- Baza juridică
Tratatul primar stipulează că politica comercială comună a Comunităţii cu terţe ţări este una din cele trei politici prevăzute în mod expres. [1] Se precizează că această politică este fundamentată pe principii uniforme mai ales în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de libertate, politica de export cât şi măsuri de apărare comercială, printre care şi acelea care trebuie luate în caz de dumping şi subvenţii.[2] Această politică este competenţa exclusivă a Comunităţii. Implementarea politicii comerciale comune se efectuează prin sistemul comun de instrumente-tariful vamal comun, proceduri dumping.
Articolul 113 amendat prin Tratatul de la Maastricht 133 prevede că Consiliul, cu vot prin unanimitate, extinde aplicarea articolelor la comerţul cu servicii şi la proprietatea intelectuală.
Modificările aduse acestui articol prin tratatul de la Nisa au condus la extinderea câmpului său de aplicare la comerţul serviciilor şi la aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale şi la introducerea regulii unanimităţii cu titlu derogatoriu, pentru serviciile culturale şi audiovizuale, şi pentru măsurile intracomunitare, în cazul în care este necesar votul prin unanimitate: serviciile de educaţie, serviciile sociale şi sănătatea umană. Consiliul nu este autorizat să încheie acorduri comerciale a căror dispoziţii depăşesc competenţele interne ale Comunităţii. Mai mult, articolul 133 TCE nu se aplică domeniului transport decât în măsura în care dispoziţiile privind acest sector constituie o anexă de acte adoptate sub titlul politicii comerciale comune. Acordurile negociate trebuie să fie compatibile cu politicile şi regulile interne ale Comunităţii.
Acelaşi articol autorizează Comunitatea să încheie acorduri comerciale cu terţe ţări sau cu organizaţii internaţionale, Comisia având responsabilitatea pentru execuţia politicii comerciale. Comisia are un rolul de a iniţia procedura de dumping sau decide impunerea unor taxe vamale. Comisia negociază aceste acorduri prin consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu în conformitate cu mandatul şi liniile generale de negociere stabilite de Consiliu. Acordurile sunt încheiate de Consiliu prin vot cu majoritate calificată, consultarea Parlamentului European nefiind obligatorie.
- Aplicarea politicii comerciale comune
Problemele referitoare la mărfuri, falsuri şi comerţul serviciilor care nu implică circulaţia persoanelor reprezintă o competenţă exclusivă a Comunităţii. Statele membre sunt responsabile pentru politica de export şi participă la acorduri internaţionale care pot să aibă incidenţe asupra politicii comerciale comune.
Politica comercială comună este o politică liberală care a condus Comunitatea să participe la diferitele cicluri de negocieri multilaterale în cadrul GATT şi să încheie acorduri externe cu terţe ţări. Comunitatea încearcă astfel să obţină de la partenerii comerciali deschiderea pieţelor pentru produsele europene, şi să protejeze industriile în criză, mai ales siderurgia.
Regimurile pentru importuri
Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 1994 este fondat pe principiul interzicerii oricărei restricţii cantitative: în cazul în care anumite importuri riscă să aducă prejudicii serioase producţiei comunitare Comisia poate lua măsuri de apărare sau de suspendare temporară a importurilor. În scopul apărării industriei comunitare de anumite practici comerciale anormale, regulamentul Consiliului din 22 decembrie 1995 referitor la măsuri antidumping, este acţionat în cazul în care preţul său către Comunitate este inferior preţului comparabil practicat în cursul operaţiilor comerciale normale.
Regimul pentru exporturi
În conformitate cu principiul libertăţii exporturilor Comunităţii cu destinaţie către terţe ţări, Consiliul poate lua măsuri de apărare (limitări cantitative) ]n scopul limitării unei situaţii critice datorită unei penurii de produse vitale ex. regulamentul din 22 iunie privind instituirea unui regim de control al exporturilor şi tehnologii cu dublă utilizare civilă şi militară. Totodată, pot fi luate măsuri de apărare împotriva obstacolelor ridicate de terţe ţări în cazul în care acestea împiedică exporturile comunitare către aceste ţări practici comerciale interzise de comerţul internaţional, în special ale OMC, măsuri de apărare constând în suprimarea sau retragerea concesiunilor comerciale, ridicarea drepturilor de vamă existente sau instituirea unei taxe de import şi fixarea restricţiilor cantitative.
Toate măsurile care concurează pentru dezvoltarea schimburilor între Uniune şi terţe state sunt în legătură cu politica comercială comună care cuprinde măsuri specifice ca de exemplu, drepturi vamale, contingente, măsuri de apărare comercială , mai ales antidumping şi ajutoare pentru export.
Punerea în aplicare a politicii comerciale comune permite apărarea intereselor Comunităţii şi a concepţiei sale privind schimburile internaţionale în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) şi a ciclurilor de negocieri comerciale multilaterale (rounds), după cum urmează: privilegierea unei abordări globale în materie de liberalizare a pieţelor, întrucât negocierile foarte strânse nu permit tuturor statelor să-şi satisfacă interesele; obţinerea unei transparenţe şi a unei democratizări crescute legate de mecanismele de negociere şi a OMC urilor, prin intermediul unui dialog cu societatea civilă, întărirea participării parlamentelor naţionale şi a Parlamentului European, determinarea orientărilor minimale pentru conducerea negocierilor informale; ameliorarea integrării ţărilor în curs de dezvoltare în sistemul multilateral de comerţ; menţinerea modelului european în domeniul agriculturii (încadrarea tuturor formelor de ajutor pentru export, garantarea respectării principiului prevederii) al sănătăţii produselor (garantarea securităţii sanitare a produselor, scăderea preţurilor medicamentelor esenţiale) a mediului (contribuţia la dezvoltarea durabilă prin integrarea acestei preocupări în cadrul tuturor negocierilor) şi a serviciilor publice.
Cadrul internaţional în care Comunitatea conduce şi realizează politica sa comercială este Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care a înlocuit în 1995 GATT şi a inclus în sfera sa de activitate atât Acordul general din 1947 cât şi Acordul privind serviciile-GATS, acordul privind drepturile proprietăţii intelectuale, acord privind diferendele precum şi o serie de acorduri sectoriale. Principalele acorduri încheiate în cadrul OMC sunt:
– acordul interimar în sectorul serviciilor financiare şi a mişcării persoanelor fizice, care include 102 state şi acoperă 95% din comerţul mondial în sectorul băncilor, asigurărilor şi valorilor mobiliare, semnat în decembrie 1997
– acordul privind telecomunicaţiile de bază încheiat de 69 de state, şi care acoperă 93% din piaţa mondială, învcheiat în februarie 1997
În noiembrie 2001, ca patra conferinţă ministerială organizată la Doha a decis lansarea unui nou ciclu de negocieri comerciale,care ar fi urmat să se încheie la sfârşitul anului 2004. Dosarele sensibile privesc agricultura, care urmăreşte realizarea unui acord privind accesul pe piaţă şi reducerea subvenţiilor la export şi reducerea măsurilor de sprijin intern, proprietatea intelectuală în sensul facilitării accesului la medicamentele generice, acordul definitiv fiind încheiat în decembrie 2005. Acordul referitor la eliminarea subvenţiilor agricole a fost încheiat la conferinţa ministerială de la Hong Kong decembrie 2005.
Reglementarea diferendelor implică deschiderea consultărilor, constituirea unui grup de arbitraj, sesizarea organului de apel. Dintre rapoartele favorabile obţinute de Uniune se pot evidenţia cele referitoare la o lege antidumping americană din 1916 şi împotriva regimului fiscal acordat de Statele Unite societăţilor cu vânzare în exterior, şi la legea americană din 2000- amendamentul Byrd-referitor la drepturile antidumping. Împotriva Uniunii s-au pronunţat decizii nefavorabile în cazul plângerilor formulate de Statele Unite în problema importurilor de banane, 1997, a interdicţiei comunitare privind hormonii creştere în producţia şi comercializarea cărnii importate-1996, şi clasificarea vamală europeană a unor produse informatice, 1998.
Acorduri sectoriale
Aceste acorduri au fost realizate în domeniile siderurgie şi textile, atinse de criză. Cu privire la produsele siderurgice, s-a realizat acordul cu terţe ţări furnizoare în scopul plafonării preţurilor şi reducerii schimburilor pentru a evita perturbarea pieţei comunitare-începute în 1978 şi încheiate în 1992. Cu statele din Europa Centrală şi de Est, sistemele de contingente tarifare au fost stabilite în 1993 cu Cehia şi Slovacia, şi 1995, cu Bulgaria Polonia şi România. Referitor la produsele textile, au fost încheiate 26 de acorduri bilaterale cu ţări care exportă produse cu preţ scăzut în cadrul aranjamentului multifibre AMF.
Primele acorduri de asociere au fost create prin Tratatul de la Roma în scopul stabilirii unor relaţii speciale între statele membre şi fostele colonii. Convenţia Lome încheiată în 1975 cu 46 de state şi extinsă ulterior pe o nouă bază prin Parteneriatul cu 78 de state prin Parteneriatul de la Cotonou, reprezintă un acord asimetric în cadrul căruia CE asigură accesul pe piaţă statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, în schimbul aplicării principiului clauzei naţiunii cele mai favorizate, pentru Uniune.
În ceea ce priveşte acordurile preferenţiale, primul a fost încheiat cu Turcia în 1963, după care a urmat acordurile cu ţările membre AELS în 1972-1973. În 1994 a fost creat acordul între Comunitate şi Spaţiul economic european. Un alt acord important este Acordul multilateral privind investiţiile AMI care elimină discriminările şi favorizează libera mişcare a capitalurilor. Acordul cu statele mediteraneene a marcat un salt important prin instituirea Conferinţei de la Barcelona care pe lângă domeniile politic, economic şi financiar include şi o zonă de liber schimb, cu începere din 2010. Uniunea a încheiat în cadrul procesului Barcelona o serie de acorduri euro mediteraneene de asociere cu 7 state partenere.
Un capitol special a fost reprezentat de relaţiile Uniunii cu statele PECO, care au fost demarată în 1989 în cadrul Programului Phare fiind ulterior consolidate prin Acordurile de Asociere. După aderarea celor 10 state central şi est europene Uniunea dezvoltă acorduri în cadrul procesului de asociere şi stabilizare cu statele din Balcanii de Vest bazat pe Acordul de Asociere şi stabilizare măsuri comerciale care acordă tratament preferenţial şi un instrument de asistenţă, CARDS.
[1] TCE, Art. 3,b.
[2] TCE, Art. 113, Art. nou 133
