Uniunea este deschisă acelor statelor europene care îşi asumă valorile sale: respectarea demnităţii umane, a libertăţii, a democraţiei, a statului de drept precum şi a drepturilor omului şi care se angajează să le promoveze în comun, potrivit obligaţiilor ce le revin în urma aderării. Uniunea promovează coeziunea economică, socială şi teritorială precum şi solidaritatea între statele membre.
Condiţiile şi modalităţile de admitere fac obiectul unui acord între statele membre şi statul candidat. Acest acord este supus ratificării de către toate statele contractante, conform dispoziţiilor lor constituţionale.
Nici Jean Monnet şi nici Robert Schuman nu au conceput o Comunitate limitată numai la un număr de state. Ei s-au adresat Franţei şi Germaniei Federale, dar au declarat că participarea este deschisă tuturor statelor care vor voi să adere. Noile adeziuni nu numai că erau posibile, erau chiar dorite. Condiţiile erau însă certe: regimuri democratice, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, acceptarea fără rezerve a principiilor Pieţei Comune, cu alte cuvinte a Tratatelor şi a scopurilor lor politice, economice şi sociale[1].
Sintagma acquis comunitar ocupă un loc central în procesul de lărgire pentru că „devenind membri ai comunităţilor, statele solicitante acceptă fără rezervă tratatele şi finalităţile lor politice, deciziile de orice natură intervenite după intrarea în vigoare a tratatelor şi opţiunile luate în domeniul dezvoltării şi consolidării comunităţilor”. Acquis-ul comunitar mai înseamnă şi recunoaşterea caracterului „prioritar al dreptului comunitar asupra dispoziţiilor naţionale care i-ar fi contrare” precum şi acceptarea „existenţei procedurilor care permit asigurarea uniformităţii în interpretarea dreptului comunitar”. Adeziunea la comunităţi „implică recunoaşterea caracterului restrictiv” al regulilor dreptului comunitar pentru că aceasta „este indispensabilă garantării eficacităţii şi unităţii” lui.
Consiliul, la primirea unei cereri de adeziune trebuie să se pronunţe în unanimitate. Intrarea unui nou stat antrenează în mod necesar şi modificări ale actelor constitutive pe planul instituţiilor. Pierderea calităţii de membru nu a fost reglementată prin Tratate. În situaţia neexecutării obligaţiilor de către un stat membru, sancţiunile menţionate în tratatul CECO (art. 88) sunt destul de limitate, dar şi ele trebuie luate sau autorizate de Înalta Autoritate şi cu avizul conform al Consiliului cu o majoritate de două treimi. Celelalte două Tratate nu prevăd sancţiuni generale în situaţia neexecutării unei hotărâri a Curţii de Justiţie referitoare la violarea lor.
Ţinându-se seama de strânsa legătură dintre competenţele Comunităţilor precum şi de unicitatea instituţiilor, adeziunile noilor state trebuiau făcute simultan la cele trei Comunităţi. Aceasta este o altă componentă a acquis-ului comunitar. În acest sens, Tratatul din 8 aprilie 1965 stipulează că adeziunea noilor state trebuie făcută fără disociere, iar Actul Unic European a mai adus o precizare: Parlamentul trebuie să emită un aviz conform pentru orice nouă lărgire.
Tot în acquis-ul comunitar intră şi respectarea în întregime a principiilor democraţiei şi a drepturilor omului care fac parte din patrimoniul comun al statelor membre şi care constituie deci elemente esenţiale ale apartenenţei lor la Comunităţi.
Celor şase state fondatoare ale Comunităţilor Europene li s-au adăugat, în trei valuri succesive, alte nouă state, totalul lor ajungând astfel la 15. O nouă etapă a presupus o lărgire istorică cu 10 noi state membre în 2004 şi alte 2 state în 2007. Procesul de extindere nu este nici pe departe finalizat – şi alte state şi-au exprimat deja dorinţa de a adera la Uniunea Europeană.
Secţiunea 1 — Prima lărgire
Prima lărgire a Comunităţilor a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii. Eveniment de mare importanţă în procesul de construire a Europei, aderarea acestora, legate între ele în calitate de membre AELS, a intervenit după multe ezitări şi neînţelegeri.
La 3 ianuarie 1960 Marea Britanie a iniţiat Convenţia de la Stockholm, prin care s-a înfiinţat Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS). Statele membre AELS au intenţionat totodată să creeze o contrapondere CEE şi care să fie în acelaşi timp şi un model de cooperare economică, considerat ca suficient.
În faţa succeselor Comunităţii Economice Europene, la 9 august 1961, guvernul H. Macmillan a decis să depună candidatura ţării pentru aderare la Comunităţi. Britanicii şi-au depus candidatura cu condiţia ca Tratatelor de la Paris şi de la Roma să li se aducă unele modificări. Această condiţie nega practic o adevărată politică agricolă comună şi totodată menţinea în interesul propriu avantajele existente în schimburile cu ţările din Commonwealth.
Negocierile purtate au fost dificile, britanicii refuzând să facă concesii şi, ca urmare, la 14 ianuarie 1963, veto-ul ridicat de generalul de Gaulle a blocat intrarea Marii Britanii în Comunităţi. Căderea guvernului conservator şi formarea unuia laburist sub conducerea lui Harold Wilson a reînnoit cererea de aderare a Marii Britanii (10 mai 1967), de această dată însă fără condiţii. Şi acum, Franţa a exprimat un al doilea veto (18 aprilie 1967).
Negocierile începute în 1970 au dus la semnarea Tratatului de la Bruxelles, care a consacrat adeziunea Marii Britanii (22 ianuarie 1972). Lărgirea a devenit un fapt împlinit după ratificarea Tratatului de toate statele membre, la 1 ianuarie 1973.
O dată cu aderarea britanicilor, au mai intrat în rândurile statelor membre ale Comunităţii Danemarca şi Irlanda, ale căror candidaturi erau legate de Marea Britanie. Norvegia, care ar fi trebuit să devină cel de-al zecelea membru, deşi semnase Tratatul de aderare, s-a văzut respinsă printr-un referendum naţional pe care nu l-a ratificat.
Secţiunea 2 — A doua lărgire
Prima lărgire a Comunităţii fusese realizată; „Cei 9” au înregistrat alte trei candidaturi: Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977, Spania la 27 iulie 1977. După negocierile de rigoare, Europa a devenit a „Celor 12”, prin adeziunea noilor veniţi: Grecia la 1 ianuarie 1981, după peste 6 ani de negocieri; Spania şi Portugalia la 1 ianuarie 1986, după peste 8 ani de negocieri.
Cererile de adeziune ale acestora au avut loc după ce în ţările respective se instauraseră regimuri democratice, pluraliste, intrarea lor în Comunitate fiind apreciată ca necesară consolidării democraţiei şi dezvoltării economice.
Cu prilejul cererii de adeziune a Greciei a apărut şi perioada de „preaderare” cu o durată nedeterminată necesară realizării reformelor.
Tratatele de adeziune au trebuit să înscrie că noile ţări acceptă finalitatea tratatelor, politicile urmărite, precum şi toate actele juridice emise de către instituţiile şi organele comunitare în executarea dispoziţiilor din tratate; în acelaşi timp, ele au trebuit să declare că recunosc o perioadă de tranziţie necesară desăvârşirii Pieţei Comune (în domeniile vamal, agricol şi al relaţiilor externe) — pentru Grecia de 5 ani, pentru Spania şi Portugalia de 7 ani.
La 2 mai 1992, după negocieri mai îndelungate între „cei 12” şi ţările AELS, s-a născut Spaţiul Economic European (SEE) care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 (fără Elveţia, în care referendumul s-a pronunţat împotriva participării).
Prin Spaţiul Economic European s-a urmărit să se extindă regulile de acces pe piaţa unică precum şi regulile concurenţei, să crească cooperarea în domeniile de preocupări ale Comunităţilor (de pildă, cele privitoare la mediu, la cercetare, la dezvoltare, educaţie ş.a.). Spaţiul Economic European, ca asociaţie structurată la nivel instituţional, a marcat o reducere substanţială a importanţei AELS.
Secţiunea 3 — A treia lărgire
A treia lărgire a avut loc în ianuarie 1995, prin adeziunea Austriei, Finlandei şi Suediei. Cererea de aderare a fost depusă de Austria la 17 iulie 1989, de Suedia la 1 iulie 1991, de Finlanda la 18 martie 1992. Au fost depuse cereri de adeziune din partea Elveţiei la 20 martie 1992, retrasă ulterior, şi Norvegiei, la 25 noiembrie 1992.
Negocierile de aderare s-au deschis la 17 februarie 1993, cu Austria, Finlanda şi Suedia, şi la 5 aprilie 1993 cu Norvegia. Aceasta din urmă, prin referendum naţional, şi-a retras cererea de aderare.
Secţiunea 4 — A patra lărgire
Acorduri de asociere au fost încheiate cu Malta în 1970 şi cu Cipru în 1972. La 14 aprilie 1987, Turcia a înaintat pentru a doua oară cererea sa de adeziune; cereri de adeziune au înaintat din nou şi Ciprul la 4 iulie 1990 şi Malta. Cererea Turciei a rămas în suspensie. Au fost acceptate cererile de adeziune ale Ciprului şi Maltei.
Anul 1989 a reprezentat în viaţa politică a Europei un moment crucial. Ţările din centrul şi estul Europei s-au eliberat de sub dominaţia comunistă şi au început procesul de democratizare. Susţinerea acestui proces, care pretinde reforme de structură în domeniul politic, economic şi social, interesează întreaga Europă democratică.
Aceste ţări şi-au declarat intenţia de a deveni cât mai repede posibil membre efective ale Uniunii Europene cu toate discrepanţele economice şi sociale care le separă de zona comunitară. Este şi motivul pentru care adeziunea lor a reprezentat o problemă de timp.
Creşterea în perspectivă a numărului de membri a ridicat mari probleme Uniunii, probleme ce se cereau rezolvate prin revizuirea Tratatului de la Maastricht în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate comună, a competenţelor în materie de politică internă, a unei reforme în arhitectura instituţională şi faţă de noile responsabilităţi ce vor reveni Uniunii. Revizuirea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam de la sfârşitul anului 1997.
În decembrie 1997, Consiliul European, întrunit la Luxemburg a decis să instituie o conferinţă europeană care să reunească statele membre ale Uniunii Europene precum şi ţările care aspiră să intre în Uniune. Conferinţa care a avut loc la 12 martie 1998 la Londra a întrunit 27 de ţări europene — reprezentanţii celor 15 şi ţările Europei Centrale şi de Est, care şi-au depus candidaturile, respectiv Bulgaria, Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Agenda de lucru a Conferinţei a inclus probleme legate de lărgirea Uniunii, perspectivele şi dificultăţile pe care aceasta le comportă, modalităţile şi procedurile necesare. Au fost abordate şi alte subiecte precum lupta împotriva criminalităţii organizate transnaţionale, protecţia mediului, politica externă şi de securitate comună, competitivitatea economică şi cooperarea regională.
La 11 noiembrie 1998, la Bruxelles, s-a desfăşurat o altă rundă de negocieri cu privirela lărgirea Uniunii Europene cu statele candidate care fac parte din primul val. S-a remarcat cu acest prilej că „cei 15” au devenit foarte prudenţi pe măsură ce au căpătat conştiinţa dificultăţii şi complexităţii pe care această importantă lărgire le implică.
Extinderea din 2004-2007, care a reunit 10 state din Europa Centrală şi de Est precum şi statele mediteraneene Malta şi Cipru, este cea mai vastă şi mai ambiţioasă din istoria Uniunii Europene şi reprezintă consecinţa naturii însăşi a acesteia. O dată cu această aderare numărul statelor membre s-a extins de la 15 la 27, Uniunea reunind astfel mai mult de 450 de milioane de locuitori, respectiv mai mult decât Statele Unite şi Rusia împreună.
Lărgirea Uniunii Europene a însemnat în acelaşi timp o exigenţă politică, dar şi o oportunitatea istorică pentru Europa. Asigurând stabilitatea şi securitatea pe continent, lărgirea a oferit nu numai statelor candidate, ci şi statelor membre noi perspective de creştere economică şi de bunăstare. Prin aplicarea politicilor comune s-a urmărit consolidarea construcţiei europene şi menţinerea realizărilor obţinute[2].
Sprijinirea reformelor economice şi democratice în ţările candidate la aderare s-a accentuat începând din 1989, o dată cu punerea în aplicare a Programului PHARE. Ţările central- şi est-europene au beneficiat de programul PHARE (Pologne, Hongrie, Assistance â la iestructuration des ixonomies) care cuprinde ajutoare financiare pentru restructurarea economică, pentru investiţii private, credite sau garanţii pentru export. În speţă, sunt programe prioritare pentru: agricultură, restructurare industrială, energie, mediu, pregătirea pentru economia de piaţă. Comunitatea a mai creat şi alte instrumente specifice, cum ar fi de pildă ajutoare alimentare, programul Tempus, Socrate, Leonardo, Comett, Eurotecnett ş.a.
De asemenea, la 15 aprilie 1991, a fost inaugurată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) cu scopul de a acorda credite pentru investiţii productive în aceste ţări, cu condiţia angajamentului de respectare şi de promovare a democraţiei pluraliste, economiei de piaţă, iniţiativei private şi spiritului întreprinzător.
Programul ISPA a fost conceput pentru sprijinirea dezvoltării infrastructurilor, iar programul SAPARD are drept scop modernizarea agriculturii în statele care doresc să adere la Uniunea Europeană. În fiecare an aceste programe au furnizat în jur de 3 miliarde de euro pentru a ajuta statele candidate la aderare. Spre exemplu, Cipru şi Malta au primit în perioada de preaderare (2000-2004) un total de 95 milioane de euro.
Cu prilejul summit-ului din 1993, şefii de stat şi de guvern ai celor 15 state au stabilit o listă cu criteriile care trebuie îndeplinite la momentul aderării:
- instituţii stabile în măsură să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului şi protecţia minorităţilor
- o economie de piaţă funcţională, capabilă să facă faţă concurenţei şi pieţei interne a Uniunii Europene
- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile care decurg din aderare, şi în special cele rezultate din obiectivele Uniunii.
- noile state trebuie, de asemenea, să dispună de o administraţie publică capabilă să aplice acquis-ul comunitar.
Negocierile s-au dovedit laborioase şi îndelungate, statul solicitant trebuind să prezinte garanţii privitoare la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la funcţionarea unei economii de piaţă, la punerea în practică a principiilor democratice, la ataşamentul faţă de obiectivele politice ale integrării, la stabilitatea instituţiilor, la respectarea şi protecţia minorităţilor. Astfel, negocierile de aderare care au determinat acest val de extindere au impus implementarea aquis-ului comunitar, prin acceptare de către viitoarele state membre ale aceloraşi drepturi şi responsabilităţi ce revin celorlalte state membre.
În 2002 se aprecia că până la data aderării în 2004, ţările candidate vor reuşi să
implementeze măsurile necesare pentru aderare, dar alte două state, respectiv Bulgaria şi România, păreau a nu fi pregătite pe deplin pentru aderare. Din acest motiv, a fost fixată o nouă dată de aderare pentru România şi Bulgaria.
Aderarea implică o serie de avantaje precum:
- participarea la piaţa internă şi la structurile Uniunii
- relaţiile comerciale şi deschiderea pieţei
- cooperarea mai strânsă în lupta contra factorilor care ameninţă securitatea
- integrarea în reţelele de transport, energie şi telecomunicaţii, în programele de cercetare
- noile instrumente pentru protecţia investiţiilor
- sprijinul financiar
- un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie ş.a.
Procesul de integrare a noilor state membre s-a derulat pe mai multe niveluri. Primul nivel a vizat participarea noilor state membre la structurile instituţionale din Uniunea Europeană, astfel miniştrii statelor respective pot participa la elaborarea deciziilor comunitare alături de ceilalţi reprezentanţi din cadrul Consiliului, şi-au putut alege reprezentanţii în cadrul Parlamentului European şi fiecare stat şi-a desemnat un reprezentant în cadrul Comisiei Europene. Mai mult decât atât, limbile acestor state au devenit limbi oficiale în cadrul Uniunii. La al doilea nivel s-a avut urmărit ca integrarea acestor state să fie susţinută prin intermediul fondurilor şi programelor europene. Agricultura acestor ţări va beneficia de asemenea, progresiv, de sprijin în cadrul politicii agricole comune.
I.M. Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituţional european, Edit. Olimp, Bucureşti, 1999, p. 80
[2] I.M. Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, IRDO, Bucureşti, 2005, p. 132
