Strategia Europeană de Securitate a stabilit ca obiectiv dezvoltarea UE și poziționarea UE drept actor pe plan mondial și regional, eficient și legitim.
Uniunea Europeană face posibilul să consolideze siguranța și prosperitatea cetățenilor săi prin construirea unei lumi mai bune, mai sigure, mai democrate și responsabile.
Pentru ca toate obiectivele să funcționeze, Uniunea tinde să prevină evenimentele externe negative, urmărind o cooperare și coordonare cu partenerii săi globali.
Indeferent de riscul lipsei unei cooperări, Uniunea va căuta în continuu modalități de întărire a respectului față de legile internaționale și fundamentare a instituțiilor de guvernare global, astfel încât acestea să devină din ce în ce mai eficiente, mai organizate și să beneficieze de o legitimitate maximă.
Fiind privită ca „actor global”, Uniunea încearcă să consolideze rolul său la nivel mondial în scopul de a răspunde provocărilor politice, economice și sociale. Conștientă de importanța sa la nivel mondial din punct de vedere economic, comercial, financiar și politic, Uniunea Europeană își folosește influența atât în interes intern, cât și în interesul extern. Pentru o mai puternică și mai vastă Uniune, aceasta descrie un număr extrem de obiective ambițioase pentru operațiunile externe a Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial mondial și un mare furnizor de ajutor pentru țările în curs de dezvoltare, dar în același moment, Uniunea prin intermediul politicii externe și de securitate face posibilă efectuarea misiunilor de gestionare a crizelor și de menținere a păcii în Europa și în întreaga lume.
Întinderea Uniunii și puterea ei economică, comercială, financiară fac ca aceasta să aibă o putere importantă pe plan mondial. Datorită acestei puteri, Uniunea se implică din ce în ce mai mult în prevenirea conflictelor, în menținerea păcii și în activitățile de combatere a terorismului, sprijinind eforturile de reconstrucție a țărilor aflate în conflict (Irakul, Afganistan) cât și a țărilor sărace.
În momentul creării sale în anii 1950, ambiţia Uniunii Europene era să reunească naţiunile şi popoarele Europei care suportaseră consecinţele celui de-al doilea război mondial.
Necesitatea de a-şi dezvolta relaţiile externe rezulta în mod esenţial din două surse. În momentul în care cele şase ţări membre fondatoare ale Uniunii Europene au suprimat barierele comerciale interne, acestea au trebuit să-şi asume în mod colectiv relaţiile lor comerciale cu ţările terţe. Acest lucru a condus la crearea politicii comerciale comune, primul domeniu în care ţările Uniunii au cedat din suveranitatea lor pentru interesul comun. În acelaşi timp, statele membre s-au pus de acord să împartă o parte a costurilor financiare de asistenţă a fostelor lor colonii, în special în Africa, în măsura în care acestea accedeau la independenţă.
Noi membri au aderat la Uniunea Europeană, iar Uniunea şi-a asumat mai multe responsabilităţi. În consecinţă, Uniunea a trebuit să-şi definească mai departe relaţiile cu restul lumii şi cu organizaţiile internaţionale.
Politica comercială externă comună este o componentă-cheie a relaţiilor Uniunii Europene cu restul lumii. Aceasta operează pe două niveluri complementare. În primul rând, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceasta este implicată activ în stabilirea regulilor sistemului multilateral de comerţ internaţional, împreună cu partenerii săi din întreaga lume. În al doilea rând, Uniunea negociază propriile sale acorduri comerciale bilaterale cu ţări şi cu regiuni. Aceasta depune un efort deosebit pentru a permite un acces uşor al produselor din ţările în curs de dezvoltare pe piaţa comunitară şi pentru a promova dezvoltarea economică şi socială prin intermediul relaţiilor comerciale.
Asistenţa financiară şi tehnică, care iniţial s-a concentrat asupra Africii, a fost extinsă la Asia, America Latină şi ţările din sudul şi estul bazinului mediteranean din anii 1970. Între timp, Uniunea a început să acorde, de asemenea, ajutor umanitar victimelor catastrofelor naturale şi celor provocate de om, în întreaga lume.[1]
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, Uniunea Europeană a dezvoltat o politică externă şi de securitate comună (PESC), astfel încât aceasta poate să adopte acţiuni comune atunci când interesele globale ale Uniunii sunt în joc. Deoarece UE acţionează pentru promovarea şi menţinerea stabilităţii în întreaga lume, apărarea devine un aspect din ce în ce mai important al PESC. Uniunea acţionează în strânsă colaborare cu celelalte ţări şi organisme internaţionale atunci când este vorba de terorism, de criminalitatea internaţională, de traficul de droguri, de imigraţia ilegală şi de abordarea unor aspecte planetare, cum ar fi protecţia mediului.
„Gestionarea” relaţiilor externe ale Uniunii este un proces dinamic: deoarece UE defineşte propria sa politică externă, aceasta trebuie, de asemenea, să ia în considerare factorii externi. Aceşti factori se referă la interdependenţa economică din ce în ce mai mare produsă de efectele combinate ale unui val de liberalizare a pieţelor în întreaga lume, ale revoluţiei mondiale a comunicaţiilor şi ale accelerării progresului tehnologic. Uniunea a trebuit să-şi actualizeze priorităţile în contextul unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai puternice, ale unor fluxuri de investiţii transfrontaliere din ce în ce mai mari şi a creşterii cererii mondiale de materii prime, în special de petrol şi de gaz.
Rădăcinile actualei politici externe și de securitate se regăsesc în procesul intitulat Cooperarea politică europeană, care a fost lansat în 1970, pentru a coordona poziţiile ţărilor europene cu privire la aspectele importante de politică externă, aflate la ordinea zilei. Deciziile erau luate prin consens şi câteodată s-a dovedit dificil să se ajungă la unanimitatea cerută cu privire la aspectele sensibile pentru care interesele diferitelor ţări erau divergente.
Pe măsură ce UE s-a extins şi a iniţiat noi domenii politice, aceasta şi-a intensificat eforturile pentru a juca un rol diplomatic internaţional şi de securitate pe măsura puterii sale economice. Conflictele care au izbucnit în sud-estul Europei în anii 1990, după prăbuşirea Iugoslaviei, au convins liderii UE de necesitatea unei acţiuni comune eficiente. Mai recent, lupta împotriva terorismului internaţional a întărit această convingere. Principiul politicii externe şi de securitate comună (PESC) a fost consacrat prin Tratatul de la Maastricht în 1992 și confirmat de Tratatul de la Lisabona 2009. Acesta defineşte tipurile activităţilor diplomatice şi politice pe care UE le poate întreprinde pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor.[2]
În ultimele decenii mai mulți de 4 milioane de oameni au pierit în conflictele din întreaga lume. De aceea, Uniunea este decisă să acționeze mai eficient în prevenirea declanșării conflictelor. Prin prisma prevederilor Tratatului de la Lisabona, se recurge la toate capacitățile ce sunt menite să consolideze instrumentele tradiționale ale relațiilor externe ale Uniunii Europene, ca de exemplu, asistența financiară și tehnică, sprijinul pentru consolidarea capacității administrative și a bunei guvernanțe în țările în curs de dezvoltare, ajutorul umanitar și instrumentele diplomatice, precum dialogul politic și medierea.
Potrivit Tratatului de la Lisabona au fost extinse „Misiunile Petesberg” în conformitate cu Obiectivul global 2010, aprobat de către Consiliul European din iunie 2004, se refera la sarcini, inclusiv: „… Misiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv restabilire a păcii. După cum indică Strategiei europeane de securitate acest lucru ar putea include, de asemenea operaţiuni comune de dezarmare, sprijin pentru ţările terţe în combaterea terorismului şi a securităţii reforma sectorului.”
Confirmarea Tratatului de la Lisabona referitor la „Sarcinile Petesberg” prevad, inclusiv: „… Operaţiuni comune de dezarmare, misiunile umanitare şi de salvare, consultanţă militară şi sarcini de asistenţă, prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv păcii şi de stabilizare post-conflict. Toate aceste misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.”[3]
Toate reglementările cu privire la politica externă și de securitate, inclusiv princiipiile ce stau la baza acestui domeniu , confirmă cert că Uniunea Europeană are o politică externă comună, prin care aceasta vorbește cu o singură voce pe probleme internaționale .
Doarece relațiile UE cu restul lumii au ajuns la maturitate, valorile sale fundamentale devin din ce în ce mai vizibile ca bază a relațiilor sale externe.Taote aspectele Toate aspectele de politică ale UE se bazează pe convingerea că stabilitatea, securitatea, democrația, respectarea drepturilor omului și un nivel de trai ridicat sunt obiective valabile în întreaga lume. Astfel, UE a contribuit la consolidarea democrației și a statului de drept prin misiuni de monitorizare și misiuni civile. Puternicul său angajament civil a fost însoțit și de desfășurarea de misiuni de menținere a păcii în vederea reducerii tensiunilor în unele zone de conflict ale lumii.[4]
Pe parcursul ultimului deceniu, Uniunea Europeană a contribuit la asigurarea stabilității în diferite părți ale lumii, prin intermediul misiunilor sale civile și militare pe trei continente. Aceasta își propune nu doar să pună capăt conflictelor, ci să abordeze cauzele care stau la baza acestora, prin combinarea mai multor politici, care reunesc operațiuni de menținere a păcii și operațiuni de dezvoltare și consolidare a statului.
În anul 2009, UE a întreprins o serie de misiuni în Europa, Africa și Asia. În Balcanii de Vest, UE a desfășurat în Bosnia și Herțegovina misiunea EUFOR Althea, formată din 2000 de militari, care au contribuit la menținerea unui climat stabil de securitate, indeferent de situația dificilă a politicii. Deasemenea, a contribuit misiunea de poliție a UE, care a ajutat agenția națională de investigare să înregistreze progrese în lupta împotriva rețelelor de crimă organizată și a stimulat coordonarea eficientă dintre poliție și procurori. Misiunea de monitorizare a UE în Georgia, având un efectiv format din 350 de persoane, a contribuit la sporirea securității și stabilității în Caucazul de Sud, reducând posibilitatea apariției conflictelor armate. Prezența acestei misiuni a permis majorității persoanelor strămutate în interiorul țării în urma conflictului din 2008 să se întoarcă la casele și în satele lor. Georgia a apreciat că acțiunea a avut o valoare „inestimabilă” pentru menținerea păcii.[5] Uniunea Europeană pe parcursul ultimului deceniu și-a concentrate toate capacitățile în domeniul luptei împotriva terorismului au fost sporite în regiunea Sahel și în Pakistan/Afganistan, în paralel cu adoptarea unui plan de acțiune consolidată a UE în regiune. De asemenea, s-au luat măsuri, finanțate în cadrul Instrumentului de stabilitate, pentru a întrerupe ruta cocainei din America Latină și Caraibe către Africa de Vest – și, în cele din urmă, către UE. În Africa, UE a alocat 1 miliard de euro pentru sprijinirea păcii și securității. UE a ajutat Forța africană de intervenție rapidă să devină funcțională și a susținut centrele de formare. De asemenea, a finanțat operațiunile africane de sprijinire a păcii. Agenția Europeană de Apărare a încurajat colaborările pentru a face față principalelor deficiențe ale UE în materie de capacități, inclusiv cele legate de disponibilitatea elicopterelor, transportul aerian, comunicațiile prin satelit și supravegherea maritimă. De asemenea, alături de Comisia Europeană, a început pregătirea unui cadru pentru asigurarea activităților de cercetare în domeniul apărării și securității civile.
Din ce în ce mai mult, relațiile externe nu mai reprezintă un domeniu separat de activitate al UE, ci mai aproape o aplicare într-o arie geografică mai largă a principalelor sale valori și principii. Acest aspect este evident în politica sa de extindere, în cadrul căreia UE negociază cu statele învecinate eligibile modalitățile și datele de adoptare de către acestea a întregului corp de norme și practici ale UE. Însă, același proces subiacent poate fi observat și în cercurile mai largi ale relațiilor externe ale UE – cu țările din vecinătatea sa mai extinsă, în relațiile sale comerciale și diplomatice din întreaga lume și în asistența acordată țărilor în curs de dezvoltare.[6]
Încă de la înființarea Uniunii Europene a avut loc procesul de extindere a acesteia și nu s-a încheiat nici pînă astăzi. La sfirșitul lunii noiembrie 2009, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care și-a exprimat angajamentul ferm față de politica de extindere a UE. Practica demonstrează că politica de extindere a luat amploare din anul 2004, făcându-se statistica că dintr-o dată populația Uniunii Europene s-a mărit cu 120 de milioane de personae și cel mai deosebit fenomen s-a realizat prin admiterea unor țări cu o istorie destul de diferită, demonstrând astfel viabilitatea misiunii de integrare a Uniunii Europene.
Pe parcursul ultimilor ani, negocierile de aderare au continuat și s-au dezvoltat legături mai strânse cu alți potențiali noi membri. Țările care doresc să adere la UE au realizat diferite reforme, au extins schimburile comerciale și culturale, la maximum asigură respectarea principiilor cu privire la pace, securitate, democrație, cât și asigurarea înaltului nivel de prosperitate și bunăstare, deoarece UE, continuă să acorde sprijin prin programe de asistență tehnică și financiară.
Strategia de extindere 2009-2010, publicată de Comisia Europeană menționează că extinderea Uniunii este un factor important și demonstrativ pentru consolidarea democrației și a statului de drept în Europa. Acesta a sporit oportunitățile economice și a crescut ponderea UE în abordarea provocărilor globale precum schimbările climatic, reglementarea a competivității și supravegherea pieților financiare. În ultimii ani, Uniunea Europeană prin procesul de extindere a demonstrate capacitatea sa de a lucra împreună pentru a aborda provocările imporatante cu care se confruntă. Exinderea este unul din instrumentele cele mai eficiente de politică externă a UE.[7] Procesul de extindere a Uniunii Europene, actual are loc pe fundalul unei larg răspândite recesiuni. Criza a afectat atât UE, cât și procesul de extindere. În ciuda acestor evenimente, Uniunea Europeană a primit trei noi cereri de aderare, de la Muntenegru (decembrie 2008), Albania (aprilie 2009) și Islanda (iulie 2009). Aceste cereri demonstrează în continuare amploarea puterii de atracție a UE și rolul său în promovarea stabilității, securității și prosperității.
Progresul reformelor în țările candidate (Croația, Turcia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei), la extindere le-a permis să se deplaseze prin etape successive, în procesul de aderare. Negocierile de aderare cu Croația se apropie de faza finală. Negocierile cu Turcia au ajuns la un stadiu mai exigent care necesită un nou impuls pentru reforme. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a făcut progrese semnificative provocărilor cheie.
Pe parcusul anului 2009-2010, comisia pregătește avizul cu privire la cererea de aderare a Muntenegru, cât și avizul privind aplicarea cererii a Islandei și Albaniei.
Pe cât privește țările din Balcanii de Vest au în continuare responsabilitate de a demonstra disponibilitatea lor de a adera la Uniunea Europeană. Țările din Balcanii de Vest și Turcia, au în continuare de lucru, în grade diferite cu privire la îndeplinirea criteriilor și condițiilor stabilite de Uniune.
Politica de extindere se bazează pe principiile de consolidare a angajamentelor, condiții juste și riguroase și bina comunicare cu publicul, combinate cu capacitatea Uniunii Europene de a integra noi membri. Uniunea a îmbunătățit procesul de extindere prin stabilirea regulei de drept și buna guvernare, astfel procesul de aderare devine mai eficient și favorizează puternic reforma politică și economică.
Tratatul de la Lisabona vizând aspectul priocesului de extindere asigură unui cadru instituțional să se ocupe de facilitarea procesului și anume, modificarea procedurii de aderare prin care Parlamentul European și parlamentele naționale vor fi notificate cu privire la cererea de membru.
Uniunea Europeană privită ca un „actor global”, în ultimii ani a contribuit enorm de mult la procesul de extindere, vizând atât relațiile sale externe cât și relațiile sale de vecinătate. Contribuirea Uniunii Europene prin mijloacele sale tehnice și financiare a dus la integrarea țărilor doritoare de a intra în Uniune. Aceasta pe parcursul ultimilor ani a încheiat diverse convenții, declarații cu diverse state terțe, cât și a adoptat diverse avizuri privind politicile de bază ale statelor terțe. Toate convențiile încheiate de către Uniune cu statele terțe duc nu numai la promovarea democrației, stabilității și prosperității Uniunii dar prezintă și asistența acordată procesului de extindere. Comisia a evidențiat peste 90 de activități și inițiative concrete sprijinite de UE în domenii cum ar fi cooperarea regională, securitate, apărare, transporturile și schimburile comerciale. Comisia a continuat sprijinul partenere prin abordarea problemelor cu privire crime de război, lupta împotriva corupției și a crimei organizate. Dar, totuși rezultatele eficiente și durabile pot fi realizate doar cu voința politică necesară și angajamentul real de către autoritățile din țările în cauză, și în același moment Comisia având menirea să monitorizeze în mod riguros progresele realizate pe teren, cu accent pe rezultate.
Un rol important în relațiile externe ale Uniunii îl joacă politica de vecinătate. Uniunea Europeană confirmă necesitatea și aprofundarea relațiilor sale cu țările vizte de politica europeană de vecinătate, în pofida crizei financiare existente și a conflictelor din Caucaz și Orientul Mijlociu. Această politică are drept scop sprijinirea modernizării și a reformei prin acorduri politice și legături economice mai strânse, care pot apropia aceste țări vecine pe piața internă și pot spori cooperarea în domenii care depășesc cadrul obișnuit al relațiilor diplomatice.
Războiul din Georgia și disputele dintre Rusia și Ucraina cu privire la aprovizionarea cu gaz, cât și disputele privind regiunea Transnistriană din Republica Moldova, au arătat cât de fragilă este stabilitatea la frontierile estice ale UE și în ce măsură securitate UE depinde de securitatea vecinilor săi?
Importanța relațiilor dintre UE și dintre țările estice învecinate a fost demonstrată prin lansarea Parteneriatului estic. Acest Parteneriat estic vizează consolidarea relațiilor generale dintre UE cu țările vecine din est, ca Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina. Acest Parteneriat estic contribuie prin acorduri la instituirea unor vaste zone de liber schimb, la o aprofundare a asocierii politice și la o integrare treptată în economia UE. Deasemenea Parteneriatul prevede facilitarea călătoriilor către UE și promovează democrația și buna guvernanță, securitate energetică, reforma economică și protecția mediului. Parlamentul European și-a exprimat sprijinirea la crearea schimbului liber de către Parteneriat, cât și la consolidarea de către acesta a cooperării cu Turcia și Rusia.
În urma aspectelor vizate, înțelegem cât de importante sunt relațiile externe ale Uniunii Europene și ce rol major ocupă la nivel global. Este atât în interesul Uniunii, cât și interesul statelor terțe, ca Uniunea să promoveze poltica de extindere, de vecinătate, de dezvoltare. Uniunea Europeană promovând politica de extindere, de vecinătate asigură implicit stabilitatea păcii, apărării, securității, atât în interiorul Uniunii, cât și în exterior, concendrând astfel toate capacitățile sale posibile ce ajustează domeniile respective. Reglementările în domeniile respective prevăd, importanța, scopul și obiectivul real al UE și al statelor terțe. Dar foarte important este de menținut că prin reglementările privind politica de extindere, de vecinătate, UE incumbă statelor terțe angajamente cu privire la condițiile și cerințele stabilite de către acestea. Uniunea Europeană având menirea să consolideze respectrea tuturor condițiilor puse de ea și în același timp poate sprijini angajamentul de a monitoriza și a ține sub control evenimentele existente în teritoriile în cauză. Aspectul menționat continuă să demonstreze puterea reală a UE și influența viabilă a guvernării ei la nivel global. Rolul Uniunii în politicile menționate este prioritar și anume duce la dezvoltarea și prosperitatea statelor.
[1] Site-ul oficial al UE, http:/www.europa.eu/publication/brooklets/move/67/ro.doc
[2] Ibidem
[3] Articolul 28,Tratatul de la Lisabona, Tl/ro 46
[4] Site-ul oficial al UE, http://www.europa.eu, Raportul privind activitate Uniunii Europene, 2009
[5] Ibidem
[6] Site-ul oficial al UE, http://www.europa.eu, Raportul genaral privind activitatea Uniunii Europene, 2009
[7] Site-ul ofical al UE, http://www.ec.europa.eu „Commision of the European Communities”, Brussels,14.10.2009
