. Baza juridică
Tratatul de la Roma nu a inclus obiective de politică regională, singura referinţă în acest sens stipula garanţia ca statele membre să cunoască o dezvoltare economică armonioasă. Ulterior, dezvoltările înregistrate cu privire la construcţia unei uniuni monetare, iniţierea procesului de extindere şi agravarea crizelor economice au condus la necesitatea atenuării diferenţelor de dezvoltare între diferitele regiuni europene. Astfel, în anul 1975 a fost stabilit Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), având ca obiectiv reducerea discrepanţelor economice şi sociale între diferitele regiuni europene, cu promovarea unor măsuri structurale adecvate. FEDR a devenit o parte componentă a aşa numitelor fonduri structurale, alături de Fondul Social European (FSE), Secţiunea de orientare a Fondului de orientare şi garantare agricolă europeană şi de Instrumentul financiar pentru orientare a pescuitului. Odată cu aderarea Spaniei, Greciei, Portugaliei şi Irlandei, diferenţele la nivel interregional au devenit manifeste faţă de nivelul anilor 60 când numai sudul Italiei prezenta astfel de probleme. Ca urmare, actul Unic a prevăzut printre obiectivele uniunii coeziunea socială şi economică, fiind inclusă în TCE ca o politică comunitară.[1]
Cele patru principii care guvernează fondurile structurale sunt:
-concentrarea care stipulează că obiectivele de dezvoltare ale statelor membre sunt incluse în cadrul suport comunitar, iar Consiliul adoptă cu aprobarea Parlamentului un Regulament care fixează obiectivele pentru care fondurile structurale pot fi utilizate pentru o perioadă de planificare bugetară;
-parteneriatului conform căruia programele sunt propuse de statele membre dar sunt implementate în cooperare cu autorităţile naţionale regionale şi locale, beneficiarii fiind de obicei regiunile şi autorităţile locale capabile să propună proiecte viabile;
-programarea care permite ca statele membre să elaboreze planuri de dezvoltare pe baza obiectivelor prioritare, care sunt aprobate de Comisie;
-adiţionalitate, Uniunea intervine în mod complementar în susţinerea proiectelor, cofinanţarea naţională reprezentând o precondiţie a acestui ajutor.
Tratatul asupra Uniunii europene TUE cuprinde o serie de schimbări majore cu privire la aceasta politică, în special prin mărirea ratei de participare a bugetului comunitar şi a procentelor afectate de către ţările beneficiare. Mai mult, privind coeziunea economică şi socială introduc un nou instrument, Fondul de coeziune care este destinat statelor membre cu un PIB inferior cu 90% mediei comunitare şi care propun propun un program conform criteriilor de convergenţă economică pentru finanţarea unor proiecte de mediu şi reţele transeuropene de transport.[2]
Tratatul de la Amsterdam menţine obiectivele fondului de coeziune, în timp ce iniţiativele la nivel comunitar care implică politici complementare în limita de maxim 10% din totalul fondului de coeziune au fost concentrate aspra unor obiective mai puţin numeroase, ca de ex. cooperarea regională.
Cu toate că, în cadrul procesului legislativ Consiliul are rolul principal în stabilirea sistemului operaţional al politicii de coeziune, Parlamentul European are de asemenea un rol important în cadrul procedurii de conciliere, întrucât aprobă deciziile Consiliului, obiectivele prioritare şi organizarea Fondurilor Structurale, iar datorită puterilor sale bugetare poate influenţa cheltuielile anuale în cadrul Fondurilor. La rândul său, Comisia este responsabilă pentru aprobarea ajutoarelor, aprobarea programelor specifice, monitorizarea implementării programelor şi utilizarea fondurilor. La fiecare trei ani, Comisa prezintă un raport asupra evoluţiilor în cadrul acestei politici.
Conform tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam, cadrul bugetar şi obiectivele prioritare ale Fondurilor Structurale şi de coeziune sunt adoptate prin vot în unanimitate. Tratatul de la Nisa a stipulat trecerea la votul cu majoritate calificată după încheierea perioadei bugetare care va începe în 2007.
- Reforma coeziunii economică şi sociale
Importanţa politicii de coeziune în cadrul bugetului comunitar este evidenţiată de creşterea bugetului alocat la acest capitol de la 5% în anii 70 la 10% în anii 80 şi 30% la sfârşitul anilor 90. De altfel, în cadrul UE-15, cu toate că nu a determinat salturi spectaculoase în regiunile cele mai puţin dezvoltate politica de coeziune a reuşit să prevină creşterea decalajelor între regiuni, să ajute la înregistrarea unor progrese marcante de către statele cele mai sărace. Astfel, în cele mai sărace trei state membre, Grecia, Portugalia şi Spania, PIB ul pe cap de locuitor a crescut de la 68% în 1988 la 79% în 1999, iar Irlanda a înregistrat un salt impresionant, de la 68% la 108% în aceeaşi perioadă. În acelaşi timp, întărirea cooperării transfrontaliere, a contribuit la apropierea între diferitele regiuni, cu efecte pozitive asupra ansamblului UE.[3]
Până la reforma fondurilor structurale propusă de Agenda 2000, Obiectivele politicii de coeziune au fost
– Obiectivul 1, de dezvoltare a regiunilor cu PIB pe cap de locuitor sub 75% din media comunitară, reprezentând 70-73% din Fonduri;
– Obiectivul 2, susţinerea regiunilor care se confruntă cu reconversia socială şi economică, 7-9 % din Fonduri;
– Obiectivul 3, ajutor pentru tineri şi şomeri, 5-6% din Fonduri;
– Obiectivul 4, pentru măsuri de formare profesională în scopul evitării unui şomaj prelungit, 5-6% din Fonduri;
– Obiectivul 5, pentru măsuri de modernizare şi ajustări structurale în sectoarele agricol şi pescuit, 4% din Fonduri şi dezvoltare agriculturii cu rată mare de ocupare, 4-5% din Fonduri;
– Obiectivul 6, susţinerea ajustărilor în regiunile slab populate, 0,5-1% din Fonduri.
Finanţarea a fost asigurat[ de Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) pentru obiectivele 1, 2, 5b şi 6, Fondul Social European (FES), pentru obiectivele 3 şi 4, Secţiunea de Orientare a Fondului de garantare şi orientare Agricolă şi Fondul de Orientare pentru pescuit pentru obiectivul 5a dar ulterior şi 1 şi 5b.
În perspectiva viitoarei extinderi a UE, Agenda 2000 a avansat o serie de propuneri) care structurează politica de coeziune pentru perioada 2000-2006. Schimbările majore privesc reducerea numărului obiectivelor la 3:
-Obiectivul 1-.vizează regiunile care prezintă decalaje economice importante, cu un PIB situat la 75% din media comunitară;
-Obiectivul 2, destinat reconversiei zonelor rurale sau a cartierelor defavorizate;
-Obiectivul 3, pentru adaptarea sistemelor de formare şi educaţie în alte zone.
Cele patru Fonduri structurale au rămas neschimbate, iar iniţiativele Comisiei au devenit 4 în loc de 13-INTERREG (cooperare transfrontaliera), URBAN (regenerare economică şi crize în oraşe), LEADER (dezvoltare rurală) şi EQUAL (cooperare transnaţională pentru combaterea inegalităţilor). Ca urmare a aplicării acestor noi obiective, anumite regiuni înregistrează o pierdere de eligibilitate, progresivă.
- Fondurile structurale şi de coeziune în perioada 2000-2007
Politica de coeziune a suferit schimbări esenţiale ca urmare a extinderii UE în 2004, cu 10 noi state membre. Astfel, disparităţile de dezvoltare care s-au accentuat în urma aderării unor state cu nivel scăzut de dezvoltare în raport cu media comunitară, a condus la necesitatea evaluării politicii de finanţare Toate cele 10 state membre care au aderat în 2004 aflându-se la 90% din media PIB ului comunitar al UE-25.
Cel de-al treilea raport de Coeziune a Comisiei din 18 februarie 2004 a fixat noi priorităţi economice şi sociale pentru perioada 2007-2013, fundamentate pe o revizuire a componentelor şi obiectivelor Fondurilor structurale şi de coeziune. Astfel, cele patru fonduri de coeziune, Fondul structural şi iniţiativa Comisiei din 2007 au fost înlocuite cu un nou sistem constând din două fonduri structurale anterioare-fondul Regional de Dezvoltare şi Fondul Social european şi Fondul de coeziune. În acelaşi timp, prin separarea instrumentelor aferente PAC şi politicii comune de pescuit s-a creat Fondul Agricol European pentru Agricultură şi fondul de pescuit european.
Noile obiective ale Fondurilor structurale şi ale fondului european au fost definite după cum urmează:
-Obiectivul 1–convergenţa-care va fi destinat celor mai puţin dezvoltate state şi regiuni, cu PIBul sub 75% din media comunitară. Totodată, Comisia a acordat un suport financiară, pentru o perioadă temporară şi graduală, acelor regiuni care, în urma procesului de extindere al UE au depăşit media comunitară de 75% cu trei ani înainte de noile regulamente de definire a fondurilor. În acelaşi timp, statele membre a căror PIB a fost sub 90% din media comunitară în ultimii trei ani înainte de extinderea UE vor fi susţinute din fondul de coeziune. Acest obiectiv va acoperi 78,54% din fondurile de structurale şi de coeziune, care vor fi repartizate în proporţie de 67,34% regiunilor cu PIBul sub 75% din media comunitară, 8,38% regiunilor afectate statistic, 28,86% statelor care beneficiază de Fondul de coeziune şi 0,42% regiunilor cele mai îndepărtate.
-Obiectivul 2-Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă este destinat creşterii economice a regiunilor situate în afara obiectivului 1, prin utilizarea FDER şi FSE. Cele 17,22% din fondurile politicii de coeziune care vor fi alocate pentru îndeplinirea acestui obiectiv vor merge în proporţie de 83,44% la regiunile din afara obiectivului 1 şi de 16,56% la regiunile care, dezvoltării lor economice, nu mai îndeplinesc obiectivul 1.
-Obiectivul 3 stimulează cooperarea transfrontalieră transnaţională şi interregională, prin crearea unor reţele de schimb a celor mai bune practici şi încurajarea iniţiativelor în plan local. Acest obiectiv are alocat 3,94% din finanţarea viitoarei politici de coeziune, asigurat din FDRE pentru regiunile de nivel NUTS III.
În plus, Comisia Europeană a prevăzut o co-finanţare în proporţie de 85% pentru Fondul de coeziune, 75% pentru proiectele din regiunile aflate sub criteriul de convergenţă, 50% pentru regiunile corespunzând obiectivului 2 şi 75% pentru proiectele obiectivului 3. Într-o primă fază, acordul asupra fondurilor structurale nu a fost realizat.
- Modificările Tratatului de la Lisabona
Tratatul introduce, pentru prima dată, printre obiectivele Uniunii, obiectivul coeziunii teritoriale, alături de coeziunea economică şi socială. [4]
Tratatul întăreşte rolul regiunilor şi redefineşte principiul subsidiarităţii, conform căruia Uniunea acţionează numai acolo unde rezultatele pot fi mai bine realizate mai bine la nivelul UE decât la nivel naţional, se aplică atât la nivel local cât şi naţional. [5]
[1] În prezent Partea a treia, Titlul XVII
[2] TCE, Art.161 ex.art.130 D şi Protocolul nr.15
[3] Zoltan KOVACS, idem, p. 416
[4] TUE, Art. 2
[5] TUE, Art. 3b
