Originile razboiului rece
Problema relaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial poate fi inclusă în sintagma războiului rece. Conform viziunii istoricilor această etapă istorică trece printr-o stare conflic-tuală globală, care ia forma unei păci ratate printr-un război nedec-larat; de un război între sisteme social- politice, de un război al ner-vilor, care crează o situaţie în care nu este vorba nici de război, nici de pace sau de stare de pace prin teroare. Războiul rece constituie o etapă a sistemului relaţiilor internaţionale.
Războiul rece cunoaşte 4 perioade principale:
Prima perioadă cuprinde ultimii ani de viaţă a lui Stalin şi pînă la decesul lui în 1953, a doua perioadă –din 1953 pînă în 1969 cînd începe destinderea, a treia perioadă – destinderea şi manifestarea ambelor superputeri de aşi normaliza relaţiile şi de a reduce confru-ntarea; a patra perioadă, se începe al doilea război rece. Procesul cursei înarmărilor a fost stopat doar datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov. Moscova nu va mai susţine comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume.
Războiul rece a cuprins planeta mai complet decît celelalte răz-boaie ale secolului douăzeci, dar şi din punct de vedere cantitativ şi calitativ.[1]
Bernard Mannes Baruch, fostul consilier financiar al preşedin-ţilor Wilson şi Roosevelt, într-un discurs rostit în Columbia (Carolina de Sud) caracterizează starea relaţiilor internaţionale drept război rece. Baruch fiind considerat drept inventatorul expresiei, este aju-tat de ziaristul american Walter Lippmann care a popularizat terme-nul de “război rece”, iar din 1947 intră în limbajul uzual.
Probabil finansistul Baruch a ştiut că expresia “război rece” a fost inventată de scriitorul spaniol din secolul al paisprezecelea Don Juan Manuel de Castille et Lean, care descrie conflictul dintre creşti-nătate şi islam. El evidenţiază că războaiele reci şi cele fierbinţi se disting prin modul în care se sfîrşeşte.
Examinarea acestei chestiuni referitor la starea conflictuală in-stalată în relaţiile internaţionale şi care trebuie evaluată, luînd în consideraţie mai multe dimensiuni: ideologică, psihologică şi cea militară. Aceste trei dimensiuni sunt necesare pentru analiza războ-iului rece, fiecare din ele concretizează esenţa acestui fenomen.
Dimensiunea militară concretizează cursa înarmărilor, inclusiv a înarmărilor nucleare, cea psihologică se conturează cu această cur-să a înarmărilor.
Cercetătorii apreciază începutul şi sfîrşitul războiului rece ca avînd caracter procesual şi de aici, diversitatea părerilor.
Geoffrey Barraclough, referindu-se la fenomenul războiului rece îl descrie ca un conflict ideologic care îşi are originea în noua con-stelaţie a puterilor care a prins contur la începutul secolului două-zeci.
Van Vanden Berghe, A. Fontaine concentrînd atenţia asupra di-mensiunii ideologice desemnează începutul războiului rece odată cu apariţia Uniunii Sovietice după victoria Marii Revoluţii din Octom-brie 1917.[2]
Originea războiului rece e plasată de Daniel Vergin pe poziţiile statelor-naţiune, unităţii de bază ale politicii internaţionale.
Cei mai mulţi cercetători ai fenomenului îl plasează după al doi-lea război mondial. Dean Acheson în crtea sa întitulată “Present at the Creation”, subliniază, că războiul rece a început, în primul rînd, din cauza comportamentului rău al sovieticilor din perioada alianţei în timpul războiului. Ea accentuează că de-a lungul alianţei Statele Unite au sperat că Uniunea Sovietică ni se va alătura după încheie-rea războiului pentru crearea unei noi ordini mondiale care să se ba-zeze pe cooperarea marilor puteri. E important de notat că în elabo-rarea planurilor pentru ordinea mondială de după război, între anii 1943-1945, cele mai grave conflicte au existat între Statele Unite şi Marea Britanie şi nu între Statele Unite Şi Uniunea Sovietică. Ele s-au centrat în jurul unor probleme monetare şi comerciale, emancipa-rea teritoriilor coloniale.
Conform tezei autorului cooperarea a devenit dificilă datorită acţiunilor sovietice: manipularea de către sovietici a comuniştilor polonezi pentru a elimina forţele necomuniste din Polonia; stabilirea unor relaţii bilaterale între Moscova şi vecinii săi şi opoziţia Mosco-vei faţă de orice legături între aceste state pe care ea nu le-ar putea controla; nerspectarea de către Moscova a înţelegerii de la Valta asupra alegerilor libere în Polonia; comportamentul sovieticilor în Germania ocupată şi în dezbaterile asupra tratatului de pace. Răz-boiul rece dintre Statele Unite şi URSS a dominat total scena politică mondială în cea de a doua jumătate a scurtului secol douăzeci. El poate fi considerat pe drept cuvînt cel de-al treilea, un război de altfel foarte ciudat.
Cei mai mulţi cercetători ai fenomenului plasează războiul rece ca o prelungire a celui de-al doilea război mondial. Declaraţiile şi faptele dintre anii 1945 şi 1947 au dus la recunoaşterea existenţei oficiale a războiului rece, iar cele de la sfîrşitul anilor 80, după 1989, se recunoaşte că el a luat sfîrşit.
Ca urmare, perioada dintre 1945-1990 poate fi considerată ca o etapă specială a relaţiilor internaţionale, specificul fiind constituit de cele două superputeri recunoscute drept protagoniste ale războiu-lui rece: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Ambele superputeri în cadrul alianţei, există iniţiative şi presiuni care, prin compunere, dau configuraţia războiului rece. Între aceste alianţe izbucnesc adeseori tensiuni foarte complicate, care pot fi asemănate cu calamităţi seismice, apreciate ca conflicte cu caracter global.
Acest război poate fi considerat ca război nedeclarat şi nefi-nalizat, caracterizat drept “rece”. Acest război este cel mai încărcat ideologic dintre toate războaiele.
Esenţa războiului rece poate fi concentrată ori redusă la un act de violenţă asupra adversarului pentru a obţine voinţa noastră.
“Violenţa,-menţiona Karl von Clansewitz (1780-1831), adică violenţa fizică, este deci mijlocul: scopul este impunerea voinţei noastre”.
De mare importanţă, avînd în vedere războiul rece e percepţia la nivelul conducerii Statelor Unite şi Uniunii Sovietice, mai ales în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial şi la începutul războiului rece.
Istoriografia americană în anii 70, se îndoieşte de faptul că politicienii americani au înţeles relaţiile Uniiunii Sovietice, ţară cu un regim despotic, birocratic, preocupat de reconstruirea unui vast teritoriu devastat de război. Daniel Vergin scria că conducătorii americani îşi reprezentau URSS ca inamic “angajat în cursa nesfîr-şită pentru hegemonia mondială”.[3][i]
Există mai multe acte care au fost încriminate ca purtătoare de “toxine” ale războiului rece. Printre ele e considerat discursul lui Stalin, rostit la Bolşoi (februarie 1946) şi apreciat de judecătorul de la Curtea supremă William O.Douglas ca “o declaraţie a celui de-al treilea război mondial”. La originea războiului rece e discursul rostit de Winston Churchill la Fulton Missouri (5 martie 1946 ). Discursul a fost apreciat drept “act periculos” şi “apel la război contra URSS”, e comparat cu teoria rasială practicată de Adolf Hitler. Astfel Stalin avea tot dreptul să nu creadă în prietenii de ieri, care astăzi au deve-nit inamici.
Pe de altă parte americanii văd în politica sovietică tendinţe expansioniste ale URSS.
Semnificativă a devenit şi expunerea prin telegramă (februarie 1946) a ambasadorului american la Moscova Kennan în care subli-nia că ruşii nu ascultă decît de forţă.
În memoriile lui Kennan se reliefează şi încredinţarea sa că controlul sovieticilor în Europa de Est era slabă, că ameninţarea so-vietică nu era de natură militară, că compartimentul sovietic nu era aventuros, că sovieticii erau cointeresaţi în crearea unei zone de securitate. Pasaje din memoriile sale marchează tema de comuniza-re a întregii Europe. Teama şi incertitudinea au stat la baza imaginei americane despre compartimentul sovietic.
Peste 30 de ani, G.F.Kennan citind telegrama sa a fost surprins de efectele telegramei, constată că datorită telegramei s-a trecut prea uşor la “ura tradiţională”.[4]
Eroarea de percepţie se prelungea, concretizîndu-se prin acte politice. Preşedintele SUA Truman vede în criza iraniană (1946) o primă manifestare a războiului rece, un pericol pentru pacea mondi-ală.
Referindu-se la problema tensionării relaţiilor internaţionale biograful lui Troţki şi Stalin, Isaac Deutscher confirmă mirat ampli-tudinea tensionată ale începutului războiului rece, evidenţiind că, în Uniunea Sovietică, nici cel mai nerealist n-ar fi putut concepe o agresiune în acel moment.[5]
Situaţia s-a deteriorat datorită comportamentului imperialis-mlui american. Imediat după moartea lui Roosvelt, SUA a renunţat în trei forme, la ajutorul economic acordat Uniunii Sovietice, s-a blocat aju-torul furnizat prin intermediul Legii Lend-Lease, a refuzat acordarea unui împrumut şi a decis oprirea plăţii daunelor de război de către Germania Uniunii Sovietice.
Deja în septembrie 1946 se evidenţiază realismul lui Stalin. Corespondentul la Sanday Times, Alexander Werth subliniază con-cluzia lui Stalin că este posibilă colaborarea paşnică cu Occidentul; că e posibil comunismul într-o singură ţară, ca Uniunea Sovietică.
Astfel problema responsabilităţii pentru războiul rece este mult discutată şi contraversată în istoriografie.
Belgianul van Vanden Berghe în cartea “O mare neînţelegere? O istorie a războiului rece ”, atrage atenţia, că marea neînţelegere se situiază nu atît la vîrf, cît în marea masă a populaţiei. Ambele sup-raputeri în scopul soluţionării problemei interne au folosit războiul rece.
Martin McCauley a evidenţiat că două doctrine, ambele utopice, intră în coliziune: – cea marxistă, a Uniunii Sovietice, şi Wilsonismul, a Statelor Unite.[6] În această confruntare erau folosite ţările aflate în zonele de exercitare a influenţei imperiale. Finalul confruntării tre-buia să indice cine a cîştigat partida.
La sfîrşitul războiului rece unul dintre parteneri, Uniunea Sovie-tică a părăsit cîmpul de luptă. Astfel s-a adoptat forma reunificării planetei.
Lilly Marcou sublinia că sistemul capitalist a impus expansiu-nea nelimitată a influenţei americane în lume.[7] Realitatea indicată a blocat negocierile cu URSS şi a negat interesele, sovietice în Europa de Est. URSS era percepută ca model de exercitare asupra Europei şi lumii o agresivitate ideologică, o presiune a unei ideologii care pretinde monopolul adevărului, era percepută ca o superputere con-damnată la expansiune din raţiuni ideologice.
În aşa mod s-a ajuns la confruntarea între două sisteme, cel ca-pitalist şi cel socialist.
Remarcăm că statele blocului socialist au fost opuse “Lumii libere” a Blocului Atlantic, fiindcă prezenta un pericol capitalismu-lui falimentar al anilor 30 şi transformarea lui în social-democraţii mai productive ale anilor 50.
S-ar cuveni să precizăm că sfîrşitul războiului rece nu e echiva-lent cu sfîrşitul comunismului; China rămîne ca un stat cu multe necunoscute şi nu este percepută ca o ameninţare de Blocul Atlan-tic, deşi creşterea economică înregistrată, demonstra în 1992, că China e în stare să întreacă economia Germaniei în anul 2000, pe cea a Japoniei în 2010, şi pe cea americană în anul 2030.
Starea conflictuală instalată în relaţiile internaţionale ia în con-sideraţie şi dimensiunea militară şi dimensiunea psihologică a feno-menului războiului rece. Războiul rece rămîne “rece”, fără opera-ţiuni militare şi e caracterizat ca un război dus la nivelul propagan-dei, un război al spiritelor, ca o violenţă organizată. Ia amploare strategia psihologică pentru a impune voinţa asupra adversarului. Războiul rece e o prelungire a celei de-a doua conflagraţie mondi-ală din punct de vedere a dimensiunii psihologice. Uniunea Sovieti-că, sublinia Maurice Megret-ieşea din al doilea război mondial şi intra în războiul psihologic invitînd masele să lupte pentru pace, şi pentru independenţă împotriva “capitalismului străin”.
Războiul rece a fost inventat de americani, care foloseau teza ameninţării comuniste, iar popoarele erau înfricoşate de un nou război. Sub acest război psihologic stă asistenţa tehnică, compone-nta militară, o altă prelungire a celui de-al doilea război mondial.
E cunoscut că cele două superputeri s-au angajat deopotrivă într-o teribilă luptă în construirea bombei atomice. Monopolul SUA asupra bombei atomice a fost adus prin aportul savanţilor din Can-ada, Marea Britanie şi SUA. Programul american, lansat în august 1942 a impus conducerea sovietică ca în acelaşi an să încredinţeze membrului Academiei URSS Igor Kurceatov făurirea bombei atomi-ce, iar în 1949 exploadează prima bombă atomică sovietică. Ulterior, către anii 1954-1955 SUA pierde monopolul nuclear. Conducerea sovietică se grăbeşte să dispună de arsenal nuclear cu menirea de aşi menţine securitatea.
Pregătirea arsenalelor nucleare de către superputeri a constitu-it deasemenea o premisă a războiului rece.
În noiembrie 1966 lumea a fost anunţată că Uniunea Sovietică e pe cale de a pune în exerciţiu un sistem anti-rachetă, care ar putea rupe “echilibrul terorii”. Drept răspuns SUA depune noi eforturi care se finalizează cu Războiul Stelelor, conturat sub preşedintele Rona-ld Reagan (1983). Astfel URSS e scoasă din cursa nucleară şi ca partener al războiului rece.
Analizînd dialectica şi logica nucleară, Claude Delmas, încă în 1968 observa, că arma nucleară a dat comunismului o lovitură şi da-că ea nu va fi mortală.
Pe parcursul anilor s-a observat că armamentul nuclear e prea periculos pentru a fi utilizat unei civilizaţii. Din 1963 se pune începu-tul unei munci pentru reglementarea internaţională a înarmărilor nu-cleare. La 5 august 1963, la Moscova a fost semnat primul acord de limitare a experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul extraatmo-sferic şi sub apă.
Dar către această perioadă în lupta pentru obţinerea “scutului nuclear” s-au avîntat puteri semnificative. Din octombrie 1966 China devine putere nucleară, iar la 18 mai 1975,- are loc explozia nucleară a Indiei, în deşertul Rajahstan. Pachistanul îşi pune ca scop să dispună de bomba atomică, chiar dacă poporul său va nevoit “să mănînce iarbă” pentru asta. Acestui scop îi srveşte şi străduinţele Israelului în Orientul Mijlociu de a obţine “scutul atomic”, la fel şi a ţărilor cu mai puţine resurse financiare decît cele cerute de arma-mentul nuclear.
Etapa războiului rece a devenit extrem de periculoasă, s-a do-vedit a fi în pragul autodistrugerii, fie globală, fie naţională. Nici SUA nu le mai ajuta geografia.
În 1957, la a 40-ea aniversare a Marii Revoluţii din Octombrie, Mao Zedong sublinia că un război atomic ar duce la decedarea a 900 milioane de oameni, dar ar pieri imperialismul, iar peste o jumătate de secol, numărul populaţiei se va restabili. Aceasta a fost în con-trast cu poziţia Uniunii Sovietice, care are disponibilităţi pentru a renunţa la agresivitatea ideologică.
Asemănător celor expuse de liderul chinez au fost formulate şi aprecieri de către americani, considerînd că un atac nuclear asupra oraşelor în 1970 s-ar solda cu 120-130 de milioane de morţi, iar utili-zarea sistemului anti-rachetă ar reduce pierderile la jumătate.
Referitor la corelaţia cursei înarmărilor şi în special a celor nu-cleare se poate remarca prin soarta alianţelor a statelor suverane şi ideii de suveranitate naţională.
Apar divergenţe dintre Marea Britanie şi Franţa, iar Franţa ia decizia de a părăsi Comunitatea Europenă de Apărare ceea ce love-şte puternic proiectul forţei nucleare internaţionale (1966).
“Logica nucleară” scoate în evidenţă o criză a alianţelor. Acea-sta a apropiat Washington-ul mai mult de Moscova decît de aliaţii săi europeni. Despre criza alianţelor ar putea confirma şi vizita lui Charles de Gaulle la Moscova, Varşovia şi Bucureşti (1966-1968); şi cea a vizitei lui Nixon la Bucureşti (2-3 august1969) şi a celeia de la Peking (februarie 1972) şi la Moscova (mai 1972).
Vizitele remarcă faptul, că americanii au început să acorde aten-ţie evidentă performanţei în creştere a rachetelor balistice intercon-tinentale chineze gata să biruie distanţa de 12.000 km care desparte America de China.
Superputerile şi blocurile se văd impuse să elaboreze strategii în stare să înfrunte incertitudinile. Astfel “războiul rece” a fost o or-dine în care blocurile ştiau cine este inamicul şi, aproximativ, din ce direcţie atacă. După 1990 pericolele războiului rece s-au sfîrşit. La 3 octombrie 1990 Germania se reunifică, în decembrie 1991 Uniunea Sovietică ca stat multinaţional se destramă, la 9 noiembrie 1989 a avut loc demolarea Zidului Berlinului, “simbol în beton al diviziunii Germaniei, a Eurpoei şi a lumii” de la construcţia în august 1961 -toate acestea luate împreună au impresionat lumea la sfîrşit de se-col.
Deşi războiul rece a luat sfîrşit, totuşi mai rămîne o lume pericu-loasă şi nucleară. Confrunatrea se plasează în planul economic, concurenţa însemnîd continuarea războiului cu alte mijloace. Au apărut noi probleme care ameninţă pacea planetei. Creşterea distan-ţei dintre naţiunile sărace şi cele bogate constituie una din noile probleme. Din patru locuitori ai lumii, unul trăieşte într-o sărăcie cumplită, cu mai puţin de un dolar pe zi. Venitul pe cap de locuitor în peste 80 de ţări este acum mai mic decît cu zece ani în urmă. Serioase ameninţări reprezintă terorismul, bolile şi migraţia. Acea-sta constituie un pericol de izbucnire a unui război.
Astăzi nimicirea nucleară nu mai prezintă motiv de îngrijorare. Puterea militară nu poate fi folosită în soluţionarea conflictelor din interiorul sau între ţările sărace, prost guvernate. Singura soluţie o constituie îmbunătăţirea administrării în ţările sărace.
În noile condiţii omenirea are de înfruntat problema prevenirii înrăutăţirii situaţiei din ţările prost guvernate. Soluţionarea acestei probleme ar îmbunătăţi securitatea lumii.
[1] Barraclough G. An Introduction to Contemporary History, Penguin Books, 1969.
[2] van Vanden B. Un grand malentendu? Une Histoire de la guerre froide (1917-1990). Academia Louvain- la-Neuve, 1993.
[3] Vergin D. La Paix Saccagee. Les Origines dela guerre froide et la di-vision de L¢Europe. Balland.1977.
[4] Kennan G. F. Russia and the West under Lenin and Stalin. Little Broman and Company, Boston, 1960.
[5] Deutsche I. Stalin. A Political Biografy, Oxford University Press, 1967. Second Edition.
[6] McCauley M. Russia, America and the Cold War (1949-1991). London and New-York, 1989.
[7] Marcou L. La Guerre Froide. L¢Engrenage, Paris, 1989.
- Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă?, Editura Incitatus Bucureşti, 2002;
- Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale, Editua Antet, f. a.;
- Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2005. Enciclopedie politică şi militară, CTEA, Bucureşti, 2005.
- Emanuel Todd, Sfârşitul imperiului, Albatros, Bucureşti, 2004;
- Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI, secţiunea Istorie, geopolitică şi geostrategie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005.
