- Baza legală
Tratatul de la Roma nu a cuprins nici o referire la mediu, primele dispoziţii în materie cu fundamentare juridică fiind incluse în Actul Unic din 1986. În conformitate cu Tratatul de la Amsterdam, [1] politica de mediu devine o politică comunitară, pe baza a unor principii consacrate: prioritatea acordată prevenirii, aplicarea principiului poluatorul plăteşte, caracterul complementar în raport cu acţiunea statelor, având următoarele obiective calitatea mediului, sănătatea cetăţenilor, utilizarea naturală a resurselor naturale, iniţierea unei ecologii la nivel mondial.
Tratatul UE de la Maastricht a introdus votul Consiliului cu majoritate calificată în ceea ce priveşte programele de acţiune cu caracter general şi acţiunile realizate în conformitate cu obiectivele înscrise în tratat. Tratatul de la Amsterdam a prevăzut votul în codecizie cu excepţia măsurilor supuse votului unanim.
O serie de conflicte au apărut ca urmare a faptului că politica comunitară este subsidiară în raport cu politicile naţionale şi este integrată în celelalte politici comunitare art.174. Cu ocazia aplicării reformei Fondurilor structurale, Comisia a inclus o clauză privind protecţia mediului, plăţile putând să fie suspendate în cazul în care proiectele nu respectă regulile comunitare.
La 7 mai 1990 a fost creată Agenţia europeană pentru mediu şi o reţea de informare şi observare a mediului. Instrumentul financiar aferent politicii de mediu-LIFE, a fost instalat la 17 iulie 2000.
Directiva privind responsabilitatea mediului a fost adoptată în scopul de a preveni daunele de mediu care afectează apa, solul, fauna, habitatul, din cauze care nu au put fi evitate. [2]
Pe baza strategiei de dezvoltare durabilă, aprobată de Consiliul European de la Goteborg în iunie 2001, a fost adoptat de către Consiliu şi Parlament al şaselea program de acţiune comunitar, în conformitate cu care politica de mediu a UE are drept obiectiv întărirea coerenţei şi integrării politicilor prin recurgerea la instrumentelor pieţei şi continuarea dezvoltării durabile pe scară mondială. Proprietăţile sunt reprezentate de schimbările climatice, natura şi biodiversitatea, mediul , sănătatea şi calitatea vieţii, resursele naturale, deşeurile.
- B. Prevenirea şi reducerea poluărilor şi daunelor
După ce politica comunitară a constat din acţiuni sectoriale, Directiva Consiliului[3] referitoare la prevenirea şi reducerea integrată a poluării are o abordare orizontală împotriva luptei împotriva poluării industriale, fixând valori limită a emisiilor cât şi obligaţiile care revin poluatorului, prevăzând obligativitatea acordării unei autorizaţii pentru exploatarea unei întreprinderi industriale.
Lupta împotriva poluării apei a făcut obiectul unei legislaţii europene preocupate să introducă obiective de calitate pentru apa destinată unor utilizări speciale. Plecând de la Directiva din 12 decembrie 1991 care se referă la protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi de provenienţă agricolă, Parlamentul European şi Consiliul au adoptat directiva care stabileşte cadrul comunitar pentru apă, cu garantarea unei calităţi şi cantităţi suficiente a apelor de suprafaţă şi a pânzelor freatice şi impune stabilirea unor programe de gestiune integrată a resurselor de apă, cu crearea unor districte hidrografice.[4]
Începute în 1980, lupta pentru protejarea aerului a fost impulsionată de Directiva din 27 septembrie 1996[5] privind evaluarea şi gestiunea calităţii aerului ambiant şi Directiva din 26 septembrie referitoare la lupta împotriva poluării atmosferice provenind de la marile instalaţii industriale. Cadrul legislativ destinat combaterii poluării vehiculelor este asigurat de directiva din 13 octombrie 1998 privind emisiile automobilelor particulare şi a celor utilitare uşoare şi a calităţii benzinei şi motorinei şi directiva din 8 mai 2003 care impune statelor membre obiective fixe privind promovarea biocarburanţilor şi a altor carburanţilor regenerabili-5,7% până în 2010.
Provocarea majoră în materie de mediu este reprezentată de Protocolul de la Kyoto privind schimbările climatice, intrat în vigoare în 2005 şi semnat de 140 de ţări, dar nu şi de Statele Unite, care prevede reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră. Printre mecanismele propuse, cel mai semnificativ este acela propus de Uniunea Europeană-un sistem multinaţional de schimb de cote de emisii, vizând susţinerea statelor membre pentru respectarea protocolului. În conformitate cu directiva din 13 octombrie 2003, fiecare stat membru trebuie să stabilească cantităţile de CO2 din întreprinderile puternic consumatoare de energie care pot fi lăsate în atmosferă. Ca urmare, întreprinderile care au investit în tehnologii noi pot să vândă excedentul lor către întreprinderile incapabile să respecte valorile limită sau pentru care măsurile care trebuie adoptate sunt prea costisitoare. Directiva a fost modificată în 2004 pentru a permite introducerea mecanismelor flexibile în cazul reducerii emisiilor în cazul ţărilor în tranziţie şi pentru ţările în curs de dezvoltare.
În vederea acceptării unor angajamente cu forţă juridică pentru state China, India, Statele Unite, Comisia a lansat în octombrie 2005 al doilea program privind schimbările climatice.
Cu privire la substanţele chimice şi biochimice, au fost adoptate mai multe reguli privind ambalarea şi etichetarea şi armonizarea testelor prealabile comercializării. Proiectul de regulament şi directiva privind înregistrarea, evaluarea şi autorizarea substanţelor chimice şi restricţiile aplicabile, din 2003, au fost adoptat conform poziţiei comune în 2006. Se permite utilizarea anumitor substanţe periculoase dar supuse unor condiţii de control extrem de severe. O atenţie deosebită sucită şi problema organismelor modificate genetic, în care producţia este autorizată în cadrul unui stat membru numai după există ce Comisia s-a asigurat că nu există riscuri sau obiecţii din partea altui stat membru.
Combaterea zgomotelor s-a materializat în plan legislativ prin adoptarea mai multor directive care au vizat reducerea zgomotului, prin fixarea unor limite admisibile. Obiectul acestor directive a fost reprezentat vehicule cu motor, maşini, camioane şi tractoare, avioane, maşini şi instalaţii de şantier, şi chiar maşini de tuns iarba. Directiva din 26 martie 2002 prevede restricţii de exploatare referitoare la zgomotul de pe aeroporturilor Uniunii.[6]
Legislaţia referitoare la recuperarea şi eliminarea deşeurilor cuprinde mai multe directive privind colectarea şi eliminarea uleiurilor folosite şi a deşeurilor toxice şi periculoase, supravegherea şi controlul deşeurilor radioactive-directiva[7] referitoare la descărcarea deşeurilor şi directiva[8] privind incinerarea lor. În context, directiva din 18 septembrie 2000 privind vehiculele poluante obligă pe baza principiului poluatorul plăteşte ca, începând cu 2006, constructorii să-şi asume totalitatea sau o parte semnificativă din reciclarea parcului european de automobile
În vederea conservării patrimoniului natural, Comisia a prezentat o serie de iniţiative concrete din care amintim-directiva din 2 aprilie 1979 privind protejarea păsărilor sălbatice, şi mai ales directiva din 21 mai 1992 – Habitats care urmăreşte crearea unei reţele europene a zonelor destinate speciilor animale şi vegetale aflate în locuri sensibile – Natura 2000.[9] O serie de regulamente au fost elaborate de Uniune la nivel internaţional-interzicerea importurilor produselor prelucrate din cetacee, conservarea delfinilor, comerţul internaţional cu flora şi fauna pe cale de dispariţie, măsuri de control la frontierele externe.
Politica comunitară de mediu este implementată prin programe care stabilesc provocările şi obiectivele şi creează cadrul legislativ. Astfel cel de-al cincilea Program de mediu pentru perioada 1992-2000, preluând dispoziţiile Tratatului de la Maastricht s-a focalizat pe garantarea condiţiilor necesare pentru dezvoltarea durabilă, şi a fost concentrat pe următoarele obiective: îmbunătăţirea managementului durabil al resurselor naturale, promovarea unei abordări integrate pentru combaterea poluării, stabilirea unor activităţi de reciclare, reducerea consumului de energie pentru resurse regenerabile, promovarea unui management de mediu de conştientizare, îmbunătăţirea calităţii mediului urban, îmbunătăţirea sănătăţii, reducerea accidentelor industriale şi îmbunătăţirea siguranţei nucleare. Sectoarele ţintă erau industria, transporturile, energia, agricultura şi turismul.
Cel de-al şaselea Program de mediu a luat în consideraţie necesitatea reducerii accentuate a poluării aerului, şi a substanţelor nocive din startul de ozon şi realizarea unei mai bune calităţi a apei. Noile obiective sunt reprezentate de schimbările de climatice, natura şi biodiversitatea, mediul şi sănătatea, resursele naturale şi deşeurile, susţinute prin implementarea legislaţiei existente, integrarea constrângerilor legate de mediu în toate politicile relevante, încurajarea unei mai mari preocupări pentru sectorul afacerilor şi consumatori, îmbunătăţirea calităţii şi accesibilităţii informaţiilor şi promovarea unui comportament conştient faţă de mediu
- Modificările Tratatului de la Lisabona
Confirmând dispoziţia conform căreia politica de mediu reprezintă o competenţă partajată între Uniune şi statele membre[10], Tratatul menţionează pentru prima dată schimbările climatice. În acest sens, Uniunea va contribui la promovarea măsurilor la nivel internaţional în vederea combaterii schimbărilor climatice.
Alte dispoziţii noi, care au relevanţă pentru protecţia mediului, se referă la solidaritate şi protecţie civilă. [11]
În cazul în care un stat membru este supus unui atac terorist sau este victimă a unui dezastru natural, stipulează că Uniunea va încuraja cooperarea între statele membre în scopul creşterii eficacităţii sistemelor de prevenire şi protecţie împotriva dezastrelor naturale.[12]
[1] Art. 174-176
[2] Directiva 2004/35/CEE a Parlamentului si Consiliului din 21 aprilie 2004, J.O.nr. L. 143 din 30 aprilie 2004, p.56-75
[3] Directiva 96/61/Ce, din 24 septembrie 1996, J.O. nr. L. 257 din 10 octombrie 1996
[4] Directiva 2000/60/CE din 23 octombrie 2000, J.O. nr. L. 326 din 23 decembrie 2000
[5] Directiva 96/62/CE, J.O. nr. L. 296 din 2 noiembrie 1996.
[6] J.O. nr. L. 85 din 28 martie 2002
[7] din 26 aprilie 1999
[8] Directiva 2000/76/CE a Consiliului si Parlamentului European din 4 decembrie 2000, J.O. nr. L 332/28.12.2000
[9] J.O. nr. L. 206 din 22 iulie 1992
[10] TFUE, Art. 4 (2 )
[11] TFUE, Art.22
[12] TFUE, Art.196
