Cadrul legislativ iniţial
Obiectivele politicii agricole comune sunt enunţate în cadrul Tratatului de la Roma: asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă, preţuri rezonabile pentru consumatori, creşterea productivităţii sectorului agricol, stabilizarea pieţelor şi garantarea securităţii aprovizionării.[1] Mai departe, [2] se stipulează faptul că regulile concurenţei nu se aplică producţiei şi comerţului agricol. Actele în domeniul PAC sunt adoptate de Consiliu la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, sub forma de regulamente, directive, decizii, şi sunt puse în aplicare de către Consiliu. [3] În cazul PAC, Comisia are un rol legislativ mult mai mare decât în cazul altor politici comunitare.
PAC a fost fundamentată iniţial de cele şase state fondatoare ale Uniunii pe doi piloni principali:
–politica pieţelor, referitoare la produsele solului, plasate în regimul unei organizaţii comune a pieţei, astfel încât producţia şi comerţul să fie gestionate prin reguli comune fixate de instituţiile comunitare, şi
-politica structurilor, legată de exploatările agricole şi care constau în mărirea productivităţii prin modernizarea şi raţionalizarea structurilor.
Principiile PAC fixate în 1958 şi aplicate începând cu 1962 sunt: unitatea de piaţă-organizarea pieţei interne agricole, cu libera circulaţie a produselor agricole şi unificarea regulilor de concurenţă, a mecanismelor de piaţă şi a sistemului de control al preţurilor, preferinţa comunitară-protejarea pieţei interne de fluctuaţiilor de preţ şi de importul de produse agricole, solidaritatea financiară-crearea unui fond de alimentare comun a PAC şi coresponsabilitatea financiară a producătorilor. Iniţial, pentru produsele care comportă un sistem comun de preţuri Consiliul fixa în fiecare an preţurile, într-o logică contrară economiei de piaţă. Constrângerile care au apărut în urma aplicării acestei politici au fost generate de presiunea exercitată de Consiliu şi de micşorarea veniturilor bugetare. PAC a devenit o politică comună în momentul în care statele membre şi-au transferat puterile de decizie la nivel comunitar, rămânând responsabile cu punerea în aplicare a deciziilor.
- Reformele sectorului agricol
Până în 1967, piaţa agricolă bazată pe acordarea subvenţiilor de preţ, eliminarea taxelor vamale interne, cotelor şi liberalizării comerţului interior a devenit foarte funcţională. Sistemul preferenţial agricol naţional a fost dezvoltat şi transferat de la nivelul naţional la cel comunitar, iar în acelaşi timp legislaţia a fost armonizată, stabilindu-se o organizare comună pentru produsele agricole. Principala problemă a apărut ca urmare a obligaţiei statelor membre care importă produse agricole de a plăti diferenţa dintre preţul de prag şi preţul de import la bugetul comunitar. De asemenea, în cazul produselor a căror preţuri erau sub nivelul pieţei-preţuri de intervenţie, Comunitatea trebuia să comande surplusul la producători, la preţurile de intervenţie, suportând astfel subvenţiile de export.
În ansamblu, obiectivele PAC au fost realizate, ceea ce este demonstrat în primul rând de creşterea randamentelor pentru producţiile vegetale, producţia de cereale fiind practic dublată în raport cu anii 50. De asemenea, securitatea aprovizionării cu alimente a fost asigurată în cazul majorităţii gamei de alimente. Finanţarea PAC reprezenta 50% din buget şi era asigurată prin Fondul de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), divizat în două secţíuni-Garanţíe, destinate regularizării pieţelor agricole, sume compensatorii şi restituiri pentru exporturi şi, Orientare, pentru cheltuielile structurale, gestionat de Comisie asistată de Comitetul Fondului şi Comitetul permanent al structurilor agricole.
O serie de aspecte negative ale PAC, în primul rând cele legate de producţia excedentară, competitivitatea scăzută a preţurilor produselor agricole UE, creşterea costurilor bugetare, scăderea veniturilor producătorilor, care au provocat emergenţa unor puternice dezechilibre sociale şi de amenajare a teritoriului. De asemenea eşecurile negocierilor pentru Runda Uruguay determinate de accesul pe piaţa europeană preferinţa comunitară, acordarea de subvenţii şi limitarea exporturilor subvenţionate, au condus la introducerea unei reforme a PAC, în anul 1992. Deşi au fost menţinute principiile PAC, o serie de modificări importante au fost introduse:[4]
-Compensarea cu ajutoare directe a preţurilor, fixate la o limita inferioară;
-Angajarea într-o mai mare măsură a bugetelor naţionale în condiţiile modificării solidarităţii financiare;
-Determinarea preferinţei comunitare în conformitate cu negocierile internaţionale.
De asemenea, a fost încurajată protecţia mediului prin ajutoare către exploatări, în acest sistem fiind inclus şi sectorul forestier, cu finanţare FEOGA în proporţie de 50-70 %.
În cazul organizaţiilor comune de piaţă, reforma a cuprins sectorul cerealier cu scăderea preţurilor garantate cu 30%, dreptul la o primă de retragere şi plăţi compensatorii, în funcţie de suprafaţă. În cazul oleaginoaselor, s-au prevăzut preţuri compensatorii, Comunitatea angajându-se să limiteze suprafeţele plantate la 5100000 ha şi corectarea sau revizuirea celorlalte scăderea creşterii bovinelor cu 15%, utilizarea unor prime degresive. Cele mai spectaculoase rezultate au fost înregistrate în cadrul culturilor arabile, unde scăderea producţiei a fost importanta, de la 30 milioane în 1993 la 3 milioane în 1996.
Introducerea plăţilor directe au avut pe ansamblu efecte benefice, dar fermierii au devenit reticenţi faţă de introducerea unor reforme în sensul creşterii productivităţii. Fiind calculate pe baza preţurilor aferente zonei cele mai puţin favorizate, preţurile PAC au determinat scăderea drastică a competitivităţii produselor agricole europene. Ca urmare, evoluţiile în planul negocierilor internaţionale şi a constrângerilor legate de extinderea UE către Est au impus reluarea problemelor agricole la nivelul UE (documentul Agenda 2000).
Reforma adoptată de Consiliul European de la Berlin în 1999, este bazată pe două principii: asigurarea competitivităţii agriculturii europene printr-o scădere importantă a preţurilor de sprijin pentru a asigura creşterea debuşeelor interne şi o participare crescută a agriculturii UE la dezvoltarea pieţei mondiale, prin reducerea cu 20% a preţurilor de bază la carnea de bovine, cu 15% a preţului de intervenţie la cereale, unt, lapte cremos, până în 2007-2008.[5]
Creşterea de preţuri trebuie compensată de o mărire a venitului agricultorilor prin ajutoare directe, acordată parţial sub forma unor anvelope naţionale finanţate de FEOGA. În acest sens, fiecare stat membru poate să “moduleze” volumul total al ajutoarelor acordate, în funcţie de diferite criterii, ca de exemplu, nivelul forţei de muncă, prosperitatea exploataţiei, volumul total de ajutoare primit într-un an. În concluzie, reforma de la Berlin a urmărit orientarea politicii comune pentru sprijinirea economiei rurale şi o apropiere a preţurilor comunitare de preţurile practicate pe piaţa mondială, dublate de voinţa de a pregăti sectorul agricol al statelor candidate la UE.
Alte ajutoare sunt destinate susţinerii directe a veniturilor agricultorilor în acele regiuni care prezintă randamente slabe-anual, o indemnizaţíe este plătită în vederea unei compensări a dificultăţilor solului şi a stopării exodului rural. Prin FEOGA au fost finanţate, până în 2002, şi plăţi compensatorii pentru agricultorii care au suferit în urma reevaluărilor introducerii monedei euro sau care au apărut în perioade de criză-ex. vaca nebună în 1996.
Întrucât a păstrat cadrul clasic al PAC, reforma propusă de Agenda 2000 nu a răspuns aşteptărilor, provocările legate de surplusul de producţie şi de competitivitatea scăzută a preţurilor din UE, nefiind rezolvate. În condiţiile procesului de extindere a UE şi a crizelor de securitate a alimentelor, o nouă reformă a PAC a devenit obligatorie.
Reforma majoră din 2003 instituie un regim unic de plăţi pentru o exploataţie agricolă, disociat de producţie-decuplare.[6] În acest cadru, principala inovaţie este reprezentată de faptul că ajutorul este în mod direct acordat agricultorilor, în funcţie de referinţele istorice-ajutoarele primite între 2000 şi 2002. În acest mod, concepţia iniţială a PAC se schimbă, ajutorul direct pentru agricultor nu mai este legat de nivelul de producţie.
Acordarea ajutorului este condiţionată de respectarea unui număr de norme de mediu, securitate alimentară, starea animalelor, conform directivelor Habitats precum şi alte condiţii agricole şi de mediu impuse de principiul ecocondiţionalităţii.
Dispozitivul permite statelor membre să cupleze parţial în sectoarele producţiei de cereale, în acest caz ajutorul putând să ajungă la 25% , a cărnii de bovine şi ovine. De asemenea, o parte din aceste ajutoare financiare reprezintă un ajutor pentru producţie, acordate celor care acceptă să dezvolte cultura anumitor produse aflate în cantităţi insuficiente în cadrul Comunităţii-grâu dur, soia, furaje dezhidratate, ulei de măsline, bumbac.
Reforma prevede şi un mecanism modulator pentru plăţi în cazul marilor exploataţii, care primesc cel puţin 5000 euro pe an-ajutoarele sunt reduse gradual, 3% în 2005, 4% în 2006, 5% începând cu 2007 până în 2012 în vederea degajării unor excedente pentru dezvoltarea rurală. Preţurile de intervenţie rămân stabile pentru cereale, în timp ce pentru unt şi lapte cremă sunt reduse în mai multe etape, iar pentru orez reducerea este de 50%.
- Modificările Tratatului de la Lisabona
Tratatul a introdus o serie de modificări:[7]
-aplicarea procedurii legislative ordinare – codecizia pentru domeniile agricultură şi pescuit;
-procedura bugetară revizuită prin care se întăreşte rolul Parlamentului European în deciziile privind cheltuielile pentru agricultură;
-în cadrul politicii comune de pescuit, s-a introdus dispoziţia clară care stipulează că Uniunea va avea competenţa exclusivă asupra conservării resurselor biologice marine;
-integrarea în cadrul Tratatului, a actualului protocol privind starea de sănătate a animalelor.
De asemenea, este schimbată referinţa actuală la agricultura, de acum înainte Tratatul se va referi la Agricultură şi Pescuit.
[1] TCE, Art.33
[2] TCE, Art. 36
[3] TCE, Art.155-211 nou
[4] Jean –Claude GAUTRON, Droit européen, Vème edition, Dalloz, Paris, 1999, p. 240
[5] CESAR Gérard, Reforma PAC, Raport al Comisiei pentru probleme economice, Senatul Frantei, n° 238, depus la 3 aprilie 2000
[6] Zoltan HORVATH, Handbook on the European Union, Budapest, 2005, Hvgorac, p. 418-420
[7] TFUE, Art. 38-44
