După conceptul lansat în urmă cu peste jumătate de secol de Karl Deutch[1] Uniunea Europeană reprezintă o „comunitate de securitate”. Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună face parte din Politica Externă şi de Securitate Comună, având la bază mecanismele economice, diplomatice şi politice menite să consolideze capacitatea europeană de gestionare a crizelor în domeniul militar şi civil. Prin evoluţiile din ultimul deceniu din domeniul PESA, Uniunea a inaintat semnificativ şi-a asumat rolul de „actor global” în arena internaţională.
Prin adoptarea Strategiei Europene de Securitate şi Apărare, Uniunea şi-a integrat toate eforturile în domeniul respectiv pentru dezvoltarea cât mai dinamică a acesteia, având rolul de a configura securitatea europeană şi internaţională, precum şi a strategiilor statelor membre ale Uniunii.
Noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona, în domeniul politicii externe şi de securitate, urmăresc realizarea unei cooperări consolidate între statele membre interesate, în special prin cooperarea permanent structurată. Înfiinţarea postului de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă şi de Securitate Comună va asigura acţiunii europene în aceste domenii vizibilitate şi coerenţă. La realizarea acestor acţiuni va contribui şi ,,serviciului diplomatic european’’, precum şi clauzele de solidaritate şi apărare mutuală, care vor cataliza ,,acţiunea comună’’ pentru o serie de ameninţări cum ar fi terorism, catastrofe de origine umană sau naturală.
Tratatul de la Lisabona aduce schimbări semnificative în domeniul politicii de securitate şi apărare comună, punând reper pe dezvoltarea capacităţii generale ale UE, de a vorbi cu o singură voce în arena internaţională pentru realizarea obiectivului propus în acest domeniu.
Rolul Uniunii de „actor global” implică responsabilitatea statelor membre să elaboreze, să adopte şi să implementeze noile acţiuni în vederea realizării şi asigurării politicii de securitate şi apărare comună. Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii Europene o voce mai clară în relaţiile cu statele terţe din întreaga lume. Uniunea va utiliza forţa dobândită în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic, pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona abordează şi problema Politicii de Securitate şi de Apărare Comună, admiţând că aceasta face parte integrantă din Politica Externă şi de Securitate Comună.
„Politica de securitate şi apărare comună face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre”[2]
Tratatul menţionează instituţia care contribuie la realizarea Politicii de Securitate şi Apărare Comună: Agenţia Europeană de Apărare, este o instituţie plasată sub autoritatea Consiliului, iar participarea la aceasta este voluntară. De asemenea, se menţionează o serie de responsabilităţi ale Agenţiei Europene de Apărare: contribuie la identificarea cerinţelor în materie de capacităţi ale statelor membre; promovează armonizarea în materie de achiziţii, precum şi cercetarea în domeniul apărarii; contribuie la identificarea şi implementarea măsurilor necesare pentru întărirea bazelor industriale şi tehnologice ale sectorului de apărare.
Tratatul vizează patru aspecte relevante în evoluţia ulterioară a PESA:
extensia spectrului de misiuni; clauza de solidaritate; clauza de apărare reciprocă; şi cooperarea structurată permanentă.[3]
Tratatul de la Lisabona, reconfirmă angajamentele Tratatului de la Amsterdam, referitoare la apărarea comună, extinzând în acelaşi timp amploarea şi paleta misiunilor de tip Petersperg. Dacă Tratatul UE, a introdus „misiunile Petersberg”, la Amsterdam includea „misiuni umanitare şi de salvare, de menţinerea a păcii, ale forţelor luptătoare în gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de impunere a păcii”, în acord cu Strategia Solana de securitate europeană s-a vizat „operaţiuni întrunite de dezarmare, sprijin acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului şi reforma în sectorul de securitate.”
La toate menţionate, Tratatul de la Lisabona, include, conform articolului 28B „consilieră militară şi asistenţă, stabilizare postconflict”, subliniind că „toate aceste misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora”
Tot în articolul 28B, se reiterează că aceste misiuni specifice trebuie să fie definite şi lansate la Decizia Consiliului European, sub supravegherea Înaltului Reprezentant, care va asigura coordonarea instrumentelor civile şi militare implicate.
O altă modificare importantă adusă de Tratatul de la Lisabona este introducerea clauzei de solidaritate. Aceasta prevede ca atunci când unul dintre statele membre face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale ori provocate de om, Uniunea şi celelalte state să acţioneze împreună, în spirit de solidaritate. „Uniunea va mobiliza toate mijloacele, la dispoziţia sa, inclusiv resursele militare oferite de statele membre, pentru prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre, protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile împotriva oricărui atac terorist”.[4]
Clauza de asistenţă reciprocă în cazul unei agresiuni armate („mutual defence”) propune o variantă soft a articolului 5 din Tratatul NATO, susţinând necesitatea ca în cazul în care unul dintre statele membre ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state participante să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun (militare şi de altă natură), în conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU. Pentru a pune în aplicare o cooperare mai strânsă în materie de apărare reciprocă, statele membre vor acţiona în strânsă cooperare cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, fără a prejudicia caracterul specific al politicii de apărare şi securitate al celorlalţi actori statali. Angajamentele şi cooperarea în acest domeniu vor fi în concordanţă cu angajamentele faţă de NATO, care, pentru ţările europene membre ale Alianţei, constituie în continuare fundamentul apărării lor colective.[5]
O altă noutate introdusă de tratat priveşte cooperarea structurată permanentă. Statele membre, care îndeplinesc criterii mai avansate în domeniul capabilităţilor militare şi doresc să îşi asume angajamente suplimentare, în perspectiva celor mai exigente misiuni, instaurează între ele o cooperare structurată, devansând celelalte naţiuni din cadrul Uniunii. În aceste condiţii, progresele în domeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând, totodată, o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.[6]
Prin noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona, în domeniile legate de
politica externă şi de securitate, se urmăreşte tocmai realizarea premizelor unei
cooperări mai strânse între statele membre interesate, în special prin cooperarea
permanentă structurată.
Una din agenţiile care contribuie la fel de mult la dezvoltrea politicii de securitate şi apărare, cu sediul la Paris este Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene(EUISS). Agenţia contribuie prin furnizarea de analize şi recomandări pentru politica de securitate şi apărare şi oferă analize şi previziuni pentru UE, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate. Sarcina agenţiei este de a crea o abordare global şi sistematică la definirea şi satisfacerea necesităţilor europene de securitate şi apărare, de a promova cooperea de apărare între statele membre ale UE, de a ajuta la dezvoltarea şi restructurarea globală a industriei europene de apărare.
În sprijinirea UE, de luare a deciziilor, în domeniul politicii externe şi de securitate este Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE). CSUE are personalitate juridică proprie, în vederea îndeplinirii funcţiilor sale şi este sub supravegherea politică a Comitetului Politic de Securitate al Consiliului şi este sub îndrumarea operaţională a Secretarului General. Aceasta agenţie are menirea de a contribui la concenrarea capacităţii UE în domeniul apărării şi domeniul gestionării situaţiilor de criză. Aceasta întăreşte baza industrială şi tehnologică a UE şi creează o economie competitivă pe piaţa europeană a echipamentelor de apărare, astfel promovează cercetarea, în vederea consolidării potenţialului industrial şi tehnologic al Europei în domeniul apărării.
Putem afirma că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona reprezintă un moment important în realizarea obiectivului asumat de UE, prin Strategia de securitate europeană, care prevede transformarea Uniunii într-un actor global în securitatea internaţională.
[1] Deutsch, K. W., The analysis of international relations, Prentice Hall, USA, 1988, p. 256(„Chiar dacă europenii nu-şi realizează aspiraţia de uniune politică, Europa a construit deja o <<comunitate de securitate>> în care spectrul războiului dintre state a dispărut (…)”).
[2] Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, art. 28 A, alin. 1.
[3] Dr. Gerrard Quille, The Lisbon Treaty and its implications for CFSP/ESDP, Brussels, European Parliament, 4 February 2008.
[4] Editura Universității Naționale „Carol I”, București 2009 „Perspectivele securității în Europa”,p.113
[5] Ibidem
[6] Ibidem
