărarea păcii şi securităţii internaţionale şi că violarea drepturilor omului prezintă pericole de mare gravitate. În acest fel, NATO consideră că este de datoria sa să intervină oriunde se petrec asemenea violări, indiferent dacă sunt în spaţiul pe care Alianţa îl acoperă sau în afară. Aceasta după epuizarea căilor politico-diplomatice de rezolvare a situaţiei. În documentele summitului de la Washington din 23-25 aprilie 1999, prilejuit de aniversarea a 50 de ani de la crearea organizaţiei atlantice, s-au precizat printre altele angajamentul reciproc de apărare a „poporului, teritoriului şi libertăţii bazate pe democraţie, drepturile omului şi statul de drept”. Se mai declară hotărârea „de a adopta o poziţie fermă împotriva celor care violează drepturile omului, declanşează războaie şi cuceresc teritorii”.¹⁷ În acest fel, strategia organizaţiei a încetat să fie exclusiv defensivă.

În prezent, securitatea europeană şi parteneriatul euro-atlantic constituie un fundament indispensabil pentru un mediu de securitate stabil.

Cu ocazia summit-ului NATO de la Bucureşti din 2-4 aprilie 2008, şefii de state şi de guverne au invitat Croaţia şi Albania să înceapă discuţiile de aderare la NATO şi au reiterat faptul că indivizibilitatea securităţii statelor aliate reprezintă unul dintre elementele majore ale existenţei NATO. De asemenea, în ceea ce priveşte securitatea energetică, NATO va acţiona în domenii precum schimbul de informaţii, promovarea cooperării internaţionale şi regionale, sprijinirea protecţiei infrastructurii, gestionarea consecinţelor unui eventual dezastru