Fără îndoială, creştinismul a produs mutaţii profunde în mentalităţile şi viaţa omenirii. De fapt, fiecare sistem religios a reprezentat un moment crucial în evoluţia umanităţii prin impactul pe care l-au realizat filosofia, conceptele, perceptele, sărbătorile, personalităţile respective. Sărbătorile religioase au însoţit evoluţia naţiunii însă nu au interzis ca însăşi naţiunea să-şi inventeze propriile sărbători: ziua de 4 iunie este importantă pentru nord-americani, 1 decembrie pentru români, 15 martie pentru unguri, etc. Comunismul şi bolşevismul au luptat împotriva sărbătorilor naţionale fixând în calendar propriile sărbători (ziua partidului, ziua eliberării sociale, revoluţia bolşevică, etc.).
Dinamica sărbătorilor este şi astăzi extrem de activă, exemplificând sărbătoarea Sfântului Valentin, fără nici o tradiţie în est însă la modă peste tot după căderea zidului Berlinului. Tot aşa Halloween-ul o expresie a sărbătorilor precreştine (specifică lumii saxone) se transformă tot mai mult într-o sărbătoare de rit creştin-ortodox. Între generaţii apar diferite atitudini punând semnificaţia sărbătorilor naţionale, apanajul statelor-naţiune, acceptate de vârstnici şi amendate de publicul tânăr ca fiind atinse de formalism excesiv, rigidităţi şi conservatorism. Însă cultura naţională nu este atacată numai de aceste fenomene ale sărbătorilor globale. Alături de aceste sărbători globale, marile companii multinaţionale îşi promovează aşa-zisa cultură proprie. Salariaţii din aceste entităţi ascultă un anumit tip de muzică, aniversările zilelor de naştere se produc după un ritual omologat, relaţiile sunt standardizare, regulile interne sunt foarte dure în aşa fel încât forţa statului plăteşte (în percepţia salariatului) faţă de cea a companiei. Odată cu creşterea economică au crescut însă şi posibilităţile statului de a oferi pomeni sociale uneori consistente dar, de cele mai multe ori, oculte. Pe de altă parte, statul garantează în mai toată lumea un salariu minim pe economie, obligându-i şi pe patroni să-l respecte deşi, nivelul acestuia nu reprezintă o garanţie a securităţii sociale. Din aceste considerente privirile publicului larg ale tineretului se îndreaptă spre dinozaurii economici susţinuţi de băncile private iar politicienii culeg tot mai puţin din roadele economiei. Oferta slabă a statului este deocamdată în locul accesului la fondul privat de pensii, asigurări de sănătate de cel mai înalt nivel, concedii în insule exotice plătite de firmă, un statut social demn acoperit de o prosperitate şi recunoaştere materială. Cultura de companie sapă continuu în trupul vlăguit al statului naţiune. Prin urmare, salariatul de la CONEX care trăieşte, de facto, în SUA poate fi transferat la un moment dat în România, Cehia sau Bulgaria dar raportează aceloraşi şefi ierarhici pe acelaşi ton şi în acelaşi mod.
- Transferurile de responsabilităţi şi atribuţii din plan naţional în cel internaţional presupune şi înfiinţarea unor instituţii mondiale şi regionale. La jumătatea secolului al XX-lea s-au născut Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale, instituţii globale cu responsabilităţi economico-financiare. Tot în secolul al XX-lea au luat fiinţă ONU-instituţie globală cu responsabilităţi politice, continuatoare a Ligii Naţiunilor care a fost produsul Păcii de la Wersailles. Totodată au apărut şi grupările economice pe continente şi în consecinţă, au luat fiinţă UE (Uniunea Europeană-1957 CEE, 1993 UE), ALENA (SUA, Canada şi Mexicul-1994), ASEAN (Asociaţia statelor din Asia de Sud-Est creată în 1967), MERCOSUR (Piaţa Comună a Americii de Sud-1991), LIMA (Uniunea Mahrebului Arab-1989), OECP (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol-1960), CSI (Comunitatea Statelor Independente-1991), etc. Funcţionarea simultană a acestor instituţii, la nivel global şi regional a determinat apariţia unor conflicte şi compromisuri între ţările dezvoltate şi cele relansate şi, pentru că vechiul GATT (General Agreement on Tarife on Trade-semnat în 1947 de 23 de state) era depăşit de evenimente s-a înfiinţat OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului prin Acordul de la Marrakech din 1994). În acest climat de tensiuni generate de tendinţele de hegemonie, unilateralism, globalism şi regionalism, OMC este chemat să soluţioneze un număr foarte ridicat de plângeri efectuate ca urmare a încălcării principiilor generale aplicabile comerţului cu mărfuri. OMC şi-a creat şi propriul organ de reglementare a diferendelor (ORD) care-i conferă originalitate şi în care se judecă conflictele comerciale de către un grup de experţi. În ultima perioadă OMC şi-a extins câmpul de intervenţie (nu numai dreptul de vamă) ci şi schimburile legate de agricultură, servicii, industrie, problemele de mediu şi sănătate publică, reglementarea concurenţei, fiscalitate, cultură, etc.
Trei sferturi din plângeri sunt depuse de către statele dezvoltate şi în aproape jumătate din cazuri, acestea se află în conflict cu alte state dezvoltate. Deoarece în litigiile în care sunt judecate SUA sunt condamnate în medie într-un caz din două, nu se poate spune că OMC este un organ care serveşte sistematic interesele americane. Deşi se apreciază că OMC este vârful de lance al mondializării, la masa rotundă a negocierilor, partenerii îşi aplică lovituri puternice pe teme ca: scandalul vacii nebune, produse agricole modificate genetic, paradisurile fiscale, corupţia, crima organizată, etc. Pe cât de mică pare a fi gândirea economică şi tipologia economiei de piaţă pe atât este de puternică dorinţa de emancipare economică a blocurilor economice regionale faţă de cel american.
- Prerogativele politicii fiscale au devenit în prezent apanajul statului care acţionează prin intermediul guvernului. Faptul că există impozite şi cetăţeanul trebuie să le plătească nu diferă, ca aspect, cu soluţia din Evul mediu[1].
Marea criză declanşată în 1929 a lăsat urme durabile în mentalitatea comunităţii atât în SUA cât şi în Europa Occidentală. Teama de sărăcie şi şomaj a creat sistemul contemporan de asigurări capabil să distribuie săracului gratuit necesarul de supravieţuire în situaţii de criză. Aşa s-au născut prin fiscalitate sisteme de asigurări şi decenii la rând acestea au funcţionat. În prezent au apărut suficiente voci care pun al îndoială capacitatea efectivă a statului de a gestiona în mod eficient resursele pe care le adună prin sistemul fiscal. În primul rând este atacat conceptul de redistribuire a avuţiei prin intermediul taxelor, în alt sens, să se ia de la bogaţi şi să se dea la săraci. Acest concept nu este agreat de exponenţii doctrinelor neoliberale, aceştia considerând acţiunea respectivă ca o imixtiune nepermisă şi agresivă asupra sănătăţii corpului economic[2]. Neoliberalii susţin că fiscalitatea trebuie să respecte principiul neutralităţii şi să lase „mâna invizibilă” de care vorbea Adam Smith să aşeze lucrurile în ordine. Dacă statul se substituie acestei „mâini invizibile”, economia va funcţiona rău. O altă problemă care generează efecte globale este legată de întrebarea „Nu cumva statul adună banii pentru a-şi alimenta propriile-i nevoi, obsesii şi sistemul clientelar, rupt de publicul larg pe care pretinde că îl slujeşte?”
Faptele care se petrec vin să susţină această temere. Criminalitatea creşte exploziv iar forţele de ordine par complet depăşite de situaţie. Pensia de stat nu mai reprezintă mare lucru în timp ce se demonstrează că administratorii uriaşelor fonduri private de pensii administrează mai bine banii depunătorilor. Şcolile publice se confruntă cu multe neajunsuri în timp ce universităţile private, administrate de consilii particulare funcţionează bine. În ultimii ani au apărut în suburbiile marilor aşezări urbane „Oraşe Interzise” unde se intră pe bază de cartelă electronică eliberată doar proprietarilor sau celor care au închiriat proprietăţi în zonă. Au sistemele lor proprii de asigurare a securităţii personale aflate în grija unor firme particulare de body-guarzi, şcolile sunt rezervate doar copiilor din zonă, profesorii selectaţi şi mult mai bine plătiţi, magazine proprii cu sisteme de siguranţă, dispensare medicale, etc. Cei care locuiesc în aceste oraşe interzise plătesc impozite foarte consistente şi au abandonat răsplata pe care statul le-ar datora-o pentru aceste impozite. Din când în când, şi funcţionarii publici cei care sunt întreţinuţi de stat doresc alte slujbe mai bine plătite în sistemul particular. Mai mulţumiţi sunt funcţionarii publici din lumea săracă unde gradul de corupţie face ca statutul de slujbaş al statului să fie un prilej de înavuţire rapidă.
- Dreptul exclusiv de a emite monedă a fost un atribut al statului naţiune. În fond statul-naţiune nu a făcut altceva decât să-i imite pe suveranii absoluţi care şi-au revendicat acest drept în dauna nobililor vasali. Istoria şi semnele banilor se modifică rapid, EURO a înlocuit monedele naţionale inscripţionate cu eroi şi a propulsat tradiţionalele stele care simbolizează statele Uniunii. Există deja o Bancă Centrală Europeană, o Bancă Europeană de Dezvoltare care patronează într-un fel băncile centrale naţionale, tradiţionale. Născute la Bretton Woods, în SUA prin aportul a unei echipe de economişti al cărei membru era John M. Keynes, adept al planificării economice , în anul 1944, FMI (Fondul Monetar Internaţional) şi BIRO (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) reluau la o scară globală un proiect european mai vechi şi anume acela de a crea instituţii capabile să vegheze prin consens asupra indicatorilor economice ca deficitul, devalorizarea monedelor naţionale, inflaţia etc. în aşa fel încât hiperinflaţia, fenomen succesor primului război mondial să nu apară şi după cel de-al doilea. La finalul celui de-al doilea război mondial, SUA deţinea circa două treimi din rezervele internaţionale de aur depozitate la Fort Knox. Dolarul era folosit atât ca monedă naţională cât şi ca monedă internaţională. În acest context, FMI şi BIRD se înscriau în politica asigurării stabilităţii economice postbelice.
În prezent atât FMI cât şi BIRD reprezintă două instituţii financiare care prezintă serioase sincope de adaptare la condiţiile Mileniului III. Ele sunt amendate, în primul rând, de guvernele naţionale ale statelor din lumea a treia ce solicită împrumuturi cărora le conferă o altă destinaţie decât cea convenită în aranjamentele stand-by. Sunt de asemenea, criticate de reprezentanţii guvernelor statelor dezvoltate, obligate la cotizaţii mari care sunt irosite deseori de către administratori FMI. Imposibilitatea FMI de a gestiona marile crize din Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1996), Rusia (1998) a scos în evidenţă că aceste organisme nu mai sunt capabile să gestioneze miliardele de dolari care aleargă în fracţiuni de secundă, pe magistralele informaţionale de la un capăt la altul al Planetei. Noile filosofii financiare vor produce, cu siguranţă, restructurări majore în cele două organisme, concomitent cu diminuarea severă a rolului planetar.
- Conceptul de stat naţional unitar este serios afectat de multiculturalism şi de atenţia sporită acordată minorităţilor naţionale de orice tip. Specialiştii vorbesc de aşa-numitele „naţiuni virtuale” care apar din comunicarea între indivizi pentru care setul de valori, cunoştinţele, convingerile şi modul de a vedea lumea sunt mai importante decât naţionalitatea şi spaţiul geografic în care trăiesc (Hackerii din toată lumea pot forma o naţiune virtuală). Dar cel mai evident este fenomenul de a se crea breşe multiculturale ale minorităţilor în interiorul statelor-naţiune. Astfel, scoţienii îşi descoperă limba „celtic” şi îşi redobândesc autonomia, irlandezii îşi caută obârşia în trecutul îndepărtat, mulţi englezi îşi atribuie o ascendenţă irlandeză, Liga Nordului din Italia critică sudul sărac şi leneş, în Canada apare mişcarea secesionistă din Qebéc, bascii din Spania îşi descoperă originea celtică, iar în România, secuii doresc Ţinutul Secuiesc.
Însă războiul din Iugoslavia a demonstrat Europei ce greu este să deschizi Cutia Pandorei şi să invoci rămăşiţele strămoşilor în geopolitica viitorului. Se poate spune că gheaţa subţire a istoriei s-a spart adesea sub presiunea naţionalismului.
[1] În primul paragraf al declaraţiei pe care Stările i-au înmânat-o regelui Angliei, Carol I, era menţionată politica fiscală. Suveranului i se atrăgea atenţia că impunerea unor impozite fără justificare conduce la sărăcire şi că nici regii nu au dreptul să dispună –prin această modalitate indirectă- după bunul plac de agoniseala supuşilor săi. Carol I a aruncat petiţia la coş, iar urmarea se cunoaşte, englezii l-au suit pe eşafod.
[2] Modelul social-democrat suedez, bazându-se pe conceptul de „redistribuire a avuţiei prin intermediul taxelor” a demonstrat că cei săraci rămân la fel de săraci şi dependenţi de stat, pe când cei bogaţi încep să sărăcească.
