- A. Înfăptuiri efemere
Imperiul roman însumase peste 10 000 km cu o populaţie între 50 – 70 milioane de locuitori, reprezentând o cincime din populaţia de atunci a globului6.
Gloria din timpul dinastiei Antoninilor (96-192), când Imperiul Roman atinge apogeul expansiunii teritoriale şi al puterii militare, a apus în contextul noilor realităţi sociale. O nouă fizionomie a personalităţii Europei s-a închegat pe ruinele Romei căzută sub repetatele lovituri venite din afară. Este ceea ce unii au numit „imperiul creştin” în care Biserica controla societatea nu numai din punct de vedere moral, ci şi al procesului de relaţii politice, juridice şi sociale.
|
Enciclopedia antichităţii, Horia C. Matei, Edit. Meronia, 1995, pag.273 Epistola către galateni a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 3, vers 28. |
Dacă în antichitate între unitatea politică, administrativă, culturală şi chiar economică ce se realizase progresiv şi cadrul geografic nu a existat o suprapunere, acesta, pe alt plan, nu va întârzia să se împlinească în urma marilor evenimente ce aveau să vină. Vechea unitate realizată prin pax romana va fi înlocuită printr-o unitate spirituală — unitatea lumii creştine — bazată pe ideea universalismului creştin. Sfântul Apostol Pavel scria că „Toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.”7 Comunităţile creştine au crescut treptat numeric, au fost atraşi oameni de cultură. Universalismul creştin, creator al unei comunităţi de valori morale, a avut şi tentaţia unei comunităţi politice europene. Apologeţi ai noii credinţe ca de pildă Clement din Alexandria (cca. 150-216) sau Origen (cca. 183-254) intuiseră încă din primele veacuri ale creştinismului universalitatea acestuia. Prin Edictul din Milano din 313 al lui Constantin cel Mare8 (306-337) a fost proclamată libertatea cultelor, iar fosta religie minoritară a ajuns astfel în scurt timp religia imperiului. Sfântul Augustin (354-430) în scrierea sa Cetatea lui Dumnezeu a susţinut unitatea creştină divină şi pământeană.
Pe de altă parte, dificultăţile crescânde ale unei guvernări unitare şi tendinţele centrifuge din Imperiul Roman deveniseră încă din secolul al III-lea atât de serioase încât i-a determinat pe împăraţii romani, începând cu Diocletian, să atribuie responsabilitatea administrării imperiului unor persoane diferite pentru occident şi pentru orient. La moartea lui Theodosiuis (395) separarea s-a accentuat prin numirea a doi succesori: Arcadius pentru răsărit şi Honorius pentru apus. La început, partajul nu era conceput ca o divizare politică, ci numai ca o distribuire a puterii în cadrul aceluiaşi sistem de organizare. Cu timpul însă, structura politică din răsărit a căpătat caracteristici proprii, complet diferenţiate de cele apărute pe ruinele imperiului din apus. Universalismul roman a încetat practic să mai existe din secolul al VII-lea, o dată cu elenizarea imperiului din răsărit şi cu restrângerea lui la teritoriile care îi aparţineau, prin stăpânire sau ca zonă de influenţă.
O nouă realitate îşi făcuse loc în Europa.
Lipsa unei puteri politice unificatoare, invaziile popoarelor migratoare, apariţia provinciilor care vor deveni state, rivalităţile politice dintre împăraţii din Occident şi Orientul bizantin, dintre aceştia şi Papalitate, paralel cu amestecul de rase şi de spirite, cu creştinarea noilor veniţi au determinat existenţa a aproape unui mileniu de vid politic, unitatea dintre europeni rămân la nivelul conştiinţei spirituale.
Europa fărâmiţată recăzuse în barbarie. Din evul mediu timpuriu şi până spre sfârşitul cruciadelor, Europa a devenit un câmp de luptă continuă; este o epocă a domniei forţei, o epocă de cuceriri. Nici Biserica, singura autoritate omogenă a epocii, nu a reuşit să modifice uzanţele feudale şi nici părinţii Bisericii nu au întrezărit posibilitatea unei organizaţii politice pe baza unei federaţii sau confederaţii de state.
Marea schismă din 1054, începută, de altfel, în 867, va determina şi ruperea acestei unităţi, va accentua rivalităţile politice, Biserica creştină ne putând, cu unele excepţii să devină o adevărată putere temporară deşi prin forţa sa spirituală îşi revendica aspiraţii teocratice.
„Imperiul Creştin”, întemeiat pe autoritatea spirituală a papalităţii, se va ruina treptat sub loviturile deţinătorilor puterii temporare, cu toate încercările Vaticanului, uneori reuşite, de a-şi întări puterea.
Realizată pentru o scurtă perioadă sub Imperiul carolingian, unitatea politică a unei mari părţi a Europei se va destrăma o dată cu Pacea de la Verdun (843). Carol cel Mare se angajase să reconstituie imperiul cezarilor. Este prima încercare de construire politică a Europei, prin cucerire sub semnul Crucii, încercare reuşită de altfel dar incompletă, lipsindu-i o parte din continent, partea răsăriteană, Imperiul Bizantin, rupt de occident. Lipseau şi ţinuturile balcanice şi orientale ale Europei, lipsea Anglia.
Condiţiile materiale, mentalităţile, noile invazii, dificultăţile de administrare şi de protecţie a unităţii contra diferitelor ambiţii şi intrigi, fără o unitate de cultură şi de limbă, toate acestea au determinat ca impozanta construcţie a lui Carol cel Mare, rebotezată Imperiul Roman, să nu aibă stabilitate. Totul s-a prăbuşit în haosul politic care a urmat.
|
Confirmat prin Edictul lui Teodosiu I, din 381 de la Salonic. |
Încercări cu caracter militar au mai fost şi s-au mai înregistrat în istorie. Otto I cel Mare (912-973) uns împărat la Roma sau Henric al III-lea (1017-1056) au avut asemenea tentative unificatoare. Mai târziu imperiul lui Carol Quintul (1500-1556), aspiraţia
Habsburgilor nu numai la o monarhie europeană ci chiar universală au fost tot tendinţe de lărgire prin cuceriri continentale. De altfel Carol Quintul şi vorbea de o „Europă creştină”.
Apariţia statelor monarhice, statelor naţionale (secolele XIV-XV), a unor mari entităţi politice, autarhice, bazate pe noţiunea de suveranitate, rivalităţile dintre acestea vor adânci şi diferenţieri economice; trebuie adăugate şi doctrinele eretice ce îşi făcuseră apariţia chiar mai dinainte, al căror rol nu putea fi în nici un caz în sensul consolidării unei unităţi spirituale. Este epoca în care punctul de vedere naţional prevalează asupra ideilor universal-religioase.
Statele monarhice, fiind în deplinătatea puterii şi lipsite în diferendele lor de orice arbitru, şi le rezolvau pe calea războaielor. Separatismul se accentua iar consecinţele acestuia nu erau nicidecum în favoarea cauzei păcii. Căderea Constantinopolului (1453), cucerit de Mahomed al II-lea (1430-1481) poate fi interpretată ca unul din ultimele acte ale fostei Europe „unificate”, căruia îi urmează o nouă schismă, aceea a Reformei, de această dată în cadrul Bisericii apusene. „Imperiul Creştin” a încetat practic să mai existe şi şi-a făcut apariţia o nouă conştiinţă europeană.
Planul a fost atribuit regelui Henric al IV-lea (1553-1610), însă a fost elaborat, probabil, de omul de stat francez Maximilien de Sully (1560-1641). Se pleca de la constatarea unui dezechilibru al forţelor politice susceptibil de a fi cauza tulburărilor violente şi a războaielor sângeroase. Numai o Europă echilibrată, fundamentată pe o repartizare armonioasă a teritoriilor şi forţelor, ar fi capabilă să înlăture cauzele războaielor. Era o idee nouă, aceea a echilibrului forţelor, idee care a devenit un principiu de bază al politicii internaţionale. „Republica” pe care a conceput-o ţinea însă de domeniul fanteziei: se apropiau în mod arbitrar principatele şi regatele, se muta o provincie de la o entitate statală la alta. Cu toate defectele sale, elaboratul lui Sully poate fi considerat ca un prim plan de reorganizare europeană conceput într-o manieră politică.
Au existat însă şi factori de omogenitate: acelaşi tip de societate feudală, limba latină — limba Bisericii şi a oamenilor de cultură — ordinele religioase care practic erau organizate la scară europeană, circulaţia misionarilor pentru convertirea noilor veniţi, dezvoltarea comerţului.
Perioada dinaintea Revoluţiei franceze şi a Imperiului napoleonian a fost marcată de puternice rivalităţi politice, religioase şi economice între puterile europene (Reforma, Contrareforma, războaiele religioase, opoziţia catolicism—protestantism, politici economice care au favorizat apariţia pieţelor economice naţionale, mai mult sau mai puţin închise, etc.), de dezvoltarea spiritului laic. Totuşi şi de această dată au existat elemente ale unei Europe spirituale realizată prin intermediul limbii franceze — care a înlocuit-o pe cea latină — cu manifestări pregnante în domeniul literar şi artistic, în cel al ideilor filozofice, politice şi chiar economice. Aceste realităţi au îndreptăţit pe unii autori se vorbească de o „conştiinţă europeană” peste frontiere, de o „republică a intelectualilor”.
Revoluţia de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile omului şi ale cetăţeanului, dar şi drepturile popoarelor, cu universalismul lor (cosmopolitismul filozofilor „secolului luminilor”), Directoratul şi mai apoi Imperiul au făcut ca pentru câteva decenii o mare parte a Europei să fie organizată pe model francez. În exilul său din Sfânta Elena, Napoleon, conform spuselor lui Las Cases — istoric francez şi autorul „Memorialului din Sfânta Elena” — i-a atribuit lui Napoleon intenţia de a face „din toate popoarele Europei un singur popor”.
Vizând imperiul continental (şi chiar universal), construcţia napoleoniană, „Europa franceză”, făcută prin forţa armelor, s-a prăbuşit o dată cu dispariţia Împăratului, pentru că întreaga sa epocă a fost una de acţiune şi mai puţin una de idei.
Prăbuşirea „Vechiului Regim” a modificat şi configuraţia politică a Europei. Înfrângerea imperiului francez din 1815 a schimbat faţa continentului: începe afirmarea Europei naţiunilor.
Ruşii, prin ţarul Alexandru I (1777-1825), au avut şi ei idei în spiritul problemei care ne preocupă. Ţarul, care s-a bucurat de sprijinul unui grup de tineri, a conceput în 1804 un plan de reorganizare a Europei, care urma să fie pus în aplicare după înfrângere lui Napoleon. Se preconiza stabilirea statelor europene pe care le cucerise împăratul francez, dar nu în vechile lor frontiere. Această restabilire urmărea crearea unui echilibru european prin edificarea unor uniuni confederative din care să facă parte şi statele puternice şi statele mai mici. În acest fel, s-ar fi rezistat provocărilor altora. Toate aceste uniuni ar fi putut realiza o federaţie europeană în care statele ar fi fost unite pe baza aceloraşi principii. Războaiele ar fi fost proscrise şi s-ar fi organizat un arbitraj. Propunerile nu au avut nici un ecou în condiţiile confuze care au urmat prăbuşirii napoleoniene.
Europa a continuat să cunoască anumite elemente de organizare. Ordinea teritorială impusă de tratatul de la Viena din 1815, de „Sfânta Alianţă”, în fond nu o alianţă între popoare, ci între monarhi, era parţial garantată de ceea ce numim concert european; aceasta rezultă din faptul că marile puteri — la început patru, apoi şase prin accesiunea Franţei şi Italiei — guvernau în fapt Europa. Statele mici, practic, nu au avut nici un rol în această nouă organizare europeană. Fără o periodicitate a reuniunilor (trei la număr), fără un secretariat permanent, sistemul congreselor a instituit totuşi un mecanism relativ eficient prin întâlnirea reprezentanţilor marilor puteri şi adoptarea de decizii considerate a fi necesare. Tot în 1815 (20 noiembrie) s-a încheiat un tratat între Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, tot cu intenţia asigurării echilibrului european. Între Austria, Prusia şi Rusia (26 septembrie 1815) fusese încheiată Sfânta Alianţă.
Este de semnalat că în perioada dintre 1815 şi izbucnirea primului război mondial, în Europa, au fost numai 36 de ani în care nu au avut loc astfel de reuniuni cu o distanţă de maximum 7 ani între două reuniuni.9
S-a dezvoltat astfel practica coaliţiilor de state împotriva tendinţelor hegemonice ale altor state; cu alte cuvinte ceea ce se numeşte politica de echilibru european, un fel de „organizaţii” în care unele state erau legate nu numai prin interese politice ci şi economice.
- Proiecte de organizare
O dată cu primele secole ale noului mileniu, către 1300, sinteza austeră prescrisă de religie începe să decadă în faţa umanismului, a spiritului renascentist. Conştiinţa europeană va fi exprimată de unele personalităţi care au acoperit veacuri de cultură şi spiritualitate nu numai europeană.
Numărul unor astfel de proiecte a fost destul de mare şi cu toate că ele erau irealizabile, unele pot fi reţinute ca anticipând tentative mai coerente de unificare a Europei, constituind elemente de reflecţie pentru cele ce vor urma peste timp.
Din acest punct de vedere se poate vorbi de o continuitate istorică prin contribuţiile aduse de aceste construcţii teoretice la ceea ce va deveni în zilele noastre Comunitatea Europeană.
Toate afirmau că evitarea războaielor, pacea, liniştea şi dezvoltarea socială nu pot fi obţinute decât printr-o înţelegere între popoarele europene, printr-o ordine superioară, o voinţă suprastatală înzestrată cu atribuţiile necesare să le impună. Modul în care trebuiau să se facă aceste înţelegeri a variat cu epoca, cu etica şi formaţia politică a celor care le-au conceput.
|
Reuter Paul, Organisations européennes, PUF, Paris, 1965, p. 5. |
Marele poet italian (de altfel şi important om politic al timpului) Dante Aligheri (1265-1321) în De monarhia (1303) preconiza o soluţie de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice şi legitime autorităţi. Dante părea să fi sesizat posibilitatea reconcilierii între prinţi şi monarhi prin spirit şi prin unitatea creştinătăţii, probabilitate pe care o concepea de altfel mai mult pe plan politic decât teologic. Este important că în concepţia marelui poet, scriitor şi om politic arbitrajul suprem nu mai era încredinţat papei ci împăratului, conducătorului suprem.
Pierre Dubois (1260- după 1321), avocat şi procuror al lui Filip cel Frumos, a scris un veritabil tratat de politică generală, De recuperatione Terrae Sanctae, în care cerea o reformă a Bisericii, un învăţământ laic şi propunea organizarea unei federaţii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni înţelepţi, pricepuţi, credincioşi şi bogaţi pentru a fi feriţi de corupere, jumătate laici, jumătate clerici. Pentru Pierre Dubois nici o naţiune nu este superioară alteia şi, în concluzie, nu poate pretinde să o domine. Suveranii, fie ei mici sau mari, sunt toţi egali în drepturi. Pentru a asigura pacea, trebuie preîntâmpinat războiul prin instituţii corespunzătoare şi în primul rând prin organizarea unui arbitraj internaţional. Apărarea Europei în faţa adversarilor musulmani nu poate reuşi decât dacă lumea europeană se va concilia. Pierre Dubois avea vii în minte eforturile conjugate ale prinţilor europeni pentru eliberarea Locurilor Sfinte cucerite de musulmani. Cruciadele, opt la număr (prima în 1096 şi ultima în 1270), au avut toate destine schimbătoare. Era o ripostă europeană care consolida, fie şi numai pentru o perioadă, sensul solidarităţii şi capacitatea de apărare a continentului sub un steag religios comun. Cruciadele s-au continuat cu „reconquista”, adică cu luptele pentru izgonirea musulmanilor din Europa, din Spania (de la mijlocul secolului al VIII-lea până în 1492). Este de semnalat că la Dubois problema federalizării, mai exact a confederalizării, a luat o turnură mai ştiinţifică, argumentele fiind de natură juridică. Nici proiectul lui nu a avut vreo rezonanţă.
Georges de Podébrady (1420-1471), rege al Boemiei, propunea o alianţă europeană — pentru a rezista în faţa pericolului otoman — condusă în comun de un colegiu de prinţi care să arbitreze neînţelegerile dintre state şi astfel s-ar asigura pacea europeană. Fiecare ţară urma să dispună de câte un vot, să se creeze o armată comună, o instanţă de judecată şi un buget administrat în comun; erau instituţiile pe care le propunea contemporanului său Ludovic al XI-lea, regele Franţei.
Henric al IV-lea, regele Franţei şi Navarei (1553-1610) a conceput un proiect — Marea intenţie — care conform memoriilor ministrului şi apropiatului săi Sully, viza reorganizarea Europei sub forma unei federaţii cu numele de „Republica creştină” condusă de un senat însărcinat să prevină orice conflict şi să regleze diferendele dintre state. „Republica” urma să fie compusă din 15 state (5 monarhii elective, 6 monarhii ereditare şi 4 republici, dar fără Rusia), senatul — din delegaţii acestora, să dispună de forţe armate şi să fie proclamată egalitatea şi libertatea religioasă a tuturor cetăţenilor.
Ideea unui arbitraj european în vederea evitării conflictelor armate, a asigurării unei păci permanente îşi făcea din ce în ce mai mult loc.
Hugo Grotius, jurist şi diplomat olandez (1583-1645) autor a unui cod de drept internaţional public evoca în De jure belli ac pacis necesitatea înfiinţării unor adunări care să judece litigiile ce vor apărea între state. În arbitrarea unor astfel de litigii nu ar fi făcut parte statele direct interesate.
Un francez, Aymeric Crucé, în 1623 a publicat Discurs asupra posibilităţilor şi mijloacelor de stabili o pace generală şi libertatea comerţului în lume în care preconiza o adunare mondială în care capetele încoronate să fie reprezentate şi care să dispună de o forţă armată pentru a-şi impune hotărârile.
William Penn, quaker englez şi legislator american (1644-1718) a publicat în 1693 un Eseu asupra păcii prezente şi viitoare a Europei. El preconiza instituirea unei „diete europene” compusă din reprezentaţii statelor, într-un număr proporţional cu importanţa demografică a fiecăruia. Dieta ar fi trebuit să adopte hotărâri pe care o forţă armată aflată la dispoziţia ei să le impună. În acest fel se va putea instaura pacea, se va dezvolta comerţul şi prosperitatea generală, se vor reduce cheltuielile şi înarmările. Era un proiect de inspiraţie federativă apropiat de ideile filozofului olandez B. Spinoza.
Fenelon, important cleric şi scriitor francez (1651-1715) observa că pentru asigurarea liniştii, toate naţiunile vecine şi legate între ele prin intermediul comerţului „fac un mare corp şi un fel de comunitate”.
În acelaşi sens dar mai elaborat, în Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa (1713), Irénée de Castel (1658-1743) — abatele de Saint Pierre — gândea că pentru evitarea războaielor şi asigurarea unei „păci prezente şi viitoare” pentru dezvoltarea comerţului, suveranii ar trebui să încheie o alianţă perpetuă, să se supună unui „senat european” care să dispună de o armată comună, întreţinută prin contribuţii vărsate de ţările membre. Se propune astfel un sistem de securitate colectivă care să asigure existenţa şi integritatea statelor participante.
Filozoful şi scriitorul francez Voltaire (1694-1778) concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de către Frederic al II-lea regele Prusiei.
Însufleţit de un profund universalism de inspiraţie religioasă a fost şi filozoful german G. Fr. Leibniz (1646-1716).
- J. Rousseau (1712-1778) vedea o „republică europeană” numai dacă monarhii îşi vor abandona natura lor lacomă şi belicoasă iar popoarele se vor emancipa şi ca urmare vor deveni mai înţelepte.
Unul din pionierii dreptului internaţional, diplomatul şi publicistul elveţian Em. Vattel (1714-1767) scria că Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relaţii şi interese şi că toate acestea fac din statele continentului „un fel de republică ale cărei membre cu toate că sunt independente sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a menţine ordinea şi libertatea”.
Perioada care a urmat Revoluţiei franceze şi până prin preajma primului război mondial a fost martora mai multor idei şi proiecte de organizare europeană care vizau organizarea păcii, emanciparea popoarelor, libertatea şi egalitatea ca o condiţie a fraternităţii umane. Se remarcă acum nume de mare semnificaţie.
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a publicat în 1795 Proiectul filozofic al păcii permanente. El propune ca prim pas spre o „federaţie a statelor libere” o alianţă confederativă între statele suverane organizată pe baza unei „constituţii”.
Contele de Saint-Simon (1760-1825) a expus în Despre reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”. Combătând opiniile care promovau naţionalisme excesive, Saint-Simon preconiza o societate industrialistă europeană în care conducerile să fie asigurate de elitele administrative şi economice. Parlamentele ţărilor urmau să recunoască supremaţia unui parlament european iar guvernele naţionale supremaţia unui guvern supranaţional. Acest guvern urma să dea socoteală parlamentului european care era învestit şi cu puterea de a judeca dezacordurile ivite între ţări. În acest fel, printr-o reformă globală a societăţii, se va putea instaura concordia şi armonia universală.
O personalitate marcantă a timpului său a fost şi patriotul şi revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini (1805-1872) republican şi european convins, considerat ca „pionier al Federaţiei europene”. În 1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articol-studiu Despre Uniunea Europeană. Idei asemănătoare au fost profesate de o altă personalitate a timpului, Al. Ledru-Rollin, care scria „de un pământ liber, singura republică a Europei”.
Încă din 1831, G. Mazzini a creat o societate secretă, „Tânăra Italie”, cu filiale răspândite în toate statele italiene. Societatea urma să constituie premisele unei revoluţii menite să realizeze unitatea italiană. G. Mazzini nu s-a mărginit numai la orizontul italian, ci a conceput o mare republică europeană care se va naşte când despotismele se vor prăbuşi. Astfel a văzut revoluţionarul italian organizaţia „Tânăra Europa” (1834) destinată să reprezinte viitorul european prin armonizarea ideilor de patrie şi de omenire, organizaţie condusă de un Comitet Central format din reprezentanţi ai diferitelor comitete naţionale. „Tânăra Europă” se va naşte prin confederarea „Tinerei Franţe”, „Tinerei Germanii”, ş.a., într-o mare republică democrată europeană. În acest spirit a scris în 1849 Sfânta Alianţă a popoarelor în care afirma că „omenirea este „asociaţia patriilor” preconizând crearea unei federaţii a republicilor europene. Declarându-se împotriva luptei de clasă şi a antagonismelor dintre naţiuni el vedea justiţia, pacea şi progresul omenirii în fuziunea claselor sociale, în fraternitatea umană, universală.
Un alt italian, Carlo Cattaneo (1801-1869) a enunţat chiar formula de „Statele Unite ale Europei”.
Ernest Renan (1823-1892) considera că o autoritate centrală, un fel de „congres” al „Statelor Unite ale Europei” va corija principiul naţionalităţilor prin federalizarea statelor de pe continent.
S-au exprimat în acelaşi sens alte ilustre personalităţi: Lamartine (1790-1869) a lansat Manifestul către Europa sau Victor Hugo (1802-1885) un Apel pentru Statele Unite ale Europei (1851). Mai târziu, Victor Hugo afirma că „Europa are nevoie de o naţionalitate europeană”, iar într-un mesaj adresat Congresului Păcii de la Lugano, scria: „cu siguranţă acest lucru formidabil, republica europeană, o vom avea. Vom avea aceste State Unite al Europei care vor încorona lumea veche… „
Charles Fourier (1772-1837) preconiza instituirea unei autorităţi superioare suveranităţilor naţionale; P. J. Proudhon (1809-1865) în Despre principiul federativ (1863) scria despre o „Federaţie Dunăreană”, care trebuie creată în cadrul unei Europe Federate. El aprecia secolul XX că va fi „era federaţiilor”; statele naţionale se vor dezmembra prin descentralizare în regiuni. Karl Marx (1818-1883) vedea o republică europeană ca fiind posibilă numai prin fraternizarea proletariatului. În acelaşi spirit J. Jaurès (1859-1914) considera că numai proletariatul va fi forţa decisivă de unificare în Europa şi în lume. Aceştia şi încă alţii au fost precursorii într-un fel sau altul ai ideii de federalizare europeană.
Pe plan economic s-au intensificat relaţiile dintre state. Adam Smith cu doctrina libertăţii comerţului internaţional, Michel Chevalier, doctrinar al liberului schimb, cu suprimarea în unele ţări a taxelor vamale, cu încheierea de tratate bazate pe liber-schimbism, cu intensificarea circulaţie libere a capitalurilor şi a forţei de muncă şi alţii încă, au contribuit într-o mare măsură mai cu seamă în cadrul geografic al Europei la crearea unor premise în direcţia unui spaţiu economic, dacă nu unificat, cel puţin cu unele trăsături comune.
Spre sfârşitul secolului trecut însă rivalităţile economice au devenit mai ascuţite şi o dată cu acestea şi tensiunile dintre state.
Toate aceste proiecte aveau valori deosebite. Unele erau vagi aspiraţii teoretice, altele programe mai închegate, dar toate au marcat pe parcursul timpului o continuitate de preocupări spre acelaşi ţel.
- Ideea paneuropeană în conştiinţa românească
Personalităţi importante din ţara noastră au fost atrase de idei care promovau concepţii paneuropene, idei care încă din prima jumătate a secolului XIX căpătaseră un destul de mare răsunet. Exilaţii români ai revoluţiei de la 1848 intraseră în contact cu activităţile revoluţionare ale unor oameni politici şi gânditori din vestul european şi, influenţaţi de aceştia, au formulat şi vehiculat concepţii uneori asemănătoare alteori originale, aducând şi o contribuţie la cristalizarea acestora.
Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Dumitru Brătianu, C. A. Rosetti, Al. C. Golescu-Arăpilă şi alţii au fost asemenea personalităţi.
În mai multe scrisori adresate din exil lui Ion Ghica, la jumătatea secolului trecut, Nicolae Bălcescu îi scria despre relaţiile lui cu G. Mazzini, despre înfiinţarea unui Comitet revoluţionar european, despre activitatea publicistică pe care o desfăşura, despre proiectul de confederaţie pe care îl concepea cu titlul „Statele Unite ale Dunării”. Statul federal urma să cuprindă „Regatul Ungariei, Bucovina, Moldova, Valahia, Serbia şi Basarabia când om lua-o”. Mai târziu s-a gândit că ar fi indicat ca şi Polonia să facă parte, iar în grupul slavilor din sud să intre şi croaţii, slovenii şi dalmaţii. Statul federal urma să fie condus de o Adunare centrală federală compusă din 150 de deputaţi, câte 50 din fiecare din cele trei naţionalităţi, urmând să se întâlnească anual, pe rând, în capitalele acestor naţionalităţi. Adunarea va alege în fiecare an un guvern federal format din trei membri: unul pentru război, altul pentru „pricinile din afară” şi cel de-al treilea pentru comerţ şi comunicaţii. Tot Adunarea va hotărî cuantumul impozitelor „după populaţie şi veniturile sale, pentru Federaţie”. Federaţia Dunăreană era bazată pe principiul egalităţii între naţiunile participante iar determinarea teritoriului naţional al statelor membre să se facă pe cale plebiscitară. Fiecare naţiune îşi rezerva competenţe pentru administrarea internă, justiţie, finanţe locale, culte şi învăţământ.
Nicolae Bălcescu vedea în statul federal „singura cale de salvare a naţiunilor oprimate”, iar pentru români şi posibilitatea de realizare a unităţii naţionale. În aceeaşi scrisoare10 îi cere sprijinul lui Ion Ghica pentru definitivarea proiectului intenţionând să-i dea apoi „un caracter semioficial”.
La 26 ianuarie 1850, îi scrie lui Ion Ghica: „Pentru ideea ta de o confederaţie orientală sunt fericit că te-am prevenit şi m-am întâlnit cu tine în această idee”.11 Îl informează că la Londra s-a constituit un comitet
de exilaţi politici din Europa Centrală şi Răsăriteană condus de un comitet secret din care făceau parte câte trei delegaţi. Pentru români Nicolae Bălcescu îi recomanda pe Ion Ghica şi pe Golescu-Arăpilă.
În acelaşi timp în care se constituise la Londra Comitetul exilaţilor politici din Europa Centrală şi Răsăriteană, funcţiona tot la Londra Comitetul Central Democratic European, conceput ca un instrument prin care G. Mazzini urmărea să-şi realizeze ideile politice: organizarea unei revoluţii generale şi sincronice pe continent care să confedereze pe italieni, maghiari, slavi şi români. Pentru români alegerea ca membru în Comitet fusese gândită în persoana lui Nicolae Bălcescu. Din motive personale, acesta însă a refuzat. Nici Nicolae Golescu nu a putut accepta să reprezinte pe români în Comitet, şi nici Eliade Rădulescu; în final, alegerea a fost făcută pentru Dunitru Brătianu ca al cincilea membru în Comitet.
La 26 iunie 1851, Comitetul din Londra a adresat naţiunii române un manifest federalist Adresa Românilor semnată de toţi membrii Comitetului, la care Brătianu a răspuns „mă grăbesc de a face în numele ţării mele o deplină şi întreagă adeziune la frumoasa dvs. Adresă”. Este de semnalat că Adresa-manifest îi viza nu numai pe moldo-valahi ci pe toţi românii şi din teritoriile ocupate. Prin grija lui Ion Brătianu, a lui C. A. Rosetti şi Dimitrie Florescu, manifestul a fost publicat în mai multe ziare din Paris şi provincie şi ceva mai târziu şi în Italia.12
|
10 Către Ion Ghica, Paris 6 aprilie 1850, în Nicolae Bălcescu, Opere IV, Corespondenţă, ediţie critică de G. 11 Op. cit., p. 265. 12 Georges Ciorănescu, Autour de quelques projets fédéralistes oubliés conc7ernant le Bas-Danube, în „Revue |
Un alt mare patriot român, Aurel C. Popovici (1863-1917) a conceput o soluţie pentru rezolvarea problemei minorităţilor naţionale din cadrul Imperiului habsburgic. El se gândea în primul rând la situaţia românilor prezenţi în dubla monarhie austro-ungară. „Imperiul, scria Aurel C. Popovici, în Stat şi naţiune — Statele Unite ale Austriei Mari publicată la Leipzig în
1906, trebuie reclădit pe baze într-adevăr libere, federative şi cu drepturi egale”. Federalizarea în concepţia lui era un ideal de convieţuire a popoarelor libere, o soluţie de salvare a naţiunilor oprimate aflate în pericol de a fi deznaţionalizate şi de pacificare a continentului. În cadrul Imperiului, care urma să devină un Staatenbund,13 conform părerilor lui, urmau să se creeze 15 state naţionale cu o limbă oficială mijlocitoare, germana, pentru toate statele dar fiecare stat să aibă o conducere proprie, în administraţiile naţionale să se vorbească limba naţională respectivă, statele să-şi elaboreze propriile lor constituţii, etc. Este de menţionat că în concepţia autorului transformarea imperiului central dunărean într-o federaţie de 15 state nu era incompatibilă cu intrarea altor ţări în această formaţiune.14
Nu a fost singurul român care a avut o astfel de previziune. De pildă după război, un alt român C. G. Costaforu, care a întemeiat în 1923 şi a condus în calitate de secretar general între 1923-1929 Liga Drepturilor Omului spunea în 1924 că doreşte „a muri în pielea unui bun european, cetăţean al patriei pe care o întrevăd în speranţele mele: Patria Statelor Unite ale Marii Republici Europene15.
- Perioada interbelică
Înfrângerea Germaniei imperiale, dezmembrarea Austro-Ungariei, căderea Imperiului ţarist, izolarea Rusiei bolşevice au determinat printre altele naşterea unor noi ideologii şi o dată cu aceasta şi a unor noi tentative mai coerente şi mai realiste de unificare a Europei.
Societatea Naţiunilor avea mai mult o vocaţie mondială dar s-a dovedit incapabilă să rezolve conflictele de interese apărute chiar în zilele Conferinţei de pace de la Versailles. Exacerbarea naţionalismului a contribuit într-o mare măsură ca cele câteva voci — care s-au pronunţat în sensul necesităţii unei uniuni a popoarelor — să aibă un slab ecou.
Au trebuit să mai treacă patru ani, adică în 1922 când contele Richard Coudenhove-Kalergi (1894-1967), diplomat austriac, a început să elaboreze proiectul său care a dat naştere mişcării Paneuropa. În 1922, la Viena, a publicat un manifest cu un titlu peremptoriu: Problema Europei se rezumă în două cuvinte: unificare sau prăbuşire. În 1923 a publicat o lucrare amplă (150 pag.) Paneuropa. Pentru prima dată în istorie a văzut lumina tiparului o lucrare de analiză lucidă în care au fost expuse principiile de bază ale unui program politic precis şi coerent. Lucrarea subliniază necesitatea reconcilierii dintre Franţa şi Germania ca bază indispensabilă a reconstrucţiei europene. În 1926 Coudenhove-Kalergi a reunit la Viena 2000 de reprezentanţi din 24 de ţări, în care erau înfiinţate secţiuni naţionale, într-un congres consacrat Uniunii paneuropene. Uniunea trebuia să se inspire din multe puncte de vedere din organizarea panamericană care părea că a putut să concilieze independenţele naţionale şi cooperarea internaţională regională. Paneuropa urma să fie înzestrată cu un Consiliu compus din delegaţi ai statelor, o Adunare parlamentară formată din delegaţia ai parlamentelor naţionale şi cu o Curte de justiţie.
|
13 Staatenbund, adică o uniune de state în germană, cu înţelesul de confederaţie, şi nu un Bundestaat. 14 Ideile lui A. C. Popovici câştigaseră susţinători şi printre oamenii politici din vechiul regat, ca de pildă Nicolae 15 L. Demeny, Prima Ligă a drepturilor omului în România, în revista „Drepturile omului”, nr. 1-4/1991, pp. |
Manifestul adoptat cu acest prilej proclama direcţiile de acţiune necesare înfăptuirii Paneuropei: 1) garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii statelor; 2) crearea de alianţe militare; 3) crearea unei uniuni vamale; 4) crearea unei monede comune; 5) valorificarea în comun a resurselor din coloniile statelor membre; 6) respectarea individualităţii culturale şi a civilizaţiei fiecărui stat; 7) asigurarea protecţiei minorităţilor naţionale; 8) colaborarea cu alte state din cadrul Societăţii Naţiunilor. Erau astfel prevăzute obiective pe plan economic, pe
planul relaţiilor internaţionale, pe planul drepturilor omului.
Uniunea s-a bucurat de un mare succes în rândurile unor oameni politici, scriitori, diferiţi intelectuali, cum au fost A. Briand, L. Blum, E. Herriot, E. Beneş, K. Adenauer, P. Valery, P. Claudel, R. M. Rilke şi mulţi alţii încă.
O primă iniţiativă guvernamentală în favoarea Uniunii europene a fost lansată de Edouard Herriot în 1925. El a exprimat cu claritate: „cea mai mare dorinţă a mea este de a vedea într-o zi apariţia Statelor Unite ale Europei.
În 1926 diferiţi economişti şi oameni de afaceri au creat „Uniunea economică şi vamală europeană” pe care au declarat-o ca fiind începutul acţiunii de unificare europeană. Au mai fost propuse şi alte organizaţii, ca de pildă, Federaţia pentru Înţelegerea Europeană, Uniunea Federală Europeană ş.a. Era evident că pentru o unificare politică nu erau încă pregătite condiţiile favorabile. Pe plan economic încercările au continuat. Ministrul francez Louis Loucheur, cu ajutorul unor oameni de afaceri, a preconizat o înţelegere între producătorii francezi şi germani, a preconizat înfiinţarea unor carteluri pentru câteva materii de bază: oţel, cărbune, cereale, care urmau să fie supuse controlului Societăţii Naţiunilor. Toate aceste obiective nu au putut fi concretizate din două obstacole majore: marea criză din 1929 şi venirea la putere în Germania a naţional-socialismului. Dacă pe planul realizărilor concrete acţiunile mişcării Paneuropene au eşuat, în schimb s-a pus în mişcare o adevărată emulaţie intelectuală.
În 1928 Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în lucrarea sa „Europa patria mea” ca singura condiţie de a-i păstra rolul de hegemon în lume faţă de prezenţa în competiţia planetară a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice.
În 1929 contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de Jouvenel a publicat „Spre Statele Unite ale Europei”; tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea „Europa” în care proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor.
De la faza de propagandă în favoarea unificării europene s-a trecut la aceea a acţiunii oficiale. Ministrul afacerilor străine din cadrul guvernului francez, Aristide Briand devenit în vara lui 1929 preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu ocazia sesiunii de toamnă a Societăţii Naţiunilor a ţinut un foarte cunoscut discurs, la 5 septembrie 1929, în care a propus constituirea Statelor Unite ale Europei. Propunerea a fost primită de o mare parte din delegaţi şi ca urmare la 16 septembrie 1930 a fost desemnată o Comisie pentru studiul uniunii europene pe baza unui Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană.
Decesul lui A. Briand, precum şi celelalte motive arătate mai înainte au împiedicat realizarea uniunii europene. În favoarea federalizării s-au mai exprimat şi alte remarcabile personalităţi ale mediilor politice europene: Leon Blum, Al. Spinelli, Ed Michelet ş.a.
Aristide Briand, ministrul afacerilor externe al Franţei, în discursul mai sus citat, evoca necesitatea de a se stabili între statele europene „un fel de legătură federală”, un „oarecare federalism continental”. Sugestia a fost reluată într-un memorandum al guvernului francez din 1 mai 1930, în care apărea ideea necesităţii unei coordonări a politicilor economice, dare acestea ar fi trebuit subordonate criteriilor politice; se mai preconiza şi un mecanism instituţional, simplu, o conferinţă şi un comitet politic permanent. Societatea Naţiunilor a şi creat în acest spirit o Comisie de studii pentru uniunea europeană care însă nu a avut nici un rezultat.
