Prevenirea conflictelor internaționale

1. Caracteristicile conflictelor

Pentru a putea găsi cele mai eficiente măsuri de contracarare a factorilor ce generează şi alimentează conflictele, inclusiv forma lor de maximă violenţă, adică conflictele militare, este necesar ca statele, organizaţiile internaţionale cu vocaţie de securitate, alţi actori implicaţi şi interesaţi, mediul academic şi în general comunitatea internaţională să înţeleagă care sunt mecanismele interne ale acestora, cum apar şi pot fi gestionate crizele, ca puncte de maximă exacerbare şi intensitate a conflictelor.

1.1. Definirea conflictelor internaţionale

Un conflict reprezintă urmărirea de obiective antagoniste şi incompatibile, de exemplu, de doi sau mai mulţi indivizi sau grupuri umane ori două sau mai multe state. De regulă, conflictul se defineşte potrivit unei tipologii de relaţii şi interacţiuni şi poate fi derulat în mod paşnic sau prin intermediul forţei şi al violenţei^[1].

Există o mulţime de clasificări a conflictelor, potrivit unei palete diverse de criterii^[2]. Conform Dreptului internaţional se disting două tipuri de conflicte: conflicte internaţionale şi conflicte noninternaţionale. Noi vom aborda în continuare primul tip, cum de altfel o pretinde tema abordată. Se vorbeşte de conflict internaţional când dezacordurile dintre două state provoacă intervenţia forţelor armate ale unuia împotriva celuilalt, oricare ar fi gravitatea rezultatelor şi durata. Aceasta din urmă este incertă şi se poate întinde pe mai mulţi ani, unele conflicte au un ciclu neregulat şi se întrerup un timp pentru a reîncepe mai târziu. Cauzele imediate şi îndepărtate ale conflictelor internaţionale pot să se reducă la interese opuse privind controlul şi utilizarea resurselor disponibile pe un teritoriu, la divergenţe de obiective şi la frustrarea legată de imposibilitatea atingerii acestor obiective.

Conflictul armat este una din formele de manifestare a conflictelor internaţionale. Efectele nefaste ale acestuia ating toate faţetele societăţii, inclusiv economia şi lumea muncii. În numeroase cazuri, consecinţele lui reduc la neant decenii de dezvoltare distrugând capitalul uman, social şi economic. De regulă conflictele internaţionale, datorită interdependenţei lor, consecinţele nefaste din ţările vecine derulării lor sunt însemnate, mai ales prin pierderea a numeroase vieţi omeneşti şi marile distrugeri de bunuri materiale, prin disfuncţionalităţile ivite în funcţionarea instituţiilor statului.

Conflictele internaţionale sunt situaţii dinamice caracterizate printr-o intensitate ce variază cu timpul, potrivit fazei ciclului de viaţă a respectivelor conflicte. De fapt, conflictele încep printr-o escaladă a tensiunii între părţile adverse care, în absenţa măsurilor prompte de prevenire şi de reuşită a unui eventual dialog, degenerează în violenţă şi afectează la o scară din ce în ce mai mare sferele politică, socială şi economică iar situaţia de pace preexistentă este perturbată şi criza începe cu o intensitate crescândă şi episoade de violenţă care sunt din ce în ce mai frecvente. Astfel, conflictul devine unul deschis, trecând din starea de latenţă la cea manifestă.

Realitatea cotidiană arată că existenţa unui conflict între state nu este o stare neobişnuită. De aceea, conflictele internaţionale vor exista întotdeauna. În astfel de negocieri conflictuale, statele dezvoltă capacităţi care le oferă puterea de a obţine rezultate mai favorabile decât ar obţine în alte condiţii. Corect sau nu, rezultatul final al procesului constituie soluţionarea respectivului conflict.

Violenţa este un factor eficient de influenţare în anumite situaţii de negociere. Aşadar, statele dezvoltă capacităţi de a folosi violenţa în cadrul conflictelor internaţionale, însă mijloacele menţionate sunt puse în practică doar uneori în cadrul conflictelor internaţionale. De fapt, marea majoritate a conflictelor internaţionale nu duc la război, ci sunt soluţionate pe alte căi. Din acest motiv, studiul cauzelor războiului constituie cu adevărat un efort de a înţelege izbucnirea războiului – apelul la violenţă ca factor de influenţare în cadrul conflictelor internaţionale, însă înţelegerea izbucnirii războaielor necesită de asemenea studierea conflictelor care le stau la bază. 

1.2.  Tipologia conflictelor internaţionale

În literatura de specialitate, sunt prezentate diferite tipologii ale conflictelor internaţionale, plecând, desigur, de la diverse criterii. Astfel, având în vedere criteriul „natura intereselor” ce animă statele implicate în declanşarea şi susţinerea conflictelor internaţionale se disting: conflicte internaţionale pentru satisfacerea unor interese materiale tangibile; conflicte internaţionale pentru satisfacerea unor interese de natură nonmaterială mai puţin tangibile.

În prima categorie includem: disputele teritoriale, inclusiv disputele referitoare la frontiere şi încercările de secesiune; conflictele referitoare la cine controlează guvernele naţionale; conflictele economice privind comerţul, resursele financiare, resursele naturale, traficul de droguri şi alte tranzacţii economice.

  În cea de-a doua categorie intră: conflictele etnice; conflictele religioase; conflictele ideologice.

Evident aceste tipuri de conflicte alcătuiesc un sistem deschis ale cărui componente se află în interdependenţă constantă şi permanentă. Pe de altă parte, aceste conflicte, într-o anumită măsură, se determină mutual şi se influenţează reciproc. De aceea, este important ca ele să fie cercetate ca o entitate şi nu izolat, ca şi cum între ele nu ar exista nicio legătură. 

Conflictele de interese materiale

O metodă de a privi conflictele internaţionale este de a presupune că toate statele doresc să deţină maximum de putere în raport cu celelalte state. În asemenea cazuri, conflictul devine o situaţie universală între state, iar acestea se luptă pentru putere, statut  înalt recunoscut şi alianţe în sistemul internaţional. Această abordare realistă oferă o înţelegere a marilor rivalităţi care se desprind uneori de conflictele iniţiale asupra teritoriului, religiei sau altor cauze specifice. China a atacat Vietnamul în 1979 „pentru a-i da Vietnamului o lecţie” după ce acesta din urmă a invadat Cambodgia şi a alungat guvernul Khmerilor Roşii, aliat al Chinei. (China a învăţat poate cea mai mare lecţie -forţele sale militare erau mai puţin eficiente decât estimase, iar în următorii 25 de ani nu a mai purtat nici un război). În acest război, China nu dorea teritoriul vietnamez: voia doar să pedepsească o acţiune pe care o dezaprobase. În asemenea cazuri, lupta pentru putere în sensul său abstract îşi asumă propria logică.

Statele lumii îşi doresc puterea pentru că posesia acesteia le oferă beneficii specifice – abilitatea de a obţine rezultate mai bune în negocierea anumitor chestiuni care au importanţă pentru bunăstarea lor. Cele mai multe conflicte internaţionale – inclusiv cele care se află în spatele zecilor de războaie care se desfăşoară în prezent – reprezintă dispute asupra unor nedreptăţi şi revendicări concrete. Ele sunt legate de graniţe teritoriale, ură etnică, revoluţii şi aşa mai departe. Pentru a înţelege natura conflictelor internaţionale, inclusiv posibilitatea ca acestea să devină violente, trebuie să studiem interesele şi scopurile fundamentale ale actorilor implicaţi.

1. Disputele teritoriale

Un prim domeniu de confruntare internaţională a statelor o constituie disputele teritoriale. Conflictele pentru controlul asupra teritoriului se împart, de fapt, în două categorii: dispute teritoriale (pentru a stabili unde se trasează graniţele) şi conflicte pentru controlul asupra unor state întregi, în graniţele lor existente (despre care urmează să discutăm în secţiunea „Controlul asupra guvernelor”). Să analizăm întâi diferendele referitoare la stabilirea graniţelor dintre două state – adică cine controlează o porţiune de teren disputată.

Întrucât statele îşi preţuiesc propriul teritoriu cu un devotament aproape fanatic, disputele legate de graniţe tind să se numere printre cele mai dificil de tratat în relaţiile internaţionale. Statele vor ceda rareori teritoriu în schimbul unei alte recompense. Şi nici nu dau uitării cu uşurinţă teritoriile pe care le pierd involuntar. De exemplu, în 2002, opinia publică boliviană s-a opus exportului de gaze prin intermediul unei conducte care să treacă prin Chile către ocean, deoarece, în 1879, Chile anexase zona de coastă de la Bolivia. Scopul de a recăpăta teritoriul pierdut în favoarea altui stat se numeşte iredentism. Această formă de naţionalism duce adesea la grave conflicte interstatale^[3].

Din cauza asocierii lor cu integritatea statelor, teritoriile sunt preţuite mult peste valoarea economică sau strategică intrinsecă pe care o au. Aici, este vorba de dimensiunea afectivă alocată acestui teritoriu naţional. De exemplu, după ce Israelul şi Egiptul au făcut pace în 1978, le-a luat un deceniu să rezolve o dispută în privinţa graniţei la Taba, o fâşie mică de plajă pe care constructorii israelieni ridicaseră un hotel ce depăşea puţin vechea graniţă. Cele două state au supus în cele din urmă problema unui arbitraj constrângător, iar Egiptul a preluat fâşia. Recâştigarea fiecărui centimetru de teritoriu a fost pentru Egipt o chestiune de onoare naţională şi un simbol al suveranităţii şi integrităţii teritoriale care definea statalitatea egipteană.

Preţuirea pe care statele o au pentru propriul teritoriu pare să fie nediminuată, în ciuda aparentei reduceri a valorii inerente a teritoriului, pe măsură ce tehnologia se dezvoltă. Din punct de vedere istoric, teritoriul a constituit baza producţiei economice – a agriculturii şi extracţiei de materii prime. În aceste societăţi agrariene s-a dezvoltat sistemul internaţional. Câştigarea sau pierderea războaielor însemna câştigarea sau pierderea de teritorii, ceea ce semnifica bogăţie în creştere şi, prin urmare, putere pe termen lung. Cu toate acestea, în prezent, mult mai multă bogăţie provine din comerţ şi tehnologie decât din agricultură. Costurile celor mai multe dispute teritoriale par să depăşească orice beneficii economice pe care le-ar putea oferi teritoriul în discuţie. Există totuşi excepţii, cum ar fi dobândirea de către rebeli a unor zone de unde se extrag diamante în câteva ţări africane şi folosirea veniturilor obţinute de pe urma acestora pentru a finanţa războaie.

Pentru a controla teritorii se folosesc mai multe categorii de mijloace. Din punct de vedere istoric, mijloacele militare au fost cea mai eficientă metodă de control asupra teritoriului, iar războaiele au retrasat adesea graniţele statelor. Forţele militare pot dobândi controlul asupra unui teritoriu pe o cale greu de combătut cu alte mijloace decât cele militare. De exemplu, când Saddam Hussein a invadat Kuweitul, opozanţii săi nu au găsit metode mai bune de a-1 obliga să se retragă (precum sancţiuni economice, izolare diplomatică, negocieri şi aşa mai departe) decât apelul la propriile forţe militare. Iar regimul său nu a fost răsturnat decât prin forţă militară, în 2003. Cu toate acestea, după cel de-al Doilea Război Mondial a apărut în sistemul internaţional o puternică normă împotriva modificării graniţelor prin intermediul forţei. Asemenea încercări sunt considerate chestiuni foarte serioase de către comu­nitatea internaţională. Astfel, când Irakul a ocupat şi anexat Kuweitul, cele mai multe state au considerat acţiunea nu doar dezagreabilă, ci de-a dreptul intolerabilă. Prin comparaţie, răsturnarea guvernului unui stat de către un altul şi instalarea unui regim marionetă este considerată o ofensă mai mică, chiar dacă se produce prin mijloace violente. Principiul este următorul: guvernele vin şi pleacă, graniţele rămân.

O altă cale de a controla teritorii o constituie secesiunea. Eforturile unei provincii sau regiuni de a se rupe de un stat constituie un tip special de conflict asupra frontierelor – nu asupra graniţelor a două state existente, ci asupra eforturilor unei regiuni substatale de a trasa graniţe internaţionale în jurul său, definindu-se ca stat nou. Există zeci de mişcări de secesiune pe cuprinsul globului, de mărimi şi eficienţă politică variate, însă au rareori câştig de cauză. Statul existent încearcă aproape întotdeauna să păstreze zona în discuţie. De exemplu, republica preponderent musulmană Cecenia, componentă a Rusiei (Federaţia Rusă), a încercat să se desprindă de Rusia la începutul anilor ’90, după prăbuşirea Uniunii Sovietice. în perioada 1994-1995, Rusia a trimis o impresionantă forţă militară care a distrus capitala cecenă, dar care a întâlnit o rezistenţă îndârjită din partea gherilelor naţionaliste cecene şi care s-a retras înfrântă. Între 1999 şi 2000, o altă campanie rusească distructivă a reuşit să dobândească un control incert asupra puterii în provincie. În prezent, gherilele cecene continuă să lupte împotriva controlului Rusiei şi şi-au transferat lupta pe teritoriul acesteia, incluzând deturnări aeriene, luări de ostatici şi atentate sinucigaşe cu bombă. în 2004, sute de copii au murit după ce teroriştii ceceni au preluat controlul asupra unei şcoli şi i-au luat ostatici. În 2005, forţele ruse l-au omorât pe liderul separatist cecen pe care l-au găsit responsabil. Liderii ruşi descriu războiul cecen ca pe un corespondent şi aliat al războiului american împotriva terorismului.

Aşa cum sugerează acest exemplu, războaiele de secesiune pot fi de mare amploare şi letale şi se pot răspândi uşor peste graniţele internaţionale sau pot atrage alte ţări. Această extindere este şi mai probabilă dacă membri ai unui grup etnic sau religios se extind de ambele părţi ale unei graniţe, constituind grupul majoritar într-unui dintre state şi o majoritate într-o regiune învecinată a unui alt stat, dar o minoritate în celălalt stat ca întreg. Acest tipar este întâlnit în Bosnia-Serbia, Moldova-Rusia şi India-Pakistan. în unele cazuri, secesioniştii vor să-şi unească teritoriile cu statul vecin (precum în efortul de a fauri o „Serbie Mare”), ceea ce ar duce la retrasarea graniţei internaţionale. Reglementările internaţionale dezaprobă un astfel de rezultat.

Probleme complicate legate de graniţe pot apărea atunci când statele multinaţionale se destramă. În asemenea situaţii, graniţele care au fost interne devin internaţionale; din moment ce aceste graniţe sunt noi, ele pot fi mai vulnerabile în faţa provocărilor. Acesta a fost şi cazul fostei Iugoslavii, unde grupurile etnice se amestecaseră şi se căsătoriseră între ele, dând naştere la populaţii mixte în majoritatea republicilor iugoslave. Atunci când Iugoslavia s-a destrămat în 1991-1992, mai multe republici şi-au declarat independenţa ca state separate. Două dintre acestea, Croaţia şi Bosnia, includeau populaţii minoritare de etnici sârbi. Serbia a pus stăpânire pe importante porţiuni din Croaţia şi Bosnia, care includeau comunităţi sârbe sau care făceau legătura geografică între astfel de populaţii. Populaţiile nonsârbe din aceste zone au fost alungate sau masacrate – epurare etnică. Apoi, când Croaţia şi-a recucerit în 1995 cea mai mare parte din teritoriu, populaţiile sârbe de acolo au fugit. Naţionalismul etnic s-a dovedit a fi mai puternic decât toleranţa multietnică, atât în Serbia, cât şi în Croaţia. Şi totuşi, nu este nevoie ca destrămarea unui stat să ducă la violenţă. Cehoslovacia s-a divizat în Republica Cehă şi Slovacia într-o manieră paşnică. În cele mai multe cazuri, destrămarea Uniunii Sovietice nu a dus la dispute teritoriale violente între republici, nici acolo unde grupurile etnice erau împărţite de o parte şi de alta a noilor graniţe internaţionale (precum Ucraina-Rusia).

Autonomia unei regiuni a devenit într-o măsură din ce în ce mai mare un compromis realist între secesiune şi controlul deplin al unui guvern central.

În 2005, determinaţi în parte şi de valul tsunami din anul precedent, separatiştii din provincia Aceh, Indonezia, s-au dizolvat, renunţând la independenţă şi participând la alegerile regionale din 2006. Guvernul indonezian şi-a retras cei 24.000 de militari din Aceh şi a oferit provinciei o autonomie limitată, precum şi 70% din bogăţia obţinută acolo de pe urma petrolului, gazelor şi mineralelor.

Disputele legate de graniţe între statele existente sunt luate în considerare cu mai multă seriozitate de către comunitatea internaţională, dar sunt mai puţin frecvente decât conflictele secesioniste. Din cauza reglementării asupra integrităţii teritoriale, mai există puţine conflicte legate de graniţe între statele constituite cu mult timp în urmă. La un moment dat, fâşii uriaşe de teritorii erau transferate între state dintr-o singură trăsătură de condei (cu ocazia unui tratat de pace sau a unui contract marital). Totuşi, această modalitate de retrasare la scară mare a graniţelor nu s-a mai aplicat de 50 de ani între statele consolidate. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, doar o parte extrem de mică de teritoriu a mai fost transferată cu forţa între statele consolidate (acest lucru nu este valabil în cazul formării de noi state sau al fragmentării celor vechi). S-au făcut astfel de eforturi, însă ele au eşuat. De exemplu, când Irakul a atacat Iranul în 1980, unul dintre obiective era controlul asupra canalului navigabil Shatt-al-Arab (cu acces la Golful Persic), datorită valorii sale comerciale şi strategice. Dar zece ani mai târziu, după ce milioane de oameni fuseseră ucişi, graniţa Iran-Irak era exact aceeaşi ca la început.

Mai mult, atunci când între state au loc dispute teritoriale, ele pot fi uneori soluţionate pe cale paşnică, în special atunci când teritoriul disputat este mic în comparaţie cu cel al statelor care se luptă pentru el. În 1986, Uniunea Sovietică a fost pur şi simplu de acord cu preferinţele Chinei în ceea ce priveşte graniţele, după ce cele două state îşi disputaseră ani de-a rândul controlul asupra unor insule mici de-a lungul râurilor (disputele provocând în 1969 ciocniri militare). În 1992, El Salvador şi Honduras au avut nevoie de Curtea Internaţională de Justiţie pentru a pune capăt disputelor legate de graniţe. Iar în 1994, un complet de judecători latino-americani a soluţionat o dispută seculară, referitoare la graniţa dintre Argentina şi Chile peste un teren montan pe care îl pretindeau amândouă. Sentinţa adoptată cu trei voturi la două, după ce ţările au supus disputa arbitrajului judiciar, a acordat teritoriul Argentinei şi a provocat proteste în Chile. Totuşi, Argentina şi Chile au soluţionat pe cale paşnică 22 dintre cele 24 de dispute de graniţă în ultimii zece ani (după ce în 1978 au ajuns aproape la război din cauza insulelor disputate).

Un loc aparte, pe motiv de sursă de conflict internaţional, revine disputelor persistente de graniţe. În zilele noastre, doar câteva dintre graniţele interstatale sunt disputate. Cu toate acestea, cele care persistă constituie surse importante de conflict internaţional. Printre cele mai dificile se numără graniţele Israelului, care nu au fost niciodată definite cu fermitate şi recunoscute de vecinii săi. Liniile de încetare a focului din 1948, care au rezultat în urma războiului de independenţă purtat de Israel, s-au extins în războiul din 1967, s-au restrâns apoi din nou în cazul graniţei egiptene odată cu tratatul de pace de la Câmp David, din 1978. Restul de teritorii ocupate în 1967 – Cisiordania lângă Iordania, Fâşia Gaza lângă Egipt şi înălţimile Golan ale Siriei – sunt esenţiale în conflictul arabo-israelian. Acordurile israeliano-palestiniene din 1993 au încercat să se îndrepte către autonomia palestiniană în anumite regiuni ale Cisiordaniei şi ale Fâşiei Gaza, iar negocierile au părut să vizeze crearea unui stat al Palestinei, în toate sau în majoritatea teritoriilor ocupate. Cu toate acestea, efortul SUA de a obţine o soluţie finală la Summitul Câmp David II din 2000 a eşuat – în privinţa împărţirii Ierusalimului şi a altor chestiuni emoţionale – şi a început o nouă etapă de violenţă şi ură, fiecare dintre părţi dând vina pe cealaltă pentru eşecul de a încheia pacea.

O altă dispută majoră legată de graniţe se desfăşoară în zona Kashmir, acolo unde se intersectează India, Pakistanul şi China. Partea Kashmirului deţinută de India este locuită predominant de musulmani, un grup care constituie majoritatea în Pakistan, dar o minoritate în India. O Linie de Control desparte provincia disputată. Pakistanul acuză India că îi asupreşte pe locuitorii Kashmirului şi că zădărniceşte un acord internaţional care să decidă viitorul regiunii pe baza unui referendum popular. India acuză Pakistanul că ajută şi infiltrează islamişti radicali, care întreprind atacuri în Kashmirul ocupat de indieni. Cele două ţări s-au aflat de două ori în război din această cauză şi au fost în pragul unui al treilea război în 2002 – însă de această dată ambele părţi deţineau zeci de rachete nucleare care puteau ucide, potrivit estimărilor făcute de experţi, mai mult de zece milioane de oameni. Poate calmate de această perspectivă, cele două ţări au îmbunătăţit în 2003 relaţiile şi au început o procedură de încetare a focului care a oprit nesfârşitele lupte de mică intensitate de-a lungul Liniei de Control, deşi nu şi luptele dintre autorităţile indiene şi insurgenţi, în 2004, India a acceptat să înceapă o retragere lentă a trupelor din regiune, iar în 2005 un cutremur major în zonă a dus la îmbunătăţirea relaţiilor datorită necesităţii de a coordona eforturile de ajutorare.

Multe dintre disputele teritoriale interstatale persistente în lume – şi adesea cele mai grave – sunt axate pe controlul unor insule mici, care oferă deseori avantaje strategice, resurse naturale (precum petrol în larg) sau drepturi piscicole. China îşi susţine dreptul asupra micilor Insule Spratly din Marea Chinei de Sud. Insulele şi apele înconjurătoare, care ar putea să conţină rezerve substanţiale de petrol, sunt mai aproape de Vietnam, Filipine, Malaysia şi Brunei decât de China şi sunt pretinse parţial sau total de toate acele ţări şi de Taiwan. Toate acele state, cu excepţia Bruneiului, au recurs uneori la ocupaţia militară pentru a-şi susţine pretenţiile, însă în 2002 ele au căzut de acord să evite conflictele asupra insulelor şi să menţină liniştea. Aproape jumătate din tonajul comercial mondial trece prin apropierea Insulelor Spratly, inclusiv petrolul din Golful Persic şi alte resurse esenţiale care sunt destinate Japoniei, Chinei, Coreei de Sud şi Taiwanului. Conflictul asupra Insulelor Spratly are o importanţă dincolo de disputa imediată, din moment ce ar putea semnaliza intenţiile Chinei ca o mare putere în creştere.

Pe cuprinsul globului există un număr de conflicte mai mici. În Orientul Mijlociu, Iranul şi Emiratele Arabe Unite îşi dispută proprietatea asupra unor insuliţe din apropierea intrării în Golful Persic. În 2002, Spania a trimis soldaţi să evacueze un număr mic de trupe marocane de pe două insule situate la mică distanţă de coastele Marocului. În America de Sud, Argentina şi Marea Britanie încă îşi mai dispută controlul asupra Insulelor Falkland (Malvine) din cauza cărora s-au aflat în război în 1982. Iar principalul măr al discordiei în relaţiile ruso-japoneze îl constituie proprieta­tea asupra Insulelor Kurile, mici, dar strategic localizate, ocupate de Uniunea Sovietică în 1945. Recenta vizită^[4]  a preşedintelui Federaţiei Ruse în insulele Kurile a generat o criză diplomatică între Japonia şi Rusia. Cum în prezent insulele aduc un control asupra zonelor economice înconjurătoare, conflictele internaţionale asupra lor vor continua fără îndoială şi în anii viitori.

La rândul lor, apele teritoriale sunt un motiv de dispută a frontierelor între unele state ale lumii. Statele consideră apele teritoriale din apropierea ţărmurilor lor ca fiind parte din teritoriul lor naţional. Definiţiile unor asemenea porţiuni de apă nu sunt general acceptate, însă în ultimii ani s-au emis reglementări, în special după Convenţia ONU asupra Dreptului Mării (UNCLOS). Apele până la trei mile de ţărm au fost recunoscute în mod tradiţional ca fiind teritoriale, însă dincolo de această limită există dispute referitoare la punctul până la care se extinde suveranitatea şi în ce scopuri. UNCLOS permite în general o limită de 12 mile pentru navigaţie şi o zonă economică exclusivă (ZEE) de 200 de mile care acoperă pescuitul şi drepturile asupra zăcămintelor de minerale (dar care permite tuturor libera navigaţie). Toate ZEE împreună acoperă o treime din suprafaţa oceanelor lumii.

Tocmai din cauza acestor ZEE, suveranitatea asupra unei singure insule mici poate aduce în prezent până la 100.000 de mile pătrate de suprafaţă oceanică înconjurătoare. însă aceste zone se suprapun într-o mare măsură, iar liniile de ţărm nu sunt drepte; apar astfel multe chestiuni de interpretare referitoare la modul în care trebuie delimitate apele teritoriale şi economice. De exemplu, Libia pretinde controlul asupra întregului Golf Sidra, considerându-1 un golf; Statele Unite îl consideră o curbură a liniei de ţărm şi insistă că mare parte din acesta constituie ape internaţionale. în 1986, Statele Unite au trimis nave de război în Golful Sidra pentru a-şi susţine părerea. Avioanele SUA au doborât două avioane de luptă libiene care au sfidat manevrele americane.

În 1994 şi 1995, Canada şi-a trimis flota militară pentru a hărţui vasele de pescuit spaniole cu puţin dincolo de limita zonei de 200 de mile (dar care afectau stocurile de peşte din zonă). ZEE a Rusiei cuprinde aproape toată suprafaţa mării Ohotsk, cu excepţia unei „găuri de covrig” din mijloc, aceasta constituind ape internaţionale. Vase care nu aparţineau Rusiei au pescuit intensiv în această „gaură”, ceea ce duce bineînţeles la epuizarea bancurilor de peşte din ZEE a Rusiei.

Spaţiul aerian de deasupra unui stat este considerat teritoriu al statului. Orice avion care vrea să circule deasupra teritoriului unui stat trebuie să aibă permisiunea acelui stat. De exemplu, în timpul unui raid deasupra Libiei, în 1986, bombardierele americane localizate în Marea Britanie au fost nevoite să facă un înconjur de proporţii deasupra Oceanului Atlantic, deoarece Franţa (care se află între Marea Britanie şi Libia) nu a acordat permisiune avioanelor americane să îi folosească spaţiul aerian în timpul misiunii.

Dimpotrivă, spaţiul cosmic este considerat teritoriu internaţional, la fel ca şi în cazul oceanelor. Dreptul internaţional nu specifică exact unde se termină spaţiul aerian şi unde începe spaţiul cosmic. Cu toate acestea, sateliţii care se deplasează pe orbită zboară mai sus decât avioanele, circulă cu viteză foarte mare şi nu pot schimba direcţia cu uşurinţă pentru a evita traversarea unei ţări. De asemenea, foarte puţine ţări pot dobori sateliţi, cu toate că multe pot doborî avioane. întrucât sateliţii au devenit utili tuturor marilor puteri ca instrumente de culegere a informaţiilor şi sunt extrem de vulnerabili faţă de un atac, a fost stabilită o reglementare de demilitarizare a spaţiului cosmic. Nici un stat nu a atacat vreodată un satelit al altui stat, iar o asemenea acţiune ar constitui o gravă provocare.

2. Controlul asupra guvernelor

În ciuda numeroaselor dispute minore legate de graniţe care continuă să afecteze aproape întreaga lume, cele mai multe încercări de control asupra teritoriului nu implică modificarea graniţelor. Ele vizează mai degrabă care guvern va prelua controlul asupra unui stat întreg.

Teoretic, statele nu intervin în guvernarea altor state, din cauza reglementării legate de suveranitate. În practică, statele au adesea interese majore în guvernarea altor ţări şi folosesc o varietate de factori de influenţare în acest scop. Atunci când un stat doreşte să modifice sau să înlocuiască guvernul altuia, există întotdeauna un conflict între cele două guverne. În plus, este posibil ca primul stat să intre în conflict cu alte părţi care se opun schimbării guvernului celui de-al doilea stat. Aceste conflicte referitoare la guverne iau forme multiple, unele uşoare, altele grave, unele profund împletite cu terţi, iar altele mai mult sau puţin bilaterale. Uneori, un stat exercită doar influenţe subtile asupra alegerilor desfăşurate într-o altă ţară; alteori, un stat sprijină elementele rebele care încearcă să îndepărteze de la putere guvernul celui de-al doilea stat.

În timpul Războiului Rece, ambele superputeri au promovat activ schimbări de guvern în ţări din Sudul global, prin operaţiuni sub acoperire şi sprijin acordat armatelor rebele. Războaiele civile din Angola, Afghanistan şi Nicaragua sunt exemple bune în acest sens. Ambele superputeri au furnizat din abundenţă arme, bani, consilieri militari şi aşa mai departe – toate acestea în speranţa de a influenţa cine urma să conducă guvernul unei ţări^[5].

În perioada 2004-2005, umbre ale acestor vechi rivalităţi din timpul Războiului Rece au căzut asupra Ucrainei, întrucât Rusia şi Occidentul au sprijinit două tabere diferite ale unor alegeri disputate. Alegerile au divizat partea estică a Ucrainei, vorbitoare de limbă rusă, de religie creştin-ortodoxă, de cea vestică, vorbitoare de limbă ucraineană, de religie catolică. Candidatul pro-rus a câştigat în regiunea de est şi a fost declarat victorios în urma unor alegeri pe care observatorii internaţionali le-au declarat incorecte.

Din când în când, un stat invadează un altul pentru a-i schimba guvernul. Uniunea Sovietică a făcut acest lucru în Cehoslovacia, în 1968; Statele Unite în Irak, în 2003. Este uneori greu pentru noile guverne astfel instaurate să câştige legitimitate atât pe plan intern, cât şi internaţional. Oamenii sunt iritaţi de instaurarea guvernului de către străini – chiar dacă nu agreau nici fostul guvern -, iar comunitatea internaţională dezaprobă asemenea încălcări vădite ale suveranităţii naţionale. De exemplu, guvernul instaurat în Afghanistan după invazia sovietică din 1979 era perceput ca o marionetă sovietică şi a fost în cele din urmă îndepărtat după vreo doisprezece ani de regim grevat constant de război (un război finanţat în mare măsură de Statele Unite).

Nici în Cambodgia – unde atrocităţile guvernului comunist al Khmerilor Roşii i-au determinat pe mulţi oameni din ţară şi din afara acesteia să accepte cu braţele deschise invazia vietnameză care a instaurat în 1979 un nou guvern cambodgian -noul guvern nu a reuşit să-şi consolideze poziţia internaţională mai mult de un deceniu. Acesta nu i-a adus Cambodgiei un loc în ONU, iar Statele Unite şi China au trimis sprijin grupurilor de rebeli care au purtat un război civil lung şi sângeros împotriva guvernului cambodgian susţinut de Vietnam. (în anii ’90, ONU a mediat un acord de încetare a focului şi a implementat un plan de pace, prin care forul mondial a condus de fapt guvernul, în perioada premergătoare alegerilor.)

Este probabil ca aceste conflicte internaţionale legate de controlul asupra guverne­lor – împreună cu disputele teritoriale – să ducă la folosirea violenţei. Ele implică teme esenţiale legate de statutul şi integritatea ţării, mizele tind să fie mari, iar interesele actorilor implicaţi sunt adesea diametral opuse. Alte tipuri de conflict sunt mai larg răspândite şi prezintă în acelaşi timp o probabilitate mai mică de a duce la violenţă. Cel mai important dintre ele este conflictul economic între state.

3. Conflictul economic

Competiţia economică este cea mai răspândită formă de conflict în relaţiile internaţionale, deoarece tranzacţiile economice sunt ramificate. Orice vânzare realizată şi orice afacere încheiată peste graniţele internaţionale atrage o soluţionare a unor interese conflictuale. Costa Rica doreşte ca preţul cafelei, pe care ea o exportă, să crească; Canada, care importă cafea, doreşte ca preţul să coboare. Angola doreşte ca producătorii străini de petrol angolez să primească mai puţine beneficii din vânzările de petrol; ţările de origine ale acelor companii vor ca acestea să aducă în ţară mai mult profit. Pe o piaţă capitalistă globală, toate schimburile economice implică o formă de conflict de interese.

Cu toate acestea, astfel de tranzacţii economice conţin, pe lângă elementul intereselor conflictuale, şi o componentă puternică de câştig economic. Aceste câştiguri reciproce oferă cel mai util factor de influenţare în tratativele pe teme economice : statele şi companiile participă la tranzacţii economice, deoarece acestea le aduc profit. Folosirea violenţei ar duce la întreruperea şi la diminuarea profitului, cu mult mai mult decât s-ar câştiga ca urmare a folosirii ei. Astfel, conflictele economice nu duc în general la implicarea forţelor militare şi la război.

În prezent, conflictul economic duce rareori la violenţă, deoarece factorii de influenţare militari nu mai sunt foarte eficienţi în promovarea şi susţinerea intereselor economice. Strânsa integrare a economiei mondiale şi cheltuielile mari pentru acţiunile militare fac ca folosirea forţei să fie rareori justificată pentru soluţionarea unei chestiuni economice. Chiar dacă un acord nu este ideal pentru una dintre părţile implicate într-un conflict economic, ceea ce poate fi câştigat prin forţă militară merită rareori cheltuielile implicate de un război.

Un alt tip de conflict economic ce afectează securitatea internaţională este legat de industria militară – capacitatea de a produce echipament militar, în special arme de înaltă tehnologie, cum ar fi avioanele de vânătoare sau rachetele. Există un comerţ mondial cu astfel de produse, însă guvernele naţionale încearcă (nu întotdeauna cu succes) să menţină un control asupra producţiei de acest gen – în încercarea de a se asigura că interesele naţionale sunt prioritare faţă de cele ale producătorilor şi că statul îşi este suficient din punct de vedere militar în caz de război. Competiţia economică (cine profită din asemenea vânzări) este împletită cu preocupările de securitate (cine primeşte acces la arme). Transferul de cunoştinţe privind armamentul şi tehnologia militară de vârf către statele potenţial ostile constituie o preocupare înrudită.

Competiţia economică devine, de asemenea, o problemă de securitate atunci când se referă la comerţ cu materiale strategice necesare pentru scopuri militare, cum este cazul mineralelor speciale sau al aliajului pentru producţia de avioane şi al uraniului pentru armele atomice. Puţine ţări au suficiente astfel de materii prime pe teritoriul propriu; Statele Unite importă aproximativ jumătate din materialul strategic pe care îl folosesc. Astfel, ca sursă de conflict internaţional, competiţia economică are implicaţii importante pentru securitatea internaţională. Cu toate acestea, forţa militară joacă un rol în diminuare în soluţionarea conflictelor economice. De fapt, este probabil ca interdependenţa economică în creştere dintre state să diminueze riscurile de a se ajunge la confruntări din cauza diferenţelor economice şi politice^[6].

Un alt gen de conflict economic gravitează în jurul distribuţiei bogăţiei în interiorul statelor şi între ele. Există în prezent, pe cuprinsul globului disparităţi uriaşe în ce priveşte bogăţia, disparităţi ce creează o multitudine de probleme de securitate internaţională, cu potenţial pentru violenţă – inclusiv atacuri teroriste asupra ţărilor bogate, din partea unor grupuri din ţările sărace.

Revoluţiile din ţările sărace sunt adesea alimentate de diferenţele de bogăţie din cadrul lor, precum şi de sărăcia acestora în comparaţie cu alte state. La rândul lor, revoluţiile atrag adesea alte state în calitate de susţinători ai uneia sau alteia dintre taberele participante la războiul civil. Dacă au succes, revoluţiile pot schimba brusc politica externă a unui stat, ducând astfel la noi alianţe şi grupări de putere.

Evenimentele din Haiti, cea mai săracă ţară din America Latină, ilustrează cum pot crea disparităţile de bogăţie conflicte de securitate internaţională. Timp de mai multe decenii, ţara a fost condusă de un dictator absolut, „Papa Doc” Duvalier, sprijinit de o nemiloasă poliţie secretă. Dictatorul şi asociaţii săi s-au îmbogăţit în timp ce populaţia a rămas foarte săracă, beneficiile exporturilor agricole mergând în buzunarele bogaţilor. Când dictatorul a murit, fiul său „Baby Doc” a preluat conducerea. Pe parcursul celei mai mari părţi a Războiului Rece, Statele Unite au sprijinit dictatura, deoarece oferea un aliat de încredere în vecinătatea Cubei, care era aliată Uniunii Sovietice (Cuba devenise un inamic al SUA după revoluţia din 1959). în cele din urmă, o revoltă populară 1-a obligat în 1986 pe Baby Doc să fugă; un preot catolic, apărător al săracilor, Jean-Bertrand Aristide, a fost ales preşedinte al statului Haiti. însă după nici un an, armata a preluat puterea printr-o lovitură de stat şi a început să se îmbogăţească din nou. Din această cauză şi în urma sancţiunilor economice împotriva economiei haitiene, zeci de mii de oameni iau calea Statelor Unite în bărci şubrede. Acestea au fost interceptate de marina SUA şi marea majoritate a refugiaţilor au fost trimişi înapoi către Haiti, deoarece au fost catalogaţi drept refugiaţi „economici”, însă această chestiune a provocat probleme în politica internă a SUA, obligând la un răspuns. Statele Unite au trimis forţe de invazie, au intimidat liderii militari până i-au determinat să plece şi l-au reinstaurat pe preşedintele Aristide. Ocupaţia militară americană a fost apoi transformată într-o operaţiune ONU de menţinere a păcii. în 2004, Aristide a fost din nou răsturnat de la putere şi a fugit în exil în Africa, urmarea fiind violenţe larg răspândite în Haiti. Un aliat al lui Aristide a fost ales în 2006, însă violenţele au continuat. Astfel, decalajele de bogăţie din Haiti au avut implicaţii pentru alianţele globale (în timpul Războiului Rece), pentru îngrădirea regională (a Cubei) şi pentru normele internaţionale în privinţa intervenţiilor militare.

Traficul de droguri, ca formă de comerţ ilegal peste graniţele internaţionale, traficul de droguri reprezintă o contrabandă care privează statul de venituri şi violează controlul legal al statelor asupra propriilor graniţe. însă contrabanda, în general, este o problemă economică mai degrabă decât una de securitate. Cu toate acestea, spre deosebire de alte bunuri cu care se face contrabandă, traficul cu droguri furnizează produse ilegale care sunt tratate ca o ameninţare la adresa securităţii, din cauza efectului lor asupra moralului şi eficienţei naţionale (şi militare). Traficul de droguri a devenit, de asemenea, legat de preocupările de securitate, deoarece forţele militare participă adesea la operaţiuni împotriva traficanţilor de droguri, care sunt foarte bine înarmaţi^[7]. Conflictele legate de droguri implică, pe de o parte, statele şi, pe de altă parte, actorii nestatali. Însă şi alte state pot fi atrase în conflicte, deoarece acţiunile în discuţie traversează graniţele naţionale şi pot implica oficiali de stat corupţi.

Aceste ramificaţii internaţionale sunt evidente în eforturile guvernului american de a împiedica cartelurile de cocaină amplasate în Columbia să furnizeze droguri în marile oraşe americane. Cocaina provine, în cea mai mare parte, din plantele de coca cultivate de ţărani în regiunile muntoase din Peru, Bolivia şi Columbia. Procesată în laboratoare simple din junglă, înainte de a ajunge în Statele Unite, cocaina este transportată din Columbia prin alte ţări, cum ar fi Panama. În fiecare dintre aceste ţări (chiar şi Statele Unite) traficanţii i-au mituit pe unii oficiali corupţi, inclusiv ofiţeri de armată sau de poliţie, pentru a-şi păstra libertatea. Insă alţi oficiali de stat din alte ţări conlucrează cu agenţiile specializate şi cu armata americană, pentru a combate traficul cu cocaină. Această atitudine mai severă atrage inevitabil efecte secundare negative. În 2001, avioane de luptă peruviene, dirijate prin radar de americani, au doborât un avion de mici dimensiuni care zbura deasupra Arizilor şi care s-a dovedit a transporta misionari americani, şi nu traficanţi de cocaină.

Adevărul este că segmente ale populaţiei din câteva astfel de ţări, în special din regiunile producătoare de cocaină, beneficiază substanţial de pe urma traficului de droguri. Pentru ţăranii săraci din Bolivia sau pentru locuitorii provinciilor care găzduiesc cartelurile cocainei, comerţul cu droguri ar putea fi singura sursă pentru un venit decent. Dilema s-a adâncit în perioada 2001-2003, când preţul cafelei a scăzut la cel mai mic nivel din ultimele decenii. (în mod similar, în 2003, mulţi producători de cafea din Etiopia au trecut la cultivarea drogului numit khat^* pentru export, atunci când preţurile cafelei i-au lăsat flămânzi.) în zonele rurale din Peru şi Columbia, gherilele de stânga şi-au finanţat operaţiunile controlând producţia de coca a ţăranilor. în partea de sud a Columbiei, de exemplu, mişcarea Forţelor Armate Revoluţionare (FARC) a menţinut un control mai puternic decât forţele militare ale guvernului columbian.

Comerţul cu cocaină creează astfel mai multe conflicte între Statele Unite şi statele din regiune. Marea majoritate a acestor conflicte interstatale sunt soluţionate prin factori pozitivi de influenţare, cum ar fi ajutorul financiar şi militar american. Oficialii acestor state sunt de asemenea doritori, de cele mai multe ori, să conlucreze cu Statele Unite, deoarece sunt ameninţaţi de traficanţii de droguri care controlează mari resurse de putere şi bogăţie şi care, fiind proscrişi, au puţine interese să se abţină de la utilizarea violenţei.

Din cauza istoriei îndelungate a intervenţiilor militare americane în America Latină, cooperarea acestor state cu forţele militare americane reprezintă o chestiune politică sensibilă. Guvernele din regiune trebuie să respecte un echilibru delicat între sprijinul american şi nevoia de a susţine suveranitatea naţională. în unele ţări, guvernele s-au confruntat cu critici din partea populaţiei pentru că au permis „yankeilor” să „le invadeze” în cadrul războiului drogurilor. într-unui dintre cazuri, armata americană a năvălit cu adevărat. În 1989, forţele americane au invadat Panama şi i-au arestat conducătorul, pe dictatorul Manuel Noriega, care a fost condamnat de justiţia americană pentru complicitate la traficul de droguri prin Panama.

Comerţul mondial cu heroină, aflat în creştere, a creat câteva conflicte similare la sfârşitul anilor ’90. Cea mai mare parte a materiei prime (mac opiaceu) provine din două ţări sărace şi împovărate de conflicte, conduse de guverne autoritare -Afghanistan şi Birmania – unde guvernele occidentale au o influenţă redusă. Producţia afgană de opiu din maci s-a dublat după 1998, transformând această ţară în furnizorul a trei sferturi din totalul mondial. Guvernul taliban, care controla cea mai mare parte a Afghanistanului a oprit brusc producţia la începutul anului 2001, poate cu speranţa de a câştiga sprijin internaţional sau poate pentru a duce la creşterea preţului marilor stocuri ale talibanilor. După intervenţia americană din Afghanistan şi căderea guvernului taliban, producţia de opiu a atins în 2004 nivele record, în ciuda prezenţei trupelor americane şi a eforturilor făcute de noul guvern. în 2006, în ciuda guvernului său prooccidental, Afghanistanul a rămas principala sursă de opiu a lumii, îmbogăţindu-i pe fermierii şi oficialii locali.

La fel ca şi celelalte surse de conflict internaţional analizate până în acest punct, conflictele legate de traficul de droguri provin din interese antagonice referitoare la chestiuni tangibile cum ar fi banii, teritoriile sau controlul asupra guvernului. Ceva mai dificil de înţeles în anumite privinţe sunt conflictele internaţionale care îşi au rădăcinile în conflictul de idei. Bineînţeles, cele două tipuri se suprapun, în special în jurul aspectelor materiale şi ideatice ale naţionalismului – însă conflictele de idei cer de asemenea o atenţie specială.

B.Conflictele internaţionale motivate de interese nonmateriale

Dacă toate conflictele internaţionale ar fi strict materiale, ar putea fi mai uşor de soluţionat. Considerând că s-ar dispune de suficienţi factori de influenţare pozitivi -o plată într-o anumită formă -, orice stat ar accepta condiţiile altuia asupra unei chestiuni disputate. Mai dificile sunt tipurile de conflict în care intră în joc elemente nonmateriale cum ar fi ura etnică, fervoarea religioasă sau ideologia. Aici, este prezentă dimensiunea subiectivă a conflictului internaţional de natură nonmaterială puternic influenţată de afectivitatea umană, de motivaţie şi caracteristicile psihosociale ale grupurilor sociale implicate în respectivul conflict.

1. Conflictul etnic

Conflictul etnic este poate cea mai importantă sursă de conflict în numeroasele războaie care au loc în prezent peste tot în lume^[8]. Grupurile etnice sunt grupuri mari de persoane care împărtăşesc legături ancestrale, de limbă, cultură sau uneori religie şi o identitate comună şi o asumare comună a istoriei (indivizii se identifică cu grupul). Deşi conflictele între grupurile etnice prezintă deseori aspecte materiale – în special legate de teritoriu şi de controlul asupra guvernului -, conflictul etnic în sine îşi are rădăcinile într-o aversiune sau într-o ură pe care membrii unui grup etnic le resimt în mod sistematic faţă de un alt grup etnic. Conflictul etnic nu este astfel bazat pe cauze tangibile (ce face cineva), ci pe cauze nonmateriale (ce reprezintă cineva).

Grupurile etnice formează adesea baza sentimentelor naţionaliste. Nu toate grupurile etnice se identifică drept naţiuni; de exemplu, în Statele Unite, diferite grupuri etnice coexistă (uneori cu dificultate) sub o identitate naţională comună, ca americani. Dar în locurile unde milioane de membri ai unui grup etnic reprezintă majoritatea populaţiei care trăieşte pe pământul strămoşilor lor, ei se consideră de obicei o naţiune. în majoritatea acestor cazuri, ei aspiră să aibă propriul stat cu statut internaţional formal şi graniţe teritoriale^[9].

Controlul teritorial este strâns legat de aspiraţiile grupurilor etnice la stabilitate. Graniţele oricărui stat deviază într-o anumită măsură (uneori substanţial) în raport cu localizarea propriu-zisă a comunităţilor etnice. Situaţia care se creează astfel poate fi periculoasă, o parte a unui grup etnic controlând un stat şi o altă parte trăind ca o minoritate în cadrul unui alt stat controlat de un grup etnic rival. Membrii grupului minoritar sunt supuşi frecvent discriminării în cadrul celuilalt stat, iar patria-mamă încearcă să-i salveze sau să-i răzbune.

De exemplu, în 1974, după o lovitură de stat progrecească în Cipru, trupele turceşti au preluat controlul asupra porţiunii de nord a insulei, locuite de turci, lăsând guvernului doar controlul asupra porţiunii de sud, unde trăiau greci. Împărţirea de-a lungul unei linii de încetare a focului, patrulată de trupe de menţinere a păcii ale ONU, a persistat timp de 30 de ani – chiar şi acum, când Ciprul a devenit membru al UE, iar Turcia a început tratativele pentru a deveni membru al aceleiaşi organizaţii. După decenii de conflicte şi ani de renegocieri, un plan de pace al ONU a fost supus unui referendum în 2004, în ambele părţi. Partea turcă a votat în favoarea acestuia, însă partea greacă 1-a respins, iar stagnarea continuă ca un testament al puterii persistente a conflictului etnic.

Altor grupuri etnice le lipseşte o patrie-mamă. Kurzii împart o cultură şi mulţi dintre ei aspiră să creeze un stat numit Kurdistan. Însă kurzii locuiesc în patru state -Turcia, Irak, Iran şi Siria -, toate opunându-se cu înverşunare la cedarea controlului asupra unei părţi din propriul teritoriu pentru a crea un stat kurd. În anii ’90, armatele de gherilă kurde rivale s-au luptat atât cu forţele militare irakiene şi turce, cât şi între ele. La sfârşitul anilor ’90, Turcia a trimis în repetate rânduri forţe militare în partea de nord a Irakului pentru a ataca bazele gherilelor kurde. Kurzii s-au bucurat de autonomie într-o parte a nordului Irakului, care se afla în anii ’90 sub protecţia americană şi şi-au menţinut un statut cvasiautonom în Irak, după căderea lui Saddam. Succesul kurzilor în alegerile irakiene din 2006 le-a oferit o poziţie puternică pentru a-şi menţine acest statut^[10].

În conflictele etnice există adesea presiuni ca graniţele să fie retrasate cu forţa. De exemplu, fosta republică sovietică Moldova este locuită în cea mai mare parte de etnici români, dar şi de etnici ruşi concentraţi în partea de est a Moldovei, cea mai îndepărtată de România. Când Moldova a devenit independentă în 1991 şi a început să-şi afirme identitatea românească – luând chiar în considerare unirea cu România -, ruşii care trăiau în est au încercat să se desprindă şi să retraseze graniţa internaţională. De aici a rezultat un conflict armat, iar  Rusia a ameninţat că va interveni militar. În cele din urmă a fost implementat un aranjament de încetare a focului şi de menţinere a păcii, fără nici o modificare oficială a graniţelor.

Atunci când populaţiile etnice reprezintă minorităţi în cadrul unor teritorii controlate de grupuri etnice rivale, acestea pot fi chiar alungate de pe pământul lor sau (în cazuri rare) exterminate sistematic. Alungând grupul etnic minoritar, un grup majoritar poate organiza un teritoriu mai unit, mai contiguu, mai extins pentru statul său naţiune, aşa cum au făcut etnicii sârbi prin „epurarea etnică”, după destrămarea Iugoslaviei.

Statele din afară sunt adesea îngrijorate de soarta „fraţilor lor” care trăiesc ca minorităţi în statele învecinate. De exemplu, Albania a fost preocupată de etnicii albanezi care constituie populaţia majoritară în  Kosovo (până la autoproclamata independenţă a acestei provincii). Probleme similare au alimentat războaie între Armenia şi Azerbaidjan (în fosta Uniune Sovietică) şi între India şi Pakistan. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler s-a folosit de soarta comunităţilor etnice de germani din Polonia şi Cehoslovacia pentru a justifica expansiunea Germaniei în acele state învecinate. Probabil că periculoasa combinaţie între conflictul etnic şi disputele teritoriale va duce la apariţia altor războaie în viitor.

În cazuri extreme, cum a fost Germania în timpul lui Hitler, guvernele folosesc genocidul – exterminarea sistematică a unor grupuri etnice sau religioase, în întregime sau parţial – pentru a încerca să distrugă grupurile transformate în ţapi ispăşitori sau rivalii politici. In Rwanda, unde grupul hutu reprezintă majoritatea, iar grupul tutsi minoritatea, un guvern naţionalist hutu a măcelărit în 1994 mai mult de jumătate de milion de tutsi (şi hutu care s-au opus guvernului) în doar câteva săptămâni. Răspunsul internaţional neconvingător în faţa acestei atrocităţi relevă cât de fragile sunt normele internaţionale ale drepturilor omului în comparaţie cu normele neames­tecul în problemele interne ale altor state – cel puţin atunci când nu sunt în joc interese strategice. Ultranaţionaliştii hutu au pierdut repede puterea când rebelii tutsi au învins guvernul, pe cale militară, însă războiul s-a extins în Republica Democrată Congo, unde s-au refugiat ultranaţionaliştii^[11].

Atât în cazul genocidului, cât şi în cele mai puţin extreme de găsire a unui ţap ispăşitor, sentimentele de ură etnică nu se nasc doar natural, ci sunt provocate şi canalizate de către oamenii politici pentru a-şi fortifica propria poziţie. Guvernele arabe se folosesc de antisemitism pentru a devia mânia populaţiilor lor către Israel. In mod similar, la sfârşitul anului 2005, în încercarea de a-şi consolida puterea pe plan intern pe măsură ce comunitatea internaţională făcea presiuni asupra Iranului în privinţa programului său nuclear, preşedintele islamist al Iranului a numit Holocaustul un „mit” şi a spus că Israelul ar trebui „şters de pe hartă”.

În fostele colonii ale căror graniţe au fost trasate arbitrar, unele grupuri etnice se extind adesea în două sau mai multe state, în timp ce altele descoperă că împart un stat cu grupuri care le sunt în mod tradiţional rivale sau duşmane. De exemplu, Nigeria cuprinde 250 de grupuri etnice, cele mai mari fiind două grupuri musulmane din nord şi două grupuri creştine din sud. Deşi membrii diverselor etnii îşi dezvoltă treptat o identitate naţională care îi uneşte ca nigerieni, vechile tensiuni continuă să submineze viaţa politică. După ce un guvern militar dominat de partea de nord a fost înlocuit în 1999 de un preşedinte ales din partea de sud, pe măsură ce Nigeria se democratiza, violenţa etnică a ucis sute de oameni.

Războiul Rece, cu sistemul său strâns de alianţe şi guverne comuniste autoritare, pare să fi ajutat la menţinerea sub control a conflictelor etnice. În Uniunea Sovietică şi Iugoslavia – state multinaţionale -, existenţa unui singur stat puternic (dispus să oprime comunităţile locale) a menţinut restricţiile asupra tensiunilor etnice şi a impus pacea între comunităţile învecinate. Destrămarea acestor state a permis conflictelor etnice şi religioase să ajungă în prim-plan, aducând uneori violenţă şi război. Aceste cazuri ar putea indica o dilemă în faptul că libertatea se obţine cu riscul de a pierde ordinea, şi invers. Bineînţeles, nu toate grupurile etnice au probleme de convieţuire. După căderea comunismului, marea majoritate a numeroaselor rivalităţi etnice din cadrul fostei Uniuni Sovietice nu au dus la stări de război, iar în Cehoslovacia şi în alte părţi relaţiile etnice au fost paşnice după căderea comunismului.

Cauzele ostilităţii etnice sunt diverse. Există adesea conflicte istorice pe termen lung asupra anumitor teritorii sau resurse naturale sau asupra exploatării economice ori a dominaţiei politice a unui grup etnic asupra altuia. în timp, conflictele etnice pot depăşi aceste cauze istorice concrete şi pot prinde viaţă. Ele sunt menţinute nu de nemulţumiri concrete (deşi acestea pot persista ca factori iritanţi), ci de tipurile de procese, descrise de psihologia socială, care sunt puse în mişcare atunci când un grup de oameni are un conflict prelungit cu un altul şi suferă violenţă din partea celuilalt grup^[12].

Grupul etnic este un fel de grup de rudenie extins – un grup de indivizi înrudiţi, ai căror strămoşi coincid parţial. Chiar şi atunci când relaţiile de înrudire nu sunt foarte apropiate, o identitate de grup determină o persoană să acţioneze ca şi cum ceilalţi membri ai grupului etnic ar fi din familie. De exemplu, afro-americanii care se strigă cu apelativul „frate” exprimă identitatea de grup ca înrudire. La fel, evreii de pretutindeni se consideră o familie, chiar dacă fiecare comunitate s-a amestecat prin căsătorie în afara grupului şi e posibil să aibă mai mulţi strămoşi în comun cu localnicii care nu sunt evrei decât cu evreii din depărtare. Poate că pe măsură ce tehnologia permite grupurilor plecate departe să se întrunească prin intermediul cyber-spaţiului, va exista o presiune psihologică mai mică de a aduna grupurile etnice în mod fizic pe teritoriul unui stat-naţiune.

Etnocentrismul, sau părtinirea în favoarea in-grupului, reprezintă tendinţa naţionalistă excesivă de a vedea propriul grup în termeni favorabili, iar un grup neacceptat în termeni exclusiv nefavo­rabili. Unii specialişti consideră că etnocentrismul are rădăcini în înclinaţia de a proteja indivizi foarte apropiaţi ca grad de rudenie, însă această idee este destul de controversată^[13]. Părtinirea în favoarea in-grupului este mai des înţeleasă prin inter­mediul psihologiei sociale.

Experienţa din Europa Occidentală arată că educaţia acumulată în timp poate ajuta la depăşirea animozităţilor etnice între naţiuni tradiţional ostile, cum ar fi Franţa şi Germania. După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernele au rescris manualele pe care o nouă generaţie avea să le folosească pentru a învăţa istoria poporului său. Anterior, manualele fiecăruia dintre state glorificaseră faptele din trecut, mini­malizaseră greşelile şi portretizaseră duşmanii tradiţionali în termeni deloc măguli­tori, într-un proiect desfăşurat pe teritoriul unui întreg continent, au fost redactate noi manuale care au oferit o transpunere mai obiectivă şi mai onestă. Acest proiect a ajutat la pavarea drumului pentru integrarea europeană în deceniile care au urmat.

2. Conflictul religios

Un motiv pentru care conflictele etnice depăşesc nemulţumirile materiale este acela că îşi găsesc exprimarea prin conflicte religioase. Din moment ce aproape pretu­tindeni religia este centrul sistemului de valori al unei comunităţi, oamenii ale căror practici religioase diferă sunt desconsideraţi cu uşurinţă şi trataţi ca fiind nedemni sau chiar inumani. Atunci când se suprapune cu conflictele etnice sau teritoriale, religia iese adesea la suprafaţă ca elementul de dezbinare principal şi cel mai evident între grupuri. De exemplu, cei mai mulţi indieni sunt hinduşi, iar cei mai mulţi pakistanezi sunt musulmani. Marea majoritate a locuitorilor din Azerbaidjan sunt musulmani, iar armenii sunt creştini. Cei mai mulţi croaţi sunt creştini romano-catolici, în timp ce marea majoritate a sârbilor sunt creştini ortodocşi şi cei mai mulţi bosniaci şi albanezi sunt musulmani. Acesta este un tipar foarte obişnuit în conflictele etnice.

Nu există nici un element intrinsec al religiei care să ducă în mod obligatoriu la conflicte – în multe locuri, membri ai diferitelor grupuri religioase coexistă paşnic. Insă diferenţele religioase menţin posibilitatea izbucnirii unui conflict şi a transformării unui conflict existent într-unui mult mai dificil, deoarece religiile implică valori esenţiale, care sunt considerate adevăr absolut^[14]. Acest lucru este din ce în ce mai clar de când mişcările fundamentaliste s-au întărit în ultimele decenii. (Motivele fundamentalismului sunt disputate, însă este în mod evident un fenomen la nivel global.) Membrii acestor mişcări îşi organizează viaţa şi comunităţile în jurul convingerilor lor religioase; mulţi sunt dornici să se sacrifice şi chiar să moară pentru aceste convingeri. Mişcările fundamentaliste au devenit mai puternice şi mai ample în ultimele decenii în creştinism, islamism, iudaism, hinduism şi alte religii. Astfel de mişcări pun sub semnul întrebării valorile şi practicile instituţiilor politice seculare – cele create în afara instituţiilor religioase (separarea religiei de stat). De exemplu, o mişcare islamică în Turcia şi o mişcare creştină în Statele Unite încearcă, amândouă, să modifice tradiţiile laice foarte vechi, prin includerea valorilor religioase în procesul de guvernare.

Printre practicile seculare ameninţate de mişcările fundamentaliste se numără regulile sistemului internaţional, prin care statele sunt considerate în mod oficial egale şi suverane, fie ele „credincioase” sau „infidele”. În calitatea lor de sisteme de credinţe transnaţionale, religiile sunt considerate deseori legi aflate mai presus de legile statului şi de tratatele internaţionale. „Gărzile revoluţionare” iraniene îi pregătesc şi îi sprijină pe fundamentaliştii islamici din alte state precum Algeria, Egipt, Iordania şi Liban. Fundamentaliştii evrei construiesc aşezări în teritoriile ocupate de Israel şi jură să rămână pe acest pământ chiar dacă guvernul lor îl evacuează. Fundamentaliştii creştini din Statele Unite îşi conving guvernul să se retragă din Fondul ONU pentru Populaţie, din cauza concepţiei organizaţiei asupra planningului familial. Toate aceste acţiuni contravin într-un mod sau altul normelor sistemului internaţional şi premiselor realismului^[15].

În prezent, conflictele violente sunt purtate în numele tuturor religiilor majore ale lumii. Islamul, religia practicată de musulmani (sau mahomedani), a apărut adesea ca un stereotip în discursul politic european şi nord-american, în special în timp de conflict, aşa cum s-a întâmplat în timpul embargoului petrolier din 1973, în timpul revoluţiei iraniene din 1979, al Războiului din Golf din 1991 şi în perioada de după atacurile teroriste din 2001 asupra Statelor Unite. Islamul nu este mai înclinat către conflict decât alte religii, deşi conflicte creştino-musulmane au loc în diferite locuri. Islamul este de fapt vast şi variat. Populaţiile sale diferite includ musulmani suniţi, musulmani şiiţi şi alte ramuri şi secte mai mici. Zonele lumii care sunt predominant islamice se întind din Nigeria până în Indonezia, centrul fiind Orientul Mijlociu. Majoritatea ţărilor cu populaţii în principal musulmane aparţin Organizaţiei Conferinţei Islamice, o OIG. Multe conflicte internaţionale în jurul acestei zone implică musulmani, pe de o parte, şi nemusulmani, pe de altă parte, ca urmare a circumstanţelor geografice şi istorice, inclusiv colonialismul şi petrolul. Fosta Iugoslavie era intersecţia istorică a zonelor predominant musulmane, creştin ortodoxe şi catolice, acum câteva sute de ani. Politicienii anilor ’90, sfâşiaţi de război în acea zonă, au mobilizat populaţiile făcând apel la aceste rădăcini.

În mai multe ţări, fundamentaliştii islamici resping statele seculare orientate către Occident în favoarea guvernelor care sunt mai explicit orientate către valorile islamice^[16]. Aceste mişcări reflectă sentimentul antioccidental care datează de multă vreme în aceste ţări – împotriva foştilor colonizatori europeni care erau creştini – şi sunt din anumite puncte de vedere mişcări naţionaliste exprimate prin canale reli­gioase. In unele ţări din Orientul Mijlociu care au guverne autoritare, instituţiile religioase (moscheile) au constituit singura cale disponibilă pentru politicienii din opoziţie. Religia a devenit de aceea un mod de a exprima opoziţia în faţa statu-quoului din politică şi cultură. (Roluri politice şi-au dezvoltat şi alte religii din alte părţi ale lumii, în special mişcarea Falun Gong din China, la sfârşitul anilor ’90.) Aceste sentimente antioccidentale din ţările islamice au dat în fierbere în 2006, după ce un ziar danez a publicat caricaturi ofensatoare care îl descriau pe profetul Mahomed. Musulmanii au protestat pe tot cuprinsul globului, s-au revoltat (urmarea fiind zeci de morţi) şi au boicotat bunurile daneze.

În 1979, o republică islamică a fost creată în Iran. Pakistanul şi Sudanul au adoptat legile islamice fără nici o revoluţie, la fel cum au făcut majoritatea provin­ciilor islamice din nordul Nigeriei. Cu toate acestea, în Sudan şi Nigeria, adoptarea legii islamice într-o regiune a acutizat tensiunile cu alte regiuni, a căror populaţie nu este predominant musulmană.

Războiul civil din Sudan, între nordul preponderent musulman (care susţine guvernul) şi sudul în principal creştin şi animist, a continuat timp de două decenii şi a ucis milioane de oameni. Un acord de pace încheiat în 2005 a pus capăt războiului. Sudul va avea autonomie timp de cinci ani, după care va urma un referendum în privinţa viitorului regiunii, iar între timp liderii rebeli s-au alăturat guvernului. Cu toate acestea, Guvernul Sudanului a sprijinit recent în Darfur, în vestul ţării, atacuri brutale ale arabilor împotriva musulmanilor negri, demonstrând că religia şi etnia sunt însemne la fel de puternice ale identităţii comunitare în războaiele civile.

Un guvern islamic a fost instituit în 1992 în Afghanistan, după un război civil (şi după un deceniu de nefericită ocupaţie sovietică). Facţiunile islamice rivale au mai continuat câţiva ani războiul, cu o intensitate şi mai mare. în 1997, o facţiune numită talibană preluase controlul celei mai mari părţi din Afghanistan şi impusese o interpre­tare extremă a legii islamice. Prin maltratări şi execuţii, regimul a obligat femeile să poarte veşminte care să le acopere din cap până la picioare, fetele să rămână analfabete, iar bărbaţii să poarte barbă, precum şi alte strategii opresive. La sfârşitul anilor ’90, războiul din Afghanistan devenise cel mai distructiv război din lume şi ameninţa să alimenteze conflicte în Rusia, China şi alte ţări din apropiere, unde diferite forme de naţionalism musulman sunt în conflict cu guvernele statelor.

Amalgamul incendiar din Afghanistanul anilor ’90 – războiul neîncetat, sărăcia chinuitoare, fundamentalismul islamic şi un guvern represiv condus ideologic – a făcut din această ţară baza operaţiunilor teroriste mondiale, culminând cu atacurile din 2001. Drept răspuns, Statele Unite şi-au exercitat puterea pentru a-i alunga pe talibani de la conducerea Afghanistanului şi pentru a distruge reţeaua teroristă Al-Qaeda care îşi avea bazele acolo. în ciuda reuşitelor americanilor în timpul războiului din 2001, talibanii încă mai au susţinători în Afghanistan, care încearcă să destabilizeze ţara.

Pe lângă conflictele între religii şi între islamişti şi guvernele seculare, divizările între ramura sunită şi cea şiită ale Islamului au dus la violenţă, în special în Irak -o ţară majoritar şiită condusă de suniţi, sub Saddam Hussein – şi în jurul acestuia. Războiul purtat de Irak împotriva Iranului şiit a ucis un milion de oameni, iar reprimarea de către Saddam a unei revolte şiite după Războiul din Golf din 1991 a făcut zeci de mii de victime. Sub ocupaţia americană a Irakului, începând cu anul 2003, partidele şiite au preluat puterea, iar miliţiile şiite au pretins răzbunare, în timp ce unii suniţi au organizat revolte necruţătoare şi brutale. în 2006, după atacul cu bombă împotriva unei respectate moschei şiite în Irak, un val de crime sectare a ucis mii de irakieni şi a împins ţara către război civil.

Mişcările islamice mai radicale nu ameninţă doar unele guverne – în special pe cele care au legături cu Occidentul – ele subminează adesea norme ale suveranităţii statului (cu consecinţe mai bune sau mai rele) resping concepţiile politice occidentale referitoare la stat (bazate pe autonomia individuală) în favoarea unei orientări islamice mai tradiţionale, axate pe comunitate. Unii aspiră să creeze un singur stat politic care să cuprindă cea mai mare parte a Orientului Mijlociu, aşa cum a existat între anii 600-1200 d. Hr. O astfel de organizare ar supune actualul sistem internaţional unor provocări foarte mari – în special la adresa actualelor puteri de statu-quo – şi ar fi, de aceea, dezaprobată din toate punctele de vedere de către statele cele mai puternice ale lumii. Din exterior, conflictele religioase care fierb cu intensitate sau în surdină la graniţele lumii islamice ar părea o ameninţare expansionistă care trebuie înfrânată. Privirea din interior aduce mai mult cu a fi înconjurat şi oprimat din mai multe direcţii – o concepţie susţinută de masacrele comise împotriva musulmanilor în Bosnia, Cecenia şi India în anii ’90 şi de invazia Statelor Unite în Irak, în 2003.

În ansamblu, activismul islamic (şi rezistenţa în faţa lui) este mult mai complex decât un conflict pur religios; acesta este legat de putere, relaţii economice, şovinism etnic, precum şi de imperii istorice.

Aceleaşi forţe contribuie la fanatismul religios în ţările nemusulmane. În India, fundamentaliştii hinduşi au provocat ciocniri violente şi masacre care s-au răsfrânt pe plan internaţional. În 1992, o mulţime hindusă a distrus o moschee musulmană la Ayodhya. Incidentul a avut ca urmare zile întregi de violenţe civile, dirijate în principal împotriva musulmanilor, soldate cu mii de morţi. În 2002, o frenezie similară de a incendia, tortura şi viola i-a cuprins pe naţionaliştii hinduşi extremişti, care au ucis aproape o mie de musulmani în statul Gujarat din India, unde partidul naţionalist hindus deţine controlul asupra guvernului statului. În Israel, funda­mentaliştii evrei au folosit violenţa, inclusiv asasinarea primului-ministru al Israelului în 1995, pentru a face să eşueze negocierile de pace arabo-israeliene.

După cum s-a sugerat, conflictele internaţionale ar putea fi generate în anii următori de o ciocnire a civilizaţiilor – pe baza diferenţelor existente între principalele grupări culturale ale lumii, care se suprapun destul de mult cu grupările religioase^[17]. Această idee a fost criticată deoarece este mult prea generală şi presupune că diferenţele culturale creează conflicte prin natura lor. De fapt, deşi conflictele etnice şi religioase beneficiază de o atenţie extraordinară din partea mass-media, cele mai multe grupuri etnice şi religioase din cadrul statelor nu se luptă între ele^[18].

3. Conflictul ideologic

Ideologia este, într-o mare măsură, la fel ca şi religia: ea simbolizează şi intensifică conflictele între grupuri şi state, mai degrabă decât le provoacă. Ideologiile au o putere ceva mai mică asupra valorilor esenţiale şi adevărului absolut decât religiile, aşadar pun ceva mai puţine probleme pentru sistemul internaţional.

Pentru realişti, diferenţele ideologice dintre state nu au prea multă importanţă, întrucât toţi membrii sistemului internaţional îşi urmăresc interesele naţionale în contextul alianţelor relativ fluide. De exemplu, în timpul Războiului Rece a existat o luptă ideologică la nivel global între democraţie şi comunism. însă alianţele şi competiţiile militare din acea luptă erau destul de detaşate de factorii ideologici. Cei doi uriaşi comunişti – Uniunea Sovietică şi China – nu au rămas împreună pentru mult timp. India – o ţară democratică şi capitalistă – a ales să nu se alieze cu Statele Unite. Şi chiar cele doua superputeri rivale au reuşit să trăiască respectând în cea mai mare parte regulile sistemului internaţional (cum ar fi păstrarea de către amândouă a calităţii de membru al ONU). Pe termen lung, chiar şi ţările în care izbucnesc revoluţii pe baza unor ideologii puternice tind să-şi piardă fervoarea ideologică – fie că este vorba de fundamentalismul din Iran în 1979, de comunismul maoist din China în 1949, de comunismul leninist rus din 1917 sau chiar de democraţia americană în 1776. În fiecare caz, revoluţionarii au presupus că ideile lor asupra puterii vor schimba în mod dramatic politica externă a ţării lor, pentru că în fiecare caz ideologia lor avea profunde implicaţii pe plan internaţional.

Şi totuşi, în câteva decenii, fiecare dintre aceste guverne revoluţionare s-a concentrat pe urmărirea intereselor naţionale mai presus decât a celor ideologice. Uniunea Sovietică a devenit în scurt timp şi în multe moduri doar o altă mare putere pe scena europeană – organizându-şi propriile forţe armate, extinzându-şi teritoriul în detrimentul Poloniei şi încheind alianţe cu foşti duşmani. În mod similar, liderul chinez Mao Zedong a intenţionat să răspândească un „foc de prerie” al revoluţiei în tot Sudul globului pentru a-1 elibera de sub imperialismul american, însă peste câteva decenii Mao primea cu braţele deschise însăşi întruchiparea imperialismului american, pe preşedintele Nixon, cei doi urmărind interese naţionale reciproce. Ayatollahul Khomeini al Iranului a preluat puterea în 1979, hotărât să restructureze politica externă şi să lupte împotriva Occidentului, a influenţelor neislamice – în special împotriva „Marelui Satana”, Statele Unite. Cu toate acestea, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, în ciuda păstrării puterii de către adepţii ayatollahilor, Iranul avea una dintre cele mai proamericane opinii publice din regiune.

Uneori, luptele ideologice autoproclamate nu sunt cu adevărat ideologice. În anii ’80, în Angola, Statele Unite au sprijinit o armată de rebeli numită UNITA, care lupta împotriva guvernului aliat sovieticilor – o luptă presupusă a fi una a democraţiei împotriva marxismului. În realitate, diferenţele ideologice erau destul de arbitrare. Guvernul utiliza retorica marxistă, pentru a determina Uniunea Sovietică să-i ofere sprijin (o politică ce s-a inversat imediat ce sprijinul Uniunii Sovietice a secătuit). Rebelii „democraţi” au adoptat o retorică democratică pentru a determina Statele Unite să le ofere ajutor, însă nu au practicat nimic de genul acesta. De fapt, ei primiseră anterior ajutor chinez şi susţinuseră retorica maoistă. Atunci când alegerile organizate cu sprijinul ONU au fost câştigate de guvern, organizaţia „democratică” UNITA a refuzat să accepte rezultatele şi a reluat luptele. Acest conflict, care s-a încheiat în cele din urmă în 2002, nu avea absolut nimic de a face cu ideologia.

Pe termen scurt, revoluţiile schimbă relaţiile internaţionale – ele fac ca războaiele să fie mai probabile -, dar nu din cauza ideologiei. Mai degrabă, schimbarea bruscă a guvernelor poate altera alianţele şi modifica balanţa de putere. Participanţii îşi revizuiesc calculele de putere şi este uşor să se comită erori sau să se exagereze ameninţările. De exemplu, Saddam Hussein a apreciat greşit puterea Iranului după revoluţia care a avut loc acolo, însă ideologia în sine are un rol minor în această înclinaţie postrevoluţionară către război: revoluţiile sunt rareori exportate în alte state^[19].

Cu toate acestea, nu ar trebui să presupunem că ideologia şi filosofiile politice nu au nici un rol în politica internaţională. Ideologiile pot ajuta la mobilizarea populaţiei pentru a sprijini un stat în acţiunile sale internaţionale, cum ar fi războiul. Fascismul (ideologia nazistă) a înflăcărat naţionalismul german înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, făcând agresiunea germană legitimă prin oferirea unui cadru ideologic. Iar ideologia poate intensifica şi spori conflictul între doi rivali, aşa cum s-a întâmplat cu superputerile în cazul Războiului Rece. In câteva războaie „prin procură” din acea perioadă – de exemplu, în cazul războiului din Vietnam în anii ’60 şi din Nicaragua în anii ’80 -, între rebeli şi guverne existau reale diferenţe ideologice, care au rezonat cu rivalitatea din timpul Războiului Rece.

Dacă democraţia politică este o ideologie, ea poate fi o excepţie de la regula că ideologia nu afectează prea mult RI. Democraţia a devenit o forţă la nivel global în politica mondială, depăşind interesele anumitor state. Un angajament faţă de demo­craţie nu cântăreşte mai greu decât angajamentul faţă de interesul naţional în politica externă a statelor şi poate că nu o va face niciodată, însă democraţia globală se impune treptat ca o normă pe care statele o urmăresc în relaţiile pe care le au cu alte state. De fapt, unele state şi ONG-uri fac în prezent din promovarea democraţiei o piesă de rezistenţă a propriilor agende de politică externă^[20].

Este posibil ca democraţiile şi nondemocraţiile să se găsească din ce în ce mai mult în conflict unele cu altele dacă această tendinţă continuă. întrucât democraţiile nu poartă aproape niciodată războaie între ele (deşi între ele există totuşi conflicte), răspândirea ideologiei democratice poate avea implicaţii foarte mari asupra viitoa­relor perspective de pace. Dar amintiţi-vă că procesul de transformare într-o demo­craţie (numit adesea democratizare) poate spori conflictele naţionaliste şi etnice, întrucât liderii noilor democraţii încearcă să câştige alegerile mai degrabă prin frică decât prin idei şi politici^[21].

Toate cele şase tipuri de conflict pe care tocmai le-am analizat pot fi purtate pe cale paşnică sau prin violenţă. Putem înţelege mai bine conflictul prin examinarea factorilor de influenţare, violenţi sau de alt tip, care intervin în conflictele internaţionale.

C. Tipurile de război

Dreptul umanitar internaţional distinge două tipuri de conflict armat: conflictul armat internaţional, ce opune două sau mai multe state; conflictul armat noninternaţional, ce opune forţele guvernamentale grupurilor armate nonguvernamentale, sau grupuri înarmate între ele^[22].

Conflictul armat dintre două sau mai multe state ia forma războiului, fenomen complex ce, în timp, a cunoscut numeroase definiţii.  În deplin consens cu tematica abordată, putem defini războiul ca pe o violenţă armată de durată între grupuri organizate (provocând în mod deliberat moartea sau rănirea) la care forţele armate ale statului participă cel puţin de o parte – de ambele părţi în cazul războaielor interstatale şi, în general, doar de o parte în cazul războaielor civile. Există zone neclare în jurul acestor definiţii. O luptă militară care nu este continuată în timp poate fi considerată sau nu război. De exemplu, scurtele ciocniri de graniţă între chinezi şi sovietici, în martie şi iulie 1969, au provocat o serie de bătălii de mică amploare în câteva locuri de-a lungul graniţei, în timpul cărora câteva sute de oameni au fost ucişi. La fel de ambiguă este o încordare violentă pe termen lung, care implică forţe neregulate (substatale), aşa cum se întâmplă în Irlanda de Nord. Acolo, forţe militare britanice în uniformă au purtat o luptă violentă şi de durată cu o „armată” nestatală, Armata Republicană Irlandeză (IRA), până la încheierea unui acord de încetare a focului, care a rezistat cu întreruperi din 1995 încoace.

Cele mai multe definiţii nu cataloghează drept război violenţa gangsterilor în marile oraşe americane, spre deosebire de violenţa de tip bandă din fosta Iugoslavie. O diferenţă este dată de proporţii – „doar” sute de morţi în cazul bandelor americane, faţă de sute de mii în Iugoslavia. însă principalul motiv pentru care aceasta din urmă este considerată război a fost implicarea unităţilor armate ale statelor (şi a forţelor armate cvasistatale provenite din dezintegrarea acestora).

Astfel, multe activităţi diferite sunt acoperite de termenul general război. în consecinţă, nu este uşor de spus câte războaie au loc în acest moment în lume. Politologii pot număra câte dispute militarizate sau câte conflicte internaţionale pot provoca în mod regulat violenţă. Dar cele mai multe liste stabilesc o serie de criterii de bază – de exemplu, un minim de o mie de morţi în timpul bătăliei – pentru a distinge violenţa pe scară largă implicată de război de violenţa ceva mai comună la un nivel mai redus, care are loc în cadrul multor conflicte internaţionale. Criterii folosite mai rar includ declaraţii formale de război (acum în mare parte desuete) sau alte standarde legale. De exemplu, Japonia şi Uniunea Sovietică nu au semnat niciodată un tratat care să pună capăt celui de-al Doilea Război Mondial, însă nu se consideră a fi în război.

Cele mai mari şi mai active războaie în vara anului 2006 aveau loc în Irak, Sudan şi Columbia. Cele mai multe războaie recente au avut loc pe plan intern (în cadrul unui stat). Primul război interstatal serios din ultimii ani a fost atacul din Irak, în 2003. Războaiele izbucnesc şi se sting între Israel şi Palestina, în zona Rwanda Burundi (inclusiv Uganda), Somalia, Tadjikistan/Kîrgîzstan, Nepal, Afghanistan, Birmania, Indonezia şi Filipine.

Mai important este faptul că un număr de războaie intense au luat sfârşit în deceniul trecut, inclusiv cele din Sierra Leone, Angola, Timorul de Est, fosta Iugoslavie, Liban, Guatemala şi Irlanda de Nord (urmând celor din Africa de Sud şi Mozambic la începutul anilor ’90). Numai din 2003, fără să ne mai gândim la războiul din Irak, înţelegerile au pus capăt unora dintre cele mai îndelungate războaie ale lumii, care au provocat cele mai multe victime. Liberia, Coasta de Fildeş şi Republica Democrată Congo au instaurat, toate, guverne bazate pe împărţirea puterii şi au adus trupe străine de menţinere a păcii – urmând calea Sierrei Leone (care a organizat în 2003 alegeri democratice). În 2005, Armata Republicană Irlandeză a finalizat distrugerea definitivă a propriului armament. India şi Pakistanul au început primul acord de încetare a focului, aşa cum au făcut guvernul din Birmania şi cea mai mare miliţie rebelă. În 2006, Republica Democrată Congo a votat o nouă Constituţie, după care au urmat alegeri prezidenţiale şi parlamentare. În Sri Lanka şi în Coasta de Fildeş, acordurile de încetare a focului au continuat, în ciuda unor întreruperi, iar negocierile au înaintat pas cu pas.

Războaiele sunt foarte diverse. Câteva tipuri de război tind să izbucnească în situaţii diferite şi afectează în mod diferit tratativele asupra soluţionării conflictelor, începând de la cele mai mari războaie (care îndeplinesc evident criteriile), putem distinge următoarele categorii principale: războiul hegemonie^[23]; războiul total; războiul limitat; războiul civil^[24]; războiul de gherilă; terorismul^[25].

Aşa cum există multe rezultate posibile ale unui conflict, multe tipuri de război şi tendinţe diferite către violenţă între diferite state, la fel există o mare diversitate a modalităţilor de folosire a forţei în cazul în care un conflict duce la violenţă. Statele dezvoltă o gamă largă de forţe militare, care variază enorm ca scopuri şi posibilităţi – singurul lucru în comun fiind acela că sunt instrumente de a aplica violenţa într-o formă sau alta.

1.3. Trăsături definitorii ale conflictelor internaţionale

Conflictele internaţionale se definesc printr-un ansamblu coerent de trăsături caracteristice, aflate într-o continuă interdependenţă şi o permanentă legătură cu mediul în care există şi se manifestă. Astfel, în opinia noastră, conflictele internaţionale, oricare ar fi tipul lor, se caracterizează, în esenţă, prin următoarele trăsături: complexitate; consecinţe negative pentru actorii implicaţi, populaţia din zonă şi securitatea regională şi/sau internaţională; dinamism; durata variabilă; extindere a spaţiului de manifestare; fluiditate; interdependenţa caracteristicilor conflictelor internaţionale; marea diversitate a formelor de manifestare; omniprezenţă. Caracteristicile conflictelor internaţionale joacă roluri diferite în evoluţia şi manifestarea acestora, şi totodată acestea sunt interschimbabile. Atributul din urmă vrea să spună că unele caracteristici ale conflictelor internaţionale pot avea un rol determinant, într-un moment anume al evoluţiei conflictului respectiv iar în altul să şi-l schimbe devenind periferic în raport cu rolurile îndeplinite anterior. Această schimbare se produce sub influenţa unei multitudini de factori diferiţi ca natură, rol şi forţă de influenţă. De altfel, astăzi, există opinia larg susţinută potrivit căreia conflictele şi crizele internaţionale se află într-un proces de mutaţie^[26].

Complexitatea conflictelor internaţionale

Această trăsătură este susţinută de factori cum ar fi: natura şi tipul actorilor implicaţi într-un conflict sau altul; trăsăturile mediului social, politic, economic, militar şi nu numai în care se derulează conflictul internaţional/criza internaţională; durata conflictului analizat; efectele conflictului; atitudinea comunităţii internaţionale faţă de respectivul conflict internaţional.

Aşa cum se cunoaşte conflictele internaţionale au o natură diversă. Astfel, există conflicte internaţionale economice, armate, identitare, etnice, de interese (de exemplu, accesul la resurse naturale, controlul unor state cu resurse naturale însemnate sau cu o poziţie geostrategică semnificativă). De aici, diversitatea găsirii soluţiilor adecvate pentru încetarea conflictului şi intrarea într-o perioadă post-conflict caracterizată prin reconstrucţia societăţii ce a cunoscut un asemenea fenomen. Astfel, într-un anume fel se acţionează pentru ieşirea dintr-un conflict armat şi altfel dintr-un conflict economic. Căile de ajungere la o soluţie acceptată de toţi actorii implicaţi sunt diferite şi diverse. Dacă pentru un conflict armat rezolvarea este cu mult mai dificilă decât în cazul unui conflict economic internaţional. De exemplu, conflictul din Afghanistan nu a încetat după retragerea trupelor URSS din această ţară. În prezent, aici, se află o coaliţie militară internaţională, sub mandat ONU, şi caută să asigure climatul de securitate necesar reconstrucţiei acestei ţări. Acţiunile armate duse de către forţele insurgente împotriva forţelor coaliţiei militare internaţionale împiedică acest proces. Alta este situaţie în cazul unui conflict internaţional economic (de pildă, conflictul comercial dintre SUA şi UE). SUA şi Uniunea Europeană reprezintă aproximativ 50% din economia mondială şi 40% din schimburile internaţionale. Circa 20% din exporturile UE se îndreaptă către SUA  şi 19% din importurile sale de aici provin, iar în ceea ce priveşte Uniunea Europeană aceasta constituie locul de primire cel mai important din lume pentru mărfurile, serviciile şi capitalurile americane^[27]. Schimburile transatlantice constituie principalul motor al relaţiilor comerciale internaţionale. Acest imens parteneriat transatlantic este totuşi în mod regulat este scuturat de tensiuni comerciale. Pentru a face faţă acestor conflicte cele două state au pus la punct acorduri reciproc convenabile în cadrul diplomaţiei lor economice.

Un alt factor al complexităţii conflictelor internaţionale îl reprezintă tipul actorilor implicaţi. Este vorba de actori statali şi actori nonstatali formali (organizaţii internaţionale cum sunt, de exemplu, ONU, NATO, FMI, diferitele şi diversele ONG-uri, cum ar fi de pildă, Amnesty International, Green Peace, Medicis sans frontière)  şi informali (diverse organizaţii teroriste, crima organizată transfrontalieră, organizaţii paramilitare ilegale). La rândul lor, actorii statali au niveluri de dezvoltare socială şi economică sau politică diferite, putere militară şi de influenţă pe scena internaţională diferite. Aceste capacităţi şi trăsături ale statelor fac ca procesul de negociere în cazul unui conflict internaţional armat sau chiar de altă natură să fie consistent şi semnificativ influenţat. Pe de altă parte, actorii nonstatali formali joacă un rol din ce în ce mai activ în soluţionarea conflictelor internaţionale. În acest context, se cuvine amintit rolul diferitelor ONG-uri, cu vocaţie mai ales umanitară în soluţionarea conflictelor internaţionale. Domeniul de activitate al acestor organizaţii nonguvernamentale  a devenit foarte larg^[28]. De aceea, influenţa pe care aceştia o exercită asupra procesului de negociere într-un conflict internaţional este din ce în ce mai importantă şi mai prezentă. De asemenea, actorii nonstatali informali se implică, astăzi, tot mai activ şi amplu în declanşarea, perpetuarea şi soluţionarea conflictelor internaţionale. De exemplu, insurgenţii în Afghanistan şi Irak se implică activ, sistematic şi relativ continuu în derularea conflictelor din respectivele ţări. Acţiunile lor, cele mai multe de tip terorist, conduc la „alimentarea conflictului” făcând ca soluţiile de rezolvare a sa să fie greu de găsit şi mai ales de implementat, chiar dacă în ambele ţări sunt în funcţiune guverne alese democratic şi susţinute de comunitatea internaţională. În plus, activităţile unor actori nonstatali informali, cum ar fi producerea şi traficul de droguri fac să se perpetueze unele conflicte internaţionale cum este cazul în Afghanistan.

Mediul social, economic, politic, militar şi nu numai în care se derulează conflictul internaţional defineşte un alt aspect al complexităţii acestuia. De regulă, conflictele internaţionale ce se produc între state stabile, dezvoltate şi cu un regim politic democratic se soluţionează prin mijloace şi instrumente diplomatice, cu sprijinul comunităţii mondiale. În cazul în care conflictele internaţionale, mai ales cele armate, se produc între state slabe economic, instabile politic şi fără instituţii adecvate în materie de ordine şi siguranţă publică sau între astfel de state şi actori nonstatali informali acestea durează mai mult în timp, produc mai multe victime umane şi pierderi materiale iar soluţiile avansate pentru rezolvarea sa, unanim acceptate de cei implicaţi sunt dificil de găsit.

Durata conflictului analizat, de asemenea, defineşte complexitatea acestui fenomen. Cu cât un conflict internaţional durează mai mult în timp, cu atât găsirea rezolvării sale este mai dificilă. Mai întâi, nu se mai ştie cu certitudine cauzele reale ale declanşării sale, motivele ce îi animă pe actorii implicaţi în respectivul conflict, mizele acestuia din urmă pentru „combatanţi” , statele din regiune şi comunitatea naţională. Apoi, există posibilitatea ca în conflict să intervină, ca parte activă, şi alţi actori statali şi nonstatali care vor căuta să-şi satisfacă interesele lor prin această implicare. În fine, durata mare a unui conflict internaţional creează în rândul celor implicaţi şi ai comunităţii mondiale a un sentiment de neputinţă vizavi de soluţionarea lui şi o obişnuinţă cu prezenta sa.  Fiecare conflict internaţional produce o gamă largă de efecte negative atât pentru cei implicaţi direct în derularea sa, cât şi pentru statele vecine şi comunitatea mondială. Aceste efecte se traduc în pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri de bunuri materiale, crearea unui climat de nesiguranţă, definit prin teamă, nelinişte şi absenţa speranţei, frânarea dezvoltării durabile pe toate planurile- economic, social, politic, uman. Se poate afirma că cu cât mărimea şi diversitatea efectelor nedorite ale unui conflict internaţional sunt mai ample cu atât creşte complexitatea sa şi dificultatea soluţionării sale.

Atitudinea comunităţii internaţionale faţă de un conflict are o contribuţie la soluţionarea acestuia. De regulă, comunitatea mondială poate avea vizavi de un conflict internaţional următoarele atitudini: implicare activă şi responsabilă pe întreaga sa durată, ca şi în perioada post-conflict; de indiferenţă (nu se intervine decât formal, cu indicaţii verbale, fără măsuri de constrângere a actorilor implicaţi); negativă (ia partea unuia dintre actorii conflictului deşi acesta pare vinovat de izbucnirea şi perpetuarea acestuia şi, totodată, adoptând măsuri de constrângere excesive faţă de ceilalţi actori).  În afara factorilor menţionaţi mai sus, unele studii subliniază că trăsătura numită complexitatea conflictelor internaţionale se sprijină pe triada dinamicilor de centralizare, descentralizare şi transnaţionalizare^[29]. 

Consecinţe negative pentru actorii implicaţi, populaţia din zonă şi securitatea regională şi/sau internaţională

Orice conflict internaţional are consecinţe negative concomitent pentru actorii implicaţi, populaţia din zonă şi constituie o ameninţare pentru securitatea regională şi internaţională. Actorii implicaţi sunt afectaţi datorită eforturilor umane, materiale şi economice pe care le fac pentru purtarea acţiunilor solicitate de conflictul la care sunt parte. Populaţia din zonă suportă disfuncţionalităţile generate de conflict, iar dacă acesta este dus prin mijloace violente există riscul ca unii oameni să fie răniţi sau chiar ucişi iar bunurile lor să fie distruse total sau parţial.

Oricare ar fi motivele şi obiectivele combatanţilor, consecinţele imediate ale conflictelor armate, mai ales a celor în numele identităţii sau a credinţei sunt cele mai nefaste. Printre acestea se află următoarele:

• un număr inacceptabil de ridicat de morţi, în special printre combatanţi, a cărui creştere nu poate să fie oprită fără intervenţia unui terţ. De exemplu, conflictul etnic ce face ravagii în Sudan de aproape trei decenii a făcut circa două milioane de victime^[30];
• răni grave, cum sunt cele care necesită amputarea, nu sunt bine documentate, dar numărul lor depăşeşte fără îndoială pe cel al morţilor;
• tentativele de epurare etnică a beligeranţilor a cunoscut un anumit succes, între altele în Afghanistan, în Cecenia, Timorul Oriental, Kosovo, Sierra Leone şi Sudan;
• sărăcia se accentuează în ţările cele mai sărace, în care o bună parte din conflictele armate se derulează, distrugând orice şansă de ridicare a nivelului de viaţă a cetăţenilor lor;
• foamea este exacerbată prin imposibilitatea însămânţării sau recoltării, sau prin distrugerea deliberată a recoltelor, la aşa nivel că secetele naturale conduc la foamete în ţările afectate grav de război, ca Etiopia, Eritreia şi Sudan;
• bolile se propagă pe motiv de condiţii în care supravieţuiesc cei care sunt alungaţi din casele lor şi de perturbaţiile care aduc atingere semnificativă programelor de vaccinare în ţări ca Sierra Leone;
• minele terestre fac aproximativ 15.000 de victime pe an^[31] printre oamenii care reveneau la căminele lor şi încercau să-şi lucreze pământul care, era în realitate, un câmp de mine nesemnalizat;
• numărul mare de persoane refugiate. În 2009, aproape 43,3 milioane de persoane, din întreaga lume, erau deplasate împotriva voinţei lor pe motiv de conflicte sau de persecuţii. Dintre aceştia, 15, 2 milioane sunt refugiaţi , 27,1 milioane sunt persoane deplasate în interiorul propriei ţări şi aproape un milion de persoane aşteaptă o decizie privind cererea lor de azil^[32].

Dinamismul conflictelor internaţionale

Această trăsătură a conflictelor internaţionale se manifestă, în principal, prin acţiunea corelată a următorilor factori: natura actorilor implicaţi; tipul conflictului; obiectivele urmărite de către cei implicaţi; globalizarea; dezvoltarea economică a statelor.

Natura actorilor implicaţi în conflict contribuie la dinamismul acestuia. Aceasta întrucât puterea economică şi militară a actorilor statali implicaţi contribuie de „mişcarea” în timp şi spaţiu a conflictului mai mult sau mai puţin intens în funcţie de capacitatea acestora de a susţine fie continuarea conflictului, fie încetarea acestuia. Aici, de fapt, un rol important îl au interesele urmărite de către fiecare stat parte a conflictului internaţional. De asemenea, o serie de actori nonstatali informali pot influenţa cursul unui conflict internaţional. Să luăm ca exemplu, conflictul din Afghanistan unde insurgenţii, susţinuţi probabil de o parte a populaţiei afgane dar mai ales de către organizaţii nonstatale din străinătate, de natură teroristă, cel mai adesea, continuă de ani buni cu toată opoziţia făcută de coaliţia militară internaţională şi de oficialii de la Kabul.

Tipul conflictului contribuie, de asemenea, la dinamismul acestuia. Astfel, dacă conflictul este unul armat, acesta are o „mişcare” continuă fie spre întărirea sa, fie spre soluţionare în funcţie de interesele pe care fiecare dintre actorii implicaşi şi le doresc satisfăcute. Dacă revenim la conflictul armat din Afghanistan, constatăm că insurgenţii doresc continuarea luptelor până când vor reuşi să învingă forţele militare ale coaliţiei internaţionale constituită în vederea soluţionării acestuia. În cazul în care, de exemplu, este vorba de un conflict internaţional economic acesta poate fi soluţionat mult mai repede decât cel armat pentru că mijloacele de negociere sunt mai multe şi mai „paşnice”, pe de o parte, şi avantajele ieşirii din situaţia conflictuală pot fi pentru toţi cei implicaţi în ele, pe de altă parte.

Obiectivele urmărite de părţile aflate în conflict pot influenţa dinamismul acestuia. Astfel, existenţa unor obiective realiste atunci ele pot fi atinse. Dacă, dimpotrivă obiectivele pe care una sau alta din părţile aflate în conflict le urmăresc sunt exagerate sau ultimative atunci conflictul are toate şansele să continue cu şi o mai mare intensitate, atingând noi valori ale confruntărilor dintre „beligeranţi”. De exemplu, obiectivele insurgenţilor din Irak şi Afghanistan de a alunga forţele coaliţiei internaţionale şi de a construi o societate de tip islamic va face ca, în ambele state, conflictul să continue, probabil, încă ani buni de aici încolo.

Exemplul următor extras din experienţa americană în Irak ilustrează efectele bumerang induse. El pune în evidenţă că două state neantagoniste sau contradictorii dar concurente (unul doreşte, celălalt să evite)  pot să decurgă din acelaşi mod de acţiune: slăbirea armatei regulate opuse, să suscite acţiune asimetrice incontrolabile. Comunicarea operaţională (COMOPS) pusă în practică de armata SUA ce anunţa bombardamente incită armata regulată opusă (irakiană) la dezertare căci teroarea bombardamentelor reale este superioară terorii poliţiei militare irakiene şi a represiunii interne. Or soldaţii irakieni au dezertat abandonându-şi armele, şi acestea au fost recuperate de către rebeli, alimentând astfel climatul de violenţă şi perturbând a doua fază a operaţiei (reconstrucţia).

Fenomenul globalizării pare să contribuie din plin la dinamismul conflictelor internaţionale. Afirmăm aceasta întrucât acest fenomen, prin efectele sale economice, politice, sociale şi nu numai, favorizează derularea conflictelor internaţionale. În acest sens, amintim procesul integrării statelor în diferite organizaţii mondiale sau regionale, în care vectorii centrali ar fi economia de piaţă capitalistă (favorizată de globalizare), sistemul de comunicare şi media audio-vizuală, sistemul de transport. În acelaşi timp, migraţia, criminalitatea transnaţională, la rândul lor ];i extrag resursele materiale ;i financiare din efectele create de fenomenul globalizării. Ne referim aici, în principal, la libera circulaţie a oamenilor, a capitalurilor şi a bunurilor, la posibilitatea de a produce bunuri în întreprinderi multinaţionale, la „migraţia” unor întreprinderi dintr-o ţară în alta prin delocalizare, dar şi la migraţia oamenilor, mai ales la cea clandestină.

De fapt, globalizarea împinge la depăşirea frontierelor statele şi a modului de reglementarea a activităţii umane, înglobându-le într-o logică mereu mai mondialistă. Acest lucru favorizează izbucnirea sau perpetuarea unor conflicte internaţionale ceea influenţează semnificativ dinamismul acestora din urmă.

Dezvoltarea economică a statelor are un impact major asupra dinamismului conflictelor internaţionale. Aceasta întrucât puterea economică şi militară, factorul demografic (îndeosebi numărul de locuitori), suprafaţa pot avantaja un stat sau altul în continuarea, la un nivel mai înalt, a unui conflict la care este parte alimentându-l cu cele necesare –oameni şi mijloace de purtare a sa – până la atingerea obiectivelor propuse. De exemplu, SUA au resursele umane, economice şi militare pentru a susţine un conflict economic sau de altă natură cu aproape orice stat din lume, în timp ce alte state, care nu dispun de capacităţile sale economice, umane şi militare nu o pot face. Dacă ne referim la războiul dus de Irak în 1990 împotriva Kuweitului putem spune că statul irakian având capacităţile umane, materiale şi militare necesare  a trecut de la conflictul de diplomatic cu statul kuweitian unul armat cucerind , în cele din urmă teritoriu adversarului. Prin trecerea de la un tip de conflict la altul s-a modificat concret şi consistent dinamismul neînţelegerilor, antagonismelor  dintre cele două state. 

Durata variabilă a conflictelor internaţionale

Practica socială arată că, de regulă, conflictele internaţionale au o durată variabilă. Nimeni şi nimic nu poate face o estimare cât de cât exactă a duratei probabile a unui conflict. De cele mai multe ori conflictele internaţionale sunt prezente sub formă latentă timp îndelungat şi atunci când condiţiile de izbucnire a lor sunt optime ele se declanşează. Durata activă a conflictelor internaţionale este variabilă în timp. Există conflicte care durează de decenii. În acest sens, amintim conflictul arabo-israelian care durează de câteva decenii. De asemenea, conflictul armat dintre unele state ale lumii şi diferite organizaţii teroriste internaţionale are deja o „vârstă” mare. La fel, conflictul din Afghanistan durează de decenii. Aici, în timp, s-au schimbat unii actori implicaţi în conflict. Astfel, au „dispărut” trupele sovietice şi a apărut coaliţia militară internaţională în locul lor. Această schimbare nu a dus la încetarea ostilităţilor între actorii implicaţi- forţele militare ale coaliţiei internaţionale  şi insurgenţii – ci continuă, parcă, şi cu mai multă intensitate şi cu apel tot mai frecvent la atragerea în executarea atacurilor teroriste a femeilor şi copiilor.

Durata conflictelor internaţionale este determinată de natura şi calitatea actorilor implicaţi, de interesele urmărite de către aceştia, de gradul de ameninţare la adresa securităţii regionale şi mondiale, de atitudinea comunităţii internaţionale. Dacă actorii implicaţi sunt potenţi, dispun de resursele umane, materiale şi militare necesare şi suficiente atunci conflictul se poate întinde pe ani mulţi. Totodată interesele ce se vor satisfăcute prin intermediul acestui conflict pot conduce la creşterea duratei lui. De asemenea, dacă comunitatea internaţională este interesată de reglementarea rapidă a conflictului atunci intervine energic şi obligă, într-o formă sau alta, părţile implicate să înceteze ostilităţile. Atitudinea activă a comunităţii internaţionale este determinată de gradul de ameninţare la adresa securităţii mondiale a conflictului respectiv.

Extinderea spaţiului de manifestare a conflictelor internaţionale

Conflictele au, în esenţă, trei surse profunde: lupta pentru controlul resurselor; lupta pentru controlul spaţiilor geografice; lupta pentru dominarea ideologică, etnică şi/sau naţională^[33]. Spaţialitatea cuprinde: teritorialitatea clasică (teritorială, terestră, maritimă şi aeriană); teritorialitatea spaţială (spaţiul extraterestru); teritorialitatea virtuală (zona de intervenţie c a actorilor transnaţionali şi nu numai). Actorii transnaţionali, că operează în domeniul ideologic, politic, financiar, comercial sau umanitar, au spaţiul lor de intervenţie, care este virtual înainte de a fi, eventual,  real.

ONU (actor nonstatal formal) are spaţiul mondial, care nu este limitat decât de incapacitatea sa de a-şi dezvolta propriile mijloace de intervenţie. În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi nonguvernamanetale, în calitatea lor de actori nonstatali formali, acestea operează global sau la nivel regional, sub control, mai mult sau mai puţin real, de ONU sau de un stat. De asemenea, circulă în lume capitaluri, mărfuri şi oameni, fizic, în mod real sau virtual, în cadrul, de exemplu, a unei globalizări juridice acceptate (Organizaţia Mondială a Comerţului)  sau nu, sau ilegal pentru delincvenţii internaţionali.

Aceste spaţii de intervenţie sunt mai întâi virtuale, înainte de a deveni reale atunci când efectiv circulaţia există, terenul este ocupat, tranzacţia sau acţiunea a fost realizată. În acest context un rol consistent şi semnificativ joacă Internetul. Spaţiul pentru Internet este virtual mondial, el nu devine real decât în măsura în care se materializează teritorial peste tot în lume.

În opina noastră, odată cu avântul noilor tehnologii ale informaticii şi comunicaţiilor asistăm la extinderea spaţiului de derulare a conflictelor internaţionale. Astăzi, tot mai mult se vorbeşte de spaţiul virtual în care  au loc tot mai multe activităţi umane. Deja se vorbeşte de ameninţări de securitate via Internet, de riscuri de naturi diverse, inclusiv economice, sociale militare şi nu numai venite în lumea reală din spaţiul virtual. Prin Internet acum se încheie afaceri dar se transmit şi ameninţări de atacuri teroriste din partea unor actori nonstatali informali (de exemplu, organizaţia teroristă Al-Qaeda). De altfel, tot mai mult se vorbeşte şi scrie despre ciber-terorism, ciber-criminalitate sau ciber-război 

Aşadar vom asista, în anii ce vin, la o creştere a intensităţii şi frecvenţei confruntărilor între diferiţi actori statali, actori statali şi actori nonstatali formali şi mai ales informali în spaţiul virtual. Desigur, spaţiul real – terestru, aerian, maritim şi cosmic – nu va fi lipsit de prezenţa şi manifestarea unor conflicte internaţionale.

În săptămâna 1-5.11.2010, SUA au anunţat că ciber-comandamentul lor era operaţional^[34]. De această dată Uniunea Europeană care conduce antrenamente în vederea pregătirii sale pentru a face faţă unui atac informatic de anvergură condusă din exterior. Europa afirmă sursa citată tocmai şi-a testat apărarea sa informatică. Ţări precum Islanda, Elveţia şi Norvegia participă la iniţiativa aceasta. Potrivit Parlamentului European, aceste atacuri succesive ţintesc în special serviciile în linie şi infrastructurile critice.

Miza operaţiei era testarea cooperării între state şi evidenţierea construirii unei protecţiei comune a reţelelor private şi publice. Fiecare trebuia să găsească mijloacele de reorientare  corectă a traficului pentru ca să se evite orice pană generalizată. Acest exerciţiu a fost plasat sub patronajul agenţiei comunitare Enisa însărcinată cu securitatea reţelelor. Rolul acesteia din urmă a fost revăzut pentru a se putea organiza urmărea şi sancţionarea penală a hakerilor. În acelaşi timp, ea este însărcinată să ajute profesioniştii pentru a putea răspunde mai bine în caz de atac.

Potrivit UE, noile exerciţii de acest tip vor fi organizate în viitorul apropiat. De această dată, se aşteaptă ca NATO să se implice activ şi consistent.

Fluiditatea conflictelor internaţionale

Capacitatea de transformare rapidă a ansamblului componentelor conflictelor internaţionale devine un caracter din ce în ce mai marcant al acestora.  Această fluiditate redefineşte actorii – sociologie, moduri de funcţionare, obiective -, modelele lor operatorii şi dinamica generală a conflictelor noului mediu internaţional. De aceea, actorii statali trebuie să vadă dezvoltarea acestor conflicte internaţionale fluide ca pe o provocare viitoare deosebit de importantă.

Caracterul fluid al conflictelor  internaţionale este influenţat de actorii implicaţi, de capacitatea lor de adaptare la mediul în care se derulează şi viteza cu care ştiu să-şi flexibilizeze decizia şi tacticele de luptă împotriva adversarului, de regulă, actori nonstatali informali. 

Sfârşitul brutal al cadrului bipolar ce domina analiza strategică din 1945 a deschis calea căutării de instrumente ce permit să se înţeleagă războaiele şi conflictele de astăzi. Analiza atunci s-a concentrat pe conflictele interne sau internaţionale foarte violente vizavi de civili şi punând în joc tehnologii şi armamente puţin complexe (Sierra Leone, Sudan, Columbia, Algeria)^[35], sau asupra perspectivei războaielor viitoare şi înalt tehnologizate, purtate sau pregătite de SUA sub numele de Revoluţia în Afacerile Militare^[36]. 11 septembrie 2009 şi al doilea război din Irak au sugerat o deplasare a analizei: de la războiul înalt tehnologizat şi conflictele de joasă intensitate tehnologică păreau mult mai apropiate din momentul în care se confruntau actori cu mijloace şi culturi strategice diferite.

Mai mult ca niciodată, războiul se manifestă ca un fenomen complex, chiar dacă el rămâne confruntarea violentă a două voinţe care, interminabil, reinventează şi reconficgurează elemente cunoscute, sau în acest scop exploatează caracteristici până atunci minore. Aici, se propune considerarea că cheile combinatorii de astăzi ( care permit să înţeleagă mai bine logica conflictelor şi să le anticipeze) este fluiditatea lor, definită ca o capacitate de transformare rapidă şi permanentă.  Conflictele au fost caracterizate întotdeauna de o anume fluiditate, dar aceasta din urmă face ca unele conflicte actuale să fie uimitoare. De aici iluzia de haos, de trecere a lumii simplu de la Est-Vest la un nou „Ev mediu” al violenţei^[37]. Această fluiditate va fi, se pare, din ce în ce mai mult centrală în conflictele de mâine şi semnificativ influenţată de actorii statali şi nonstatali ce se pare devin, la rândul lor fluizi. Prin actori fluizi, se înţeleg actori susceptibili de a se transforma rapid, de ase adapta la mediul lor strategic modelându-l prin mutaţia lor^[38].

Cei mai mulţi actori strategici produc rutine conceptuale şi organizaţionale. Experienţele de război structurează aparatele de forţă, doctrinele strategice. Culturile strategice^[39] fasonează – fără a le determina total – comportamentele în pace şi război.

Adaptarea unui stat la mediul său strategic este adesea lent şi laborios, chiar în cazul unei voinţe politice puternice. Desigur, în cazul unei crize foarte grave – o slăbiciune nu este suficientă uneori, – în care realitatea se impune, un stat tinde să descifreze mediul prin obişnuinţele sale sau să încerce să le transforme pentru a-i corespunde, decât să se adapteze el însăşi. Dar ceilalţi actori nu au aceleaşi constrângeri ca statele. Reţelele ( de exemplu, jihadiste ) par să fie astăzi actorii cei mai adaptabili la mediul lor (prin divizare, recompunere, de exemplu), cele mai fluide. Transformabilitatea actorului devine o caracteristică esenţială a entităţii: identificarea unui actor unificat, omogen, stabil devine dificilă, chiar imposibilă (vezi cazul Al-Qaeda).

În această logică, slăbiciunea organizaţională şi cantitativă nu  mai este sinonimă cu slăbiciunea strategică. În mod tradiţional, divizarea entităţilor strategice este analizată ca rezultând dintr-un context defavorabil (raport asimetric), care obligă la dispersie pentru a evita riscul de spargere de o putere ce poate să-şi concentreze forţa (conflicte coloniale). Astfel, „micul război” şi terorismul ar fi tacticele preferate de cei slabi faţă de cei puternici, etape intermediare ce permit să se echilibreze raporturile de forţe- confruntarea clasică înaintea închiderii conflictului (modelul luptei revoluţionare în China sau Vietnam, de exemplu). 

Astăzi, acest model pare să fie  inversat sau relativist. Un mic număr de indivizi şi de entităţi în reţele sau divizaţi pot cu uşurinţă scăpa d dispozitivelor militare şi poliţiei statelor, mai ales dacă sunt mobile şi se transformă rapid. Instrumentele la dispoziţia lor, dacă ei au un anume nivel de resurse financiare şi abilităţi ştiinţifice, le dă accesul la moduri de acţiune până acum rezervate doar statelor. Astfel, ei deţin instrumente de a folosi voinţa adversarului lor fără a-l învinge din punct de vedere militar.

De asemenea, statele cele mai rigide ar putea fi constrânse de mediu să se fluidizeze. Toţi actorii colectivi sunt structuri complexe, ce se pot descompune în administraţii birocratice sau grupuri de presiune. O mai mare fluiditate ar exacerba această complexitate, modificând echilibrele din fiecare entitate, descentralizându-le şi afectându-le sistemul ierarhic. De aici apariţia de noi modele de organizare militară: grupuri tactice specializate şi mobile ar pute a fi combinate şi proiectate în diferite situaţii. Astfel, ele dobândesc o serie de avantaje (dificultatea detectării lor, mobilitate sporită, rapiditate în decizie în timp real) în lupta cu reţelele informale ale unor entităţi nonstatale.

Conflictul fluid nu corespunde niciunui scenariu precis, identificabil într-o oarecare actualitate. Totuşi, ele corespund unei ameninţări reale pentru statele lumii, datorită faptului că acestea au o rigiditate structurală şi dificultăţi de a controla fluxurile financiare, umane sau de informaţii într-o lume globalizată.

Confruntate cu un mediu strategic atât de volatil, aceste state vor încerca desigur să le rigidizeze pentru a le controla, sedentarizând fluxurile, restructurând frontierele între intern şi extern (restricţii de folosire a Internetului, limitarea fluxurilor de populaţie, ameliorarea capacităţilor de informare). O altă opţiune ar putea fi un efort concertat  pentru a anticipa aceste evoluţii, convertind sistemele decizionale, aparatele de forţă însăşi, în instrumente suple, adaptabile, adică fluide.

Interdependenţa caracteristicilor tipurilor de conflicte internaţionale

Interdependenţa se referă la relaţia de influenţă reciprocă între componentele ansamblului caracteristicilor conflictelor internaţionale. Astfel, dacă un element al ansamblului amintit cunoaşte schimbări radicale, sau chiar mutaţii profunde, acestea din urmă, la rândul lor, produc transformări semnificative în cadrul celorlalte elemente structurale. De exemplu, schimbări esenţiale produse în comerţul internaţional sunt generate de actuala criză economico-financiară. Dar, asupra conţinutului comerţului internaţional în care sunt implicaţi atât actori statali, cât şi actori nonstatali, ca entităţi distincte acţionează atât criminalitatea cât şi terorismul transfrontaliere. Acestea două pot, uneori, afecta calitatea şi volumul bunurilor şi serviciilor pe care statele lumii le oferă clienţilor săi, fie prin înăsprirea condiţiilor de trecere a frontierelor lor, fie printr-o concurenţă neloială pentru anumite produse sau servicii puse în vânzare pe căi ilicite de către organizaţii criminale sau ilegale.

Dacă privim conflictele internaţionale din perspectiva „naturii intereselor” urmărite de către actorii implicaţi în ele vom constata că între aceste tipuri de conflicte (conflicte de interese materiale tangibile şi conflicte de interese nonmateriale mai puţin tangibile) există o semnificativă interdependenţă. Aceste tipuri de conflict nu se exclud reciproc şi se suprapun într-o măsură considerabilă în practică. De exemplu, după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, conflictele între Rusia şi Ucraina au fost complexe. Cele două state noi aveau o dispută teritorială asupra peninsulei Crimeea, pe care liderul sovietic Nikita Hruşciov o transferase în anii ’50 Ucrainei. în plus, etnicii ruşi care trăiau în Ucraina şi etnicii ucrainieni din Rusia au avut parte de un conflict etnic. Există diferenţe religioase între forma de creştinism ucraineană şi cea rusă. între cele două state a existat de asemenea un conflict economic asupra comerţului şi banilor după destrămarea URSS, care a dus la apariţia de noi graniţe şi monede. Aceste conflicte multiple nu au dus totuşi la utilizarea forţei militare. în 2005, opoziţia a preluat puterea în Ucraina (după ce alegerile trucate au fost reluate, ca răspuns la masivele proteste stradale ce au durat săptămâni la rând). Preşedintele rus Puţin, care organizase o campanie pentru partidul aflat la putere în Ucraina, a protestat energic, însă nu a luat cu seriozitate în considerare apelul la forţa militară. Aşadar, conflictele de interese se află la baza tuturor negocierilor internaţionale, de la cele comerciale la controlul armamentelor, însă ele devin doar uneori violente.

Marea varietate a formelor de existenţă şi manifestare a conflictelor internaţionale

Dacă luăm în calcul tipologia conflictelor internaţionale vom constata că aceasta prezintă o mare diversitate de forme. În acest sens, amintim că există conflicte internaţionale violente şi nonviolente. În prima categorie, putem include conflictele armate şi războaiele. În cea de a doua grupă, intră conflictele internaţionale de interese, conflictele economice, financiare, comerciale dintre state, dintre state şi actori nonstatali şi între actorii nonstatali formali (de exemplu, societăţile transnaţionale) şi actorii nonstatali informali (de exemplu, crima organizată, reţelele teroriste). 

O altă clasificare se referă la conflictele comerciale^[40]. Proliferarea spectaculară a conflictelor în relaţiile comerciale internaţionale este o consecinţă a globalizării economice. Într-adevăr, explozia schimburilor internaţionale nu poate decât să accentueze opoziţiile între statele grijulii cu protejarea intereselor lor legate de circulaţia mondială a bunurilor materiale şi imateriale. Cauzele conflictelor comerciale sunt multiple şi gestionare a lor constituie una dintre marile provocări ale deceniilor începutului secolului XXI. Cele mai multe conflicte comerciale multilaterale au la originile lor probleme legate de accesul la piaţă, apărarea comercială şi practicile apreciate ca fiind anti-concurenţiale.

Conflictele legate de accesul la piaţă se referă la faptul că o serie de  produse străine pieţelor naţionale se lovesc de obstacole de ordin tarifar (drepturi de vamă) şi nontarifar (sunt foarte numeroase). Anumite organizaţii  internaţionale au evidenţiat exisetnţa amai mult de 20.000 de obstacole de ordin nontatifar^[41]. Printre acestea cele mai frecvente sunt: restricţiile cantitative unilaterale; restricţiile voluntare de export; recursul abuziv la norme tehnice, hărţuirea administrativă.

Conflictele legate de apărarea comercială vizează măsurile ce le permite statelor sau grupărilor de state să se protejeze împotriva practicilor comerciale neloiale în vigoare în terţe ţări sau pentru a face faţă la situaţii excepţionale  datorate deschiderii frontierelor. Printre măsurile de apărare comercială care declanşează cel mai mare număr de conflicte figurează salvgardarea drepturilor de anti-subvenţie şi drepturile anti-dumping.

Conflictele legate de practicile anticoncurenţiale se referă la : dumpingul monetar ; dumpingul social; dumpingul ecologic; pirateria şi contrafacerea.

Există, de asemenea, conflictele comerciale de origine geopolitică. Numeroase conflicte comerciale depăşesc sfera comercială propriu-zisă. De exemplu, războiul conductelor de ţiţei şi gaze naturale în zona caspică sau tensiunile economice legate de adoptarea legilor  extrateritoriale americane sunt de origine geopolitică.

Toate aceste modalităţi de existenţă şi manifestare a conflictelor internaţionale sunt semnificativ influenţate de: calitatea şi numărul actorilor implicaţi; de fluiditatea mediului social, economic, politic, cultural, militar şi nu numai în care conflictul se manifestă sau există latent; mizele satisfacerii volens nolens a intereselor strategice ale unui actor sau altul; durata conflictului şi intensitatea confruntărilor între cei implicaţi; natura domeniului de activitate umană în care are loc conflictul.

Omniprezenţa conflictelor internaţionale

Această caracteristică a conflictelor internaţionale, în opinia noastră, se referă la mai multe planuri de manifestare  sau existenţă. Mai întâi, este vorba de faptul că, astăzi, conflictele internaţionale sunt o realitate de netăgăduit. Ele se întâlnesc tot timpul în lume. Chiar atunci când un conflict încetează, acest fapt nu face decât să diminueze oarecum numărul existent al conflictelor internaţionale la un moment dat. Apoi, conflictele internaţionale se întâlnesc în toate sectoarele de activitate umană. Astfel, există o paletă largă de conflicte internaţionale: conflicte armate; conflicte economice; conflicte etnice; conflicte politice.

 În fine, conflicte internaţionale se manifestă activ sau există în formă  latentă între actorii statali, între actorii statali şi actorii nonstatali şi actorii între actorii nonstatali pe toate continentele populate ale planetei. Deci vom întâlni conflicte internaţionale în acele regiuni în care se confruntă interesele opuse, divergente ale diverşilor actori ai lumii actuale. 

Această caracteristică este influenţată  apreciem, în egală măsură, de: tipul de conflict; câmpul de manifestare (economic, militar, politic, social, de mediu etc.); durata conflictului; numărul şi forţa economică şi militară a actorilor implicaţi; natura intereselor actorilor conflictului; atitudinea comunităţii internaţionale faţă de un conflict sau altul.

2. Principalele elemente ale analizei conflictelor

2.1. Nevoia şi utilitatea analizei conflictelor

Analiza este o metodă de cunoaştere a realităţii. Ea constituie studiul făcut în vederea discernerii diferitelor părţi ale unui întreg, determinării sau explicării raporturilor pe care ele le întreţin unele cu altele. Practic, ea constă în descompunerea unui întreg – eveniment, fenomen, activitate umană, organizaţie, instituţie etc. – în părţile componente cu scopul de a le cunoaşte rolul individual şi relaţiile ce se stabilesc între ele. De regulă, un întreg este alcătuit dintr-o serie de componente care se află în interacţiune unele cu celelalte şi care îndeplinesc roluri diferite şi diverse dar complementare. În acelaşi timp, este posibil ca pe durata evoluţiei întregului, în timp şi spaţiu, unele componente să fie dominante  în raport cu celelalte, determinându-le maniera în care îşi îndeplinesc rolul în cadrul entităţii respective. Astfel, vom vorbi de componente cu rol determinant în evoluţia evenimentului sau fenomenului analizat dar şi de componente cu rol periferic, determinat.

Conflictul internaţional, ca fenomen complex, dinamic şi pluridimensional, poate fi cercetat prin metoda analizei. Aceasta înseamnă că orice conflict poate fi descompus în componentele sale care vor fi cercetate din diverse perspective. Aici avem în vedere diferitele tipuri de analiză ce se pot face conflictelor internaţionale şi nu numai. Prin urmare, analiza tinde să identifice slăbiciunile şi atuurile părţilor conflictului cercetat pentru a determina din aceasta centrele de gravitate. Toate componentele unei analize sunt importante, ele alcătuind un sistem deschis.

 Analiza conflictului este utilă pentru că permite:

• ierarhizarea diverselor conflicte cercetate;
• inventarierea actorilor şi identificarea motivaţiei lor graţie unei bune înţelegeri a intereselor lor, a nevoilor şi punctelor lor de vedere asupra conflictului;
• identificarea efectelor unui conflict, cauzele profunde şi factorii ce dau naştere conflictului pentru a aduce răspunsuri adecvate;
• evaluarea naturii relaţiilor între actori, mai ales disponibilitatea lor, capacitatea de a negocia între ei, raporturile de forţă.

Analiza conflictului atinge aceste obiective apelând la metode, tehnici şi procedee de cercetare ştiinţifică, precum şi la o serie de instrumente^[42]. Nici un procedeu sau practică nu este eficace în orice situaţie. De aceea analiza conflictului trebuie^[43]:

• să fie fondată pe un larg evantai de puncte de vedere ce privesc sursele conflictului;
• să ajute actorii să revină asupra punctelor lor de vedere care sunt adesea puternic influenţate de emoţii, de neînţelegeri, de ipoteze, de bănuieli şi neîncredere;
• să fie înţeleasă ca o fază preliminară şi să fie curăţată şi studiată atent în cursul evoluţiei procesului;
• să nu fie un scop în sine, ci un element al procesului de definire a problemelor şi învăţării soluţionării/prevenirii conflitelor.

În esenţă, analiza conflictelor are printre obiectivele urmărite prioritar şi anticiparea acestor fenomene. Necesitatea anticipării conflictelor rezidă în îndeplinirea a două obiective: informarea decidenţilor politici la timp pentru a le da libertatea acţiunii necesare prevenirii conflictului şi pregătirea forţelor armate. Deoarece mediul geostrategic internaţional a devenit foarte incert, deciziile importante trebuie să fie luate din ce în ce mai mult cu rapiditate. Alertând decidenţii, anticiparea este destinată să le semnaleze orice risc sau ameninţarea pe care ei nu o pot neglija. Reflexia efectuată de către analiştii prospectivi trebuie să furnizeze elementele necesare autorităţilor pentru a răspunde eficace emergenţei unui conflict. Anticiparea permite pregătirea din timp a acţiunilor ce se impun a fi luate mai ales pe planurile politic, diplomatic sau economic ca şi cadrul de intervenţie a forţelor armate într-un mediu instabil.

În concluzie, se poate aprecia că analiza conflictelor este o activitate foarte complexă şi delicată dar pasionantă. Aceasta, ca investigaţie ştiinţifică a realităţii, pretinde o expertiză (cunoaştere şi pricepere) şi adoptarea de comportamente adecvate (pricepere, flexibilitate, imaginaţie creativă) care trebuie să se întărească cotidian pentru a evita comiterea de erori de apreciere şi de analiză. În prevenirea şi transformarea conflictelor, orice eroare poate compromite şansele de construcţie a păcii durabile în societate.

2.2.Tipuri de analiză a conflictelor

Analiza conflictelor se poate face folosind diferite metode, tehnici şi procedee specifice investigaţiei ştiinţifice. În esenţă, în acest mod se culeg, procesează şi interpretează date şi informaţii despre conflictul studiat în vederea emiterii unor sugestii pertinente privind fie evoluţia unui conflict în derulare (ceea poartă numele de conflict manifest în literatura de specialitate), fie prevenirea unui conflict latent. Din multitudinea de metode, tehnici şi procedee de analiză a conflictelor ne vom opri asupra următoarelor: analiza strategică a conflictelor; analiza conflictelor ca investigaţie ştiinţifică; analiza previzională. Alegerea noastră pleacă de la faptul că fiecare modalitate de analiză propusă a fi prezentată este reprezentativă pentru procesul de cunoaştere ştiinţifică a conflictelor manifeste şi latente.

A. Analiza strategică a conflictelor

Analiza strategică^[44] reprezintă procesul prin care o situaţie dată este descompusă în diversele sale elemente şi în cursul căruia se studiază rolul jucat de aceste elemente pentru determinarea unei strategii. În acelaşi timp, analiza strategică abordează studiul unei situaţii date prin analiza următoarelor componente: forţele armate, actorii importanţi, economia, mediul geografic, politica, ştiinţa şi tehnologia, populaţia şi cultura, transporturile şi telecomunicaţiile.

Aceste componente se cer a fi văzute ca alcătuind un sistem deschis. Altfel spus, sistemul comunică continuu cu mediul înconjurător (social, economic, politic, natural) făcând un schimb de informaţii cu acesta pentru a-şi adapta flexibil activitatea la schimbările produse în realitatea în care există şi funcţionează. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că între componentele acestui sistem există relaţii de interdependenţă reciprocă. Acestea din urmă exercită o semnificativă influenţă asupra manierei în care fiecare componentă îşi intră şi îşi îndeplineşte rolul specific ce-i revine în sistem.

a) Forţele armate. Aici este vorba de a studia în profunzime impactul global al elementelor relative la forţele armate prezente într-o regiune de conflict potenţial. Se pot cita de o manieră nonexhaustivă politica de apărare, organizarea şi funcţionarea, doctrina şi conceptele, mobilizarea şi rezerva, moralul trupelor, politica de personal, instrucţia şi antrenamentul, infrastructurile militare, industria de apărare, organizaţiile paramilitare, serviciile de informaţii militare, vectorii de război nonconvenţionali ca armele de distrugere în masă sau mijloacele de război asimetric, materialul şi echipamentul, trupele sau formaţiunile străine pe teritoriul naţional, trupele în străinătate, alianţele.

b) Actorii importanţi. Studiul acestei componente pune în evidenţă rolul actorilor principali, locali sau regionali, indivizi sau organizaţii în emergenţa unui conflict. Este vorba de studierea influenţei personalităţilor străine, civile sau militare, liderii actuali sau viitori, ai opoziţiei, grupurilor teroriste, baronii drogurilor, organizaţiile locale şi regionale, guvernamentale sau nu. Evident se au în vedere atât rolul actorilor statali, cât şi al actorilor nonstatali recunoscuţi oficial sau nu.

c) Economia. Factorii economici joacă un rol crucial în analiza strategică a unei situaţiei de conflict potenţial. Există loc să se aprofundeze diverse aspecte aşa cum sunt capacitatea de transformare a industriei civile în caz de criză, durata în care o criză poate fi susţinută, situaţia economică generală (conjunctura, recesiunea eventuală, revitalizarea), politica economică, preşurile, resursele mineralogice, colaborările şi cooperările pe plan economic, munca, agricultura, industria, serviciile. Pe plan financiar, se va acorda atenţie balanţei de plăţi, inflaţia sau deflaţia, datoriile, împrumuturile, produsul naţional brut, bugetul. În fine, sectorul terţiar este la fel de important. În acest sens, avem în vedere comerţul exterior şi interior, balanţa comercială, importurile şi exporturile, boicotul, embargoul, acordurile comerciale.

e) Mediul geografic. Această componentă joacă un rol marcant în definirea factorilor de influenţă geografică asupra situaţiei de conflict potenţial. Se va studia mai în detaliu vegetaţia, situaţia geografică (suprafaţă, formă şi frontiere), zonele geografice de interes vital, accesul la mare, zonele urbane, hidrografia, topografia, zonele strategice, rutele de apropiere, reţeaua internă, climatologie, cartografie. Dacă luăm ca exemplu, Afghanistanul, de fapt, maniera în care se desfăşoară lupta dintre trupele coaliţiei militare internaţionale şi insurgenţi o analiză pertinentă evidenţiază rolul semnificativ jucat de mediul geografic.

f) Politica. Componenta politică are un caracter particular şi, în numeroase conflicte, constituie centrul problematic. Ea trebuie studiată în acest cadru: structura politică, procesul decizional, calitatea leadershipului, stabilitatea internă şi dinamica, influenţa asupra altor naţiuni, relaţiile între leadershipul politic şi forţele armate, politica externă, politica bugetară, partidele politice, grupurile de presiune, organizaţiile clandestine, corupţia, sistemul electoral, raporturile între biserică şi stat, relaţiile internaţionale, apartenenţa la organizaţii sau uniuni internaţionale, criminalitatea, serviciile de securitate.

g) Ştiinţa şi tehnologia. Aceasta este componenta care suportă şi catalizează pe toate celelalte componente. De aceea, se cere studiată cu foarte multă atenţie influenţa elementelor următoare: cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea în general, aplicaţiile militare sau cu dublă folosinţă, transferul de tehnologie în scopuri militare, cercetarea şi dezvoltarea cu scopuri industriale şi militare, programele de cercetare ştiinţifică universitară, importul de materiale sau echipamente critice, construcţia sau extensia instalaţiilor ştiinţifice, punerea în practică a instalaţiilor de securitate a anumitor structuri, protecţia infrastructurilor critice.

h)Populaţia şi cultura. Aceste două elemente sunt intim legate şi joacă un rol foarte important în studiul situaţiilor de conflict potenţial. Aici avem în vedere următoarele aspecte: demografic (rata natalităţii; rata mortalităţii, structura pe vârste şi sexe, grupurile etnice, sociale, religioase şi lingvistice, talia populaţiei, migraţia); opinia publică; sistemul de educaţie; munca în societate; bunul public; relaţiile cu autoritatea; tradiţiile culturale.

i) Transportul şi telecomunicaţiile. Ultima componentă a analizei strategice se fondează pe mijloacele de transport şi de telecomunicaţii ce există în regiunea de conflict potenţial ca şi cu exteriorul. Este vorba de studiul căilor de comunicaţie (cale ferată, reţeaua rutieră, căile hidrologice),  oleoductele, gazoductele, marina comercială, traficul aerian şi maritim, posibilităţi şi vulnerabilităţi ale telecomunicaţiilor naţionale şi internaţionale, informatica, audiovizualul, media, comunicaţii satelitare.

Pentru a-şi atinge integral şi oportun scopul şi obiectivele propuse analiza strategică se impune să fie eficace şi eficientă. Analiza strategică trebuie să fie eficace, adică ea trebuie să ajungă la concluzii utile. Efectuarea unei analize doar pentru plăcerea activităţii în sine nu prezintă nici un interes. Trebuie, deci ca analiza strategică practică să fie în optica unei participări la elaborarea celei mia bune previziuni, a celui mai bun pronostic şi aceasta suficient de devreme în raport cu faza conflictului deschis astfel încât câmpul acţiunilor oferit decidenţilor să fie cel mai larg posibil. De asemenea, analiza strategică trebuie să fie eficientă, adică randamentul procesului să fie cel mai înalt posibil. Această eficientă va fi măsurată cu unul din rezultatele acestei analize. Luarea în calcul a tuturor componentelor analizei strategice tinde să maximizeze randamentul procesului. Deci este esenţial ca fiecare situaţie să fie abordată cu ajutorul instrumentelor adecvate.

B. Analiza conflictului ca investigaţie ştiinţifică

În opinia noastră, analiza conflictelor, de orice tip, reprezintă o investigaţie ştiinţifică a realităţii. Afirmăm aceasta având în vedere scopul şi obiectivele pe care şi le propune analiza unui conflict şi anume găsirea unor soluţii de rezolvare a sa (în cazul unui conflict manifest) şi prevenirea izbucnirii sale (în cazul conflictului latent). Practic, analistul caută să afle care au fost cauzele (declarate şi cele reale), actorii conflictului şi obiectivele acestora, resursele umane, economice, materiale, politice sau militare „consumate”, întinderea conflictului (local, regional, internaţional), atitudinea comunităţii internaţionale faţă de conflict, consecinţele existenţei, extinderii sau continuării conflictului. Aceste obiective urmărite, prin efectuarea analizei conflictelor, fac ca aceasta să poată fi asimilată investigaţiei ştiinţifice a realităţii. În plus, analiza conflictelor se finalizează cu concluzii şi propuneri care privesc îndeosebi soluţiile posibile ce se pot lua pentru a se ajunge la încetarea lor, cu implicarea activă şi responsabilă a actorilor săi.

Dacă admitem că procesul analizei conflictelor este asemenea oricărei cercetări ştiinţifice a diferitelor evenimente, fapte, fenomene, procese sociale şi nu numai atunci în conceperea, organizarea şi desfăşurarea sa se parcurg obligatoriu următoarele etape: 1) pregătirea analizei conflictului; 2) desfăşurarea activităţii de culegere a datelor şi informaţiilor despre conflictul cercetat; 3) procesarea datelor şi informaţiilor culese; 4) valorificarea concluziilor analizei conflictului. La rândul său fiecare etapă se divide într-un număr diferit de sub-etape.

 Etapa I: Pregătirea  analizei conflictului. Aceasta parcurge următoarele sub-etape:

1. Stabilirea tipului de conflict cercetat. Conflictul de analizat este fie ales de analist, fie este o comandă socială.

2. Alcătuirea echipei de analiză. În afara componenţei echipei de cercetare, acum se stabilesc şi distribuie sarcinile celor implicaţi în studiul conflictului.

• Echipa este formată din: cercetători, informaticieni, statisticieni.
• Se stabilesc sarcinile pentru fiecare participant la investigaţie (statut şi rol).

3.Logistică şi finanţe. La fel, ca oricare activitate umană şi analiza conflictului pentru a-şi atinge scopurile şi obiectivele propuse trebuie să dispună de o anume logistică şi finanţare. De aceea, în cadrul acestei sub-etape se stabileşte necesarul de materiale şi fonduri financiare pentru efectuarea documentării analiştilor şi nu numai.

4. Calendarul activităţii. Această sub-etapă include următoarele aspecte:

• Estimarea duratei totale a analizei;
• Planificarea activităţilor pe etape;
• Planificarea activităţii fiecărui membru al echipei de analişti.

5. Instruirea echipei de analişti. Beneficiarul analizei conflictului îşi prezintă pretenţiile privind rezultatele respectivei activităţi. Cu alte cuvinte, acesta spune ce doreşte să primească de la echipa de analişti la încheierea activităţii.

6. Formularea ipotezelor de la care se pleacă în analiza conflictului. În această sub-etapă a analizei trebuie explicat scopul acesteia, precum şi rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. Aşa cum se cunoaşte, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale dintre componentele analizei şi atingerea scopului propus de analişti, într-o formă ce permite verificarea empirică. Altfel spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmată sau infirmată parţial sau total.

Ipotezele sunt elaborate cu ajutorul datelor secundare existente. Ele permit să se precizeze informaţia necesară şi astfel se orientează analiza. În absenţa ipotezelor explicite, culegerea de date poate să producă o mare masă de informaţii puţin utilizabile.

 Pornind de la experienţa anterioară şi de la studiul literaturii de specialitate, analistul stabileşte anumite legături între componentele conflictului, legături care urmează a fi demonstrate prin analiza pe care o întreprinde.

 7. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de culegere a datelor. Analistul în investigarea conflictelor foloseşte atât metode cantitative cât şi metode calitative.

De regulă, pentru a folosi metodele cantitative, se pun trei condiţii. Mai întâi, trebuie să existe elemente de informaţie din trecut. Apoi, este necesar ca această informaţie să poată fi cuantificată ca date. În fine, analiştii să poată emite ipoteze despre cum schemele din trecut vor continua în viitor. Aceasta din urmă  condiţie este „ipoteza de constanţă”. În viaţa de zi cu zi, avem tendinţa de a crede că singura constantă este schimbarea. Totuşi, vedem că nimic nu rămâne neschimbat ci că istoria se repetă. Utilizarea metodei adecvate permite adesea de a decela relaţia între factorul de prevedere şi timpul însăşi. Aceasta permite efectuarea de previziuni cu un anumit grad de precizie.

Principala tehnică cantitativă este analiza fondată de Thomas Bayes (preot şi matematician englez, 1702-1761)^[45]. Teoria acestuia afirmă că este posibil pentru un expert într-un domeniu evaluat să determine de o manieră cifrică probabilitatea subiectivă ca evenimentul să se producă. Folosirea probabilităţilor subiective ale lui T. Bayes permite încorporarea în procesul analitic, de o manieră formală şi vizibilă, a numeroase criterii subiective şi obiective ca şi variabile pe care decidentul le are în vedere modul prealabil informal şi fără vizibilitate. Asocierea unui coeficient de probabilitate, ce poate să se situeze pe o scară de la 1 la 10 de exemplu, fiecărei componente a unei decizii raţionale a obiectivului sau a evenimentului. Probabilităţile subiective rezumă experienţa, cunoaşterea materiei şi judecata diverşilor experţi desemnaţi în raport cu criteriile stabilite. Analistul poate atunci să prezinte un punct de vedere clar decidentului.

Metodele calitative nu impun acelaşi tip de date ca metodele cantitative. Elementele ce intră în proces depind de metoda specifică utilizată şi sunt produsul gândirii intuitive, al judecăţii şi cunoştinţelor acumulate. Aceste metode îşi urmează caracterul lor exploratoriu sau normativ. Metodele exploratorii aşa cum ar fi metoda Delphi, analogiile şi morfologiile, demarează în trecut şi prezent şi se proiectează spre viitor de o manieră euristică^[46].

Analistul foloseşte o metodă sau alta în cursul căreia descoperă şi înţelege parcurgând date şi informaţii multiple pentru a găsi soluţii sau răspunsuri la problemele cercetate. Metodele normative, cum sunt matricea de decizie, arborii de pertinenţă şi analiza de sisteme, demarează în viitor determinând obiectivele şi scopurile ce vin, apoi lucrează în regresie pentru a verifica dacă pot fi atinse, date fiind constrângerile, resursele şi tehnologiile posibile. Printre metodele calitative de analiză a conflictelor amintim^[47]: metoda Delphi^[48]; metode de previziune prin analogie^[49]; metoda bazată pe indicatori; metoda analizei documentare, realizată prin tehnica analizei conţinutului.

Etapa a II-a: Desfăşurarea activităţii de culegere a datelor şi informaţiilor despre conflictul cercetat

Aceasta constă în culegerea datelor despre conflictul analizat prin metodele şi tehnicile stabilite anterior. În opinia noastră, în această etapă, fundamentală este metoda analizei documentare, realizată prin tehnica analizei conţinutului documentelor studiate^[50].

În sens foarte larg, orice decodare a oricărui tip de mesaj reprezintă o analiză de conţinut. Practic, analiza conţinutului reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a comunicării, dar nu numai a conţinutului manifest al acesteia, ci şi a celui latent. Desigur, se mai pot folosi şi alte tehnici şi procedee de culegere a datelor şi informaţiilor despre conflictul cercetat. În acest sens, amintim: tabelele cu date statistice referitoare la conflictul analizat; calculul unor coeficienţi de corelaţie între datele privind starea actuală şi tendinţele de evoluţie ale conflictului; metode grafice de reprezentare a evoluţiei, în timp şi spaţiu, a conflictului studiat.

Etapa a III-a: Procesarea datelor şi informaţiilor culese

În această etapă, analistul efectuează două operaţiuni: prelucrarea datelor culese despre conflictul cercetat şi apoi interpretarea lor. În acest scop, se pot folosi grafice şi diferiţi indicatori statistici pentru a reda informaţiile ce vizează conflictul cercetat.

Etapa a IV-a: Valorificarea concluziilor analizei conflictului.

Aici două sunt obiectivele analistului: să găsească soluţii pentru încetarea conflictului cercetat. Aceasta în ipoteza că se face analiza unui conflict aflat în derulare; emiterea unor previziuni privind posibilitatea izbucnirii unui conflict sau tendinţele de evoluţie a unui conflict aflat în derulare.

În ambele cazuri, el întocmeşte un material coerent despre conflictul studiat ţinând seama de următoarele repere: tipul de conflict cercetat; scopul şi obiectivele avute în atenţie; metodele, tehnicile şi procedeele de culegere, prelucrare şi interpretare a informaţiilor adunate; ipoteza de la care a pornit studiul; durata efectuării cercetării conflictului; componenţa echipei de analiză; calendarul activităţii; principalele constatări; verificarea ipotezei; concluzii şi sugestii pentru beneficiarul analizei. 

c. Analiza previzională

Previziunile reprezintă procesul de evaluare în situaţii necunoscute^[51]. Ele pot să se raporteze la evaluarea de serii cronologice de date despre fenomenul cercetat. În realizarea previziunilor şi predicţiilor se folosesc: metode de serie cronologică (media mobilă, extrapolarea, previziunea lineară, evaluarea tendinţei, curba de creştere); metode cauzale ( analiza de regresie, media mobilă auto-regresivă, media mobilă integrată auto-regresivă); metode de apreciere (ancheta Delphi, metoda scenariilor, metoda previziunii prin analogie; metoda simulării).  Înţelegerea corectă a diferitelor metode şi tehnici de analiză previzională este legată de definirea unor termeni cum sunt următorii:

a) Previziunea. Aceasta poate fi definită ca o declaraţie relativă la o stare viitoare, fruct al unui raţionament analitic efectuat de autorul previziunii şi expuse destinatarului pentru a permite acestuia să întreprindă acţiuni în consecinţă. Previziunea este reproductibilă prin intermediul unui sistem logic. Ea diferă de o opinie, de o profeţie sau de o speculaţie prin aceea că ea se întemeiază pe un fascicul de relaţii, date şi ipoteze. Raţionamentul procură rezultate relativ solide şi independente analistului.

b) Predicţia. Aceasta este bazată pe un motiv pe care autorul său nu-l face public. Prin modul său de fundamentare, predicţia se distinge net de previziune. Totodată, predicţia implică o mare încredere din partea destinatarului în cuvintele, acţiunile sau recomandările celui care prezice.

c) Alerta precoce. Aceasta este activitatea de „culegere sistematică şi analiză a informaţiei pe regiuni în criză şi a cărei vocaţie este: a) de a anticipa procesul de escaladă în intensitate a conflictului, b) de a dezvolta răspunsuri strategice la aceste crize; c) de a prezenta acţiuni ale actorilor vizaţi pentru a facilita luarea deciziei”^[52]. Din definiţia dată rezultă că alerta precoce cuprinde simultan culegerea informaţiilor necesare şi suficiente, analiza, evaluarea strategică şi difuziunea acestor informaţii ca şi structura instituţională capabilă să suporte un asemenea proces. În esenţă, un sistem de alertă precoce eficace serveşte la darea unui dublu avertisment: mai întâi, anunţul privind o eventuală declanşare a unui conflict şi, apoi, eventualul impact negativ asupra intereselor altor ţări sau ale comunităţii internaţionale, în caz de intervenţie ineficace.

Metoda de analiză previzională vizează în principal studierea conflictelor latente. Astfel de situaţii se întâlnesc sau se produc destul de des în lumea de astăzi. De aceea, este necesar să se anticipeze conflictele internaţionale pentru a preveni la timp decidenţii şi să se treacă la pregătirea adecvată a forţelor armate. Pentru a face aceasta, este indispensabil să se efectueze o analiză aprofundată a regiunilor sau a fenomenelor susceptibile de a genera conflicte. Aceasta trebuie să se facă de o manieră riguroasă, pe de o parte, şi toate componentele analizei strategice trebuie să fie abordate în detaliu pentru a o rentabiliza la maximum, pe de altă parte. Această analiză previzională nu are sens decât dacă ea serveşte fundamentării prevenirii conflictelor. Diverse metode de previziune există. Cele mai multe dintre ele au fost dezvoltate în domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor. Ele sunt atât de tip cantitativ, cât  şi calitativ. Dintre metodele folosite în analiza previzională, în continuare vom prezenta pe următoarele:

a). Ancheta Delphi^[53]

 Aceasta este o metodă de previziune sistematică şi interactivă  care se bazează pe aprecierile formulate de către experţi independenţi. Aceştia din urmă aleşi cu grijă răspund la chestionare în două sau mai multe runde. După fiecare rundă, analistul oferă tuturor experţilor un rezumat anonim al previziunilor efectuate de aceştia dar şi motivele pe care s-au fondat judecăţile lor. Astfel, participanţii la anchetă sunt încurajaţi să-şi actualizeze primele răspunsuri corelându-le cu cele ale celorlalţi membri ai grupului de experţi. Se crede că în timpul acestui proces gama de răspunsuri se va diminua şi grupul va converge spre răspunsul „corect”. În concluzie, procesul este oprit conform unui criteriu predefinit (de exemplu, numărul de runde, atingerea consensului, stabilitatea rezultatelor) şi media sau mediana punctelor rundelor finale determină rezultatele.

În esenţă, această metodă este bazată pe ipoteza că judecăţile de grup sunt mai valide decât ale judecătorilor individuali diferiţi. Ancheta Delphi a fost dezvoltată la debutul Războiului Rece pentru a prevedea impactul tehnologiei asupra războiului.

Caracteristicile următoare principale ale anchetei Delphi ajută participanţii să se concentreze pe chestiunile actuale şi o deosebeşte de alte metode:

• structurarea scurgerii de informaţie. Contribuţiile iniţiale ale experţilor sunt adunate sub forma răspunsurilor şi a comentariilor la aceste răspunsuri. Şeful grupului de analişti conduce interacţiunile între participanţi interpretând şi analizând informaţiile, pe de o parte, şi filtrându-le conţinutul prin eliminarea datelor nonpertinente, pe de altă parte;
• reacţia constantă. Participanţii îşi prezintă propriile previziuni şi primesc atât răspunsurilor celorlalţi, cât şi observaţiile lor asupra progresului anchetei în ansamblu;
• anonimatul participanţilor. De obicei, în cadrul acestei anchete se păstrează anonimatul participanţilor. Identitatea lor nu este dezvăluită decât la finalul anchetei, după întocmirea raportului de cercetare. Astfel, se elimină influenţa pe care o pot exercita personalitatea şi autoritatea unora dintre experţi asupra celorlalţi participanţi. De asemenea, se reduce la minimum „efectul de halo” sau „efectul de mişcare”, fiecare putându-şi exprima liber opiniile, încurajându-se astfel critica deschisă;
• rolul persoanei de coordonare a anchetei. Acesta constă în facilitarea derulării optime a anchetei. Astfel, această persoană trimite chestionarele experţilor, examinează răspunsurile primite, face rezumatul opiniilor şi observaţiilor participanţilor şi le trimite fiecăruia în parte. De asemenea, coordonatorul anchetei analizează răspunsurile primite de la experţi, identifică punctele comune şi contradicţiile. Dacă consensul nu este atins, procesul continuă prin teză şi antiteză, lucrându-se gradual la sinteză până consensul este realizat.

Iniţial metoda a fost aplicată în domeniul previziunilor în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Ulterior, metoda s-a extins şi la alte sectoare de activitate umană.

b) Metoda de previziune prin analogie

Această metodă^[54] încearcă să găsească analogii între elementul prevederii şi un eveniment istoric oarecare sau un proces fizic sau biologic cunoscut. Pentru ca analogia să fie valabilă, evenimentul de origine formează o bază pentru previziunea dezvoltării viitoare. Analogia istorică este bine cunoscută. Analistul foloseşte analogia în mod deliberat şi conştient. El examinează situaţia model şi situaţia de prevăzut în meniul detaliat pentru a determina în ce măsură analogia între ele este valabilă. Această metodă elimină în mare parte subiectivitatea metodelor intuitive şi consensuale de prevedere.

Metoda bazată pe indicatori este folosită în previziune. Un indicator este o observaţie sau un eveniment prevestitor care sugerează o modificare în cursul unei dezvoltări viitoare. De exemplu, previziunea în domeniul tehnologiei trebuie să ţină seama de situaţia indicatorilor următori: cheltuielile pentru investiţii, schimbarea de orientare a resurselor, recunoaşterea deficienţelor de sistem, acordurile internaţionale asociate acestei tehnologii.

c) Metoda scenariilor

Aceasta este o metodă de analiză a evenimentelor viitoare posibile considerându-se rezultatele posibile alternative (scenarii)^[55]. Analiza este concepută pentru a permite luarea deciziei ameliorate ţinând seama de rezultatele scenariilor derulate şi de implicaţiile lor. De exemplu, în ştiinţele economice şi finanţe, o instituţie financiară ar putea să încerce să prevadă numeroase scenarii posibile pentru economie (de pildă, creşterea rapidă, creştere moderată, creştere lentă) şi ar putea, în acelaşi timp, să încerce să prevadă schimbările din piaţa financiară pentru fiecare scenariu în parte. În final, analistul va fi în măsură să iniţieze acţiuni şi activităţi economice şi financiare care vor avea efectele scontate.

În politică sau geopolitică, analiza scenariului implică modelarea căilor alternative posibile ale unui mediu social sau politic şi probabilitate a riscurilor diplomatice şi de război. De exemplu, în războiul din Irak, Pentagonul a trebuit să-şi modeleze posibilităţile alternative pentru situaţia de război, pe de o parte, şi au trebuit să-şi plaseze materialul şi trupele în consecinţă, pe de altă parte. Dificultatea unei asemenea previziuni este accentuată în acest caz de faptul că Pentagonul nu a prevăzut anarhia şi insecuritatea situaţiei de după război, şi nici ostilitatea arătată forţelor de ocupaţie.

În aplicarea acestei metode un loc important îl ocupă planificarea sa care este o alternativă la abordările standard ale planificării strategice ce se bazează pe extrapolarea trecutului. Deşi foloseşte informaţia din diverse domenii (demografie, geografie, militar, politic şi industrie), planificarea începe de la premisa că nu există nici un fapt cunoscut asupra viitorului. Scopul său este să traseze cât mai larg posibil „viitorul spaţiu”, universul oricărui viitor alternativ plauzibil; pentru a diviza acest spaţiu mutual exclusiv, colectiv în „sectoare aprofundate”; şi analizând aceşti „viitori alternativi”, pentru a oferi planificatorilor detecţia precoce a celei mai largi posibile alegeri de viitoare ocazii şi provocări potenţiale. 

Există mai multe tipuri de planificări a scenariului^[56]: modelele cantitative; scenarii „probabilitate scăzută”; joc de război (scenarii interactive); scenarii operaţionale; scenarii normative; scenarii strategice de gestiune (sau viitor alternativ). În continuare, vom prezenta succint: „jocul de război” (scenarii interactive); „jocul cu sumă zero” (scenarii militare”

-„Joc de război” (scenarii interactive)

Această versiune de planificare a scenariului desemnează în general sub numele de „joc de război” sau simplu, „joc”. Sub forma sa cea mai pură, jocul nu descrie doar un viitor potenţial ci  el face şi regulile de interacţiune printre variabile alese sau actorii care ajută la formarea viitorului. Jocurile tind la a fi puternic „acţiune orientată”. Există două părţi sau adversari ( ce joacă adesea în camere separate), acolo sunt arbitri care modelează jocul, şi ambele urmează o regulă care plasează condiţiile iniţiale ale jocului – scenariului – şi evenimentele neprevăzute care sunt prezentate jucătorilor în întreg jocul. Comunităţile de militari şi de intelligence tind să folosească jocul din ce în ce mai mult decât mediul de afaceri.

Un joc este în general bazat pe o descriere a unui viitor  posibil.  Scenariile de joc sunt apărute doar de câţiva ani şi sunt folosite pentru a examina un ansamblu strategic, operaţional sau tactic restrâns de chestiuni.

Această metodă se aplică în multe domenii de activitate, de la cel militar la cel economic sau financiar.

– Jocul cu sumă zero (scenarii militare)

Organismele strategice de intelligence militar construiesc scenarii. Metodele şi organismele sunt aproape identice, cu excepţia că planificarea scenariului este aplicată la o mai mare varietate de probleme decât problemele pur militare şi politice.

Cum în intelligence-ul militar, provocarea cea mai mare a planificării scenariului este să se descopere nevoile reale ale persoanelor ce definesc politica, mai ales când persoanele ce definesc politica pot ele însele să cunoască ceea ce ele trebuie să ştie, sau nu pot şti să descrie informaţia pe care ele o vor în realitate.

Planificarea scenariilor militare parcurge etapele următoare:

1. stabilirea problemei principale căreia i se răspunde prin analiză. Făcând aceasta este posibil să se evalueze dacă planificarea scenariului este sau nu preferabilă altor metode. Dacă problema este bazată pe mici schimbări sau un foarte mic număr de elemente, alte metode mult mai formalizate pot fi folosite.
2. definirea perioadei şi a întinderii analizei. Se ia în calcul cu ce rapiditate schimbările s-au produs în trecut şi se încearcă să se evalueze în ce grad este posibil de prevăzut tendinţele comune în domeniul cercetat. De exemplu, în demografie perioada luată în calcul este de la cinci la zece ani.
3. tendinţele şi forţele principale ale acestora în industrie, economie, politică, tehnologie şi nu numai. De regulă, se evaluează în ce măsură aceste tendinţe vor afecta chestiunea supusă cercetării. Se descrie această tendinţă, cum şi în ce fel va afecta conflictul internaţional analizat, de exemplu.

4. incertitudinile principale de aflat. Trasarea forţelor ce au influenţă asupra obiectului analizei (de exemplu, un conflict internaţional armat) se face prin evaluarea acestor forţe pe o scală previzibilă (de la important la importanţă incertă). Forţele de antrenare care sunt apreciat ca fără importanţă sunt eliminate. Forţele de antrenare care sunt relativ previzibile pot fi incluse în orice scenariu, astfel că scenariile nu ar trebui să se bazeze pe acestea din urmă. Aceasta lasă pentru lucru un anumit număr de forţe de antrenare importante şi imprevizibile.
5. verificarea posibilităţii de a grupa forţele legate şi dacă este posibil, strângerea forţelor în două cele mai importante.
6.  identificarea extremităţilor rezultatelor posibile ale forţelor de antrenare şi examinarea dimensiunilor pentru a asigura uniformitatea şi plauzibilitatea. Trei puncte cheie ar trebui evaluate: tranşa de timp (se urmăreşte dacă tendinţele sunt aici compatibile); uniformitate internă (forţele descriu incertitudinile care pot construi scenarii probabile); împotriva depozitarilor.
7. definirea scenariilor, trasarea lor pe o grilă dacă este posibil.  De obicei, se construiesc 2-4 scenarii. Ele sunt analizate şi se desprind concluzii utile procesului de decizie.
8. scrierea scenariilor. Se relatează ceea ce s-a produs şi care sunt raţiunile pentru situaţia propusă. Se pune câte un nume fiecărui scenariu.
9. evaluarea scenariilor. Se verifică dacă ele servesc scopului propus de analiză.
10. identificarea nevoilor de cercetare. Acum, se caută să se stabilească ce informaţii sunt necesare şi suficiente pentru elaborarea unui scenariu.
11. dezvoltarea metodelor cantitative. Dacă este posibil se vor folosi modele pentru a ajuta la măsurarea consecinţelor diferitelor scenarii.
12. convergenţa spre scenarii de decizie.  Se parcurg etapele de mai sus într-un proces iterativ până la atingerea scenariilor care adresează chestiuni fundamentale căreia trebuie să-i facă faţă actorii implicaţi în activitatea analizată.

d). Metoda modelelor

Plecând de la metodele^[57] de previziune din domeniul ştiinţelor şi tehnologiilor s-au adaptat şi dezvoltat aceste metode şi la alte sectoare de activitate umană, printre care şi cel al previziunii conflictelor. În acest sens, amintim metodele de pronostic care se divid în^[58]: modelul semnal în care se folosesc toate felurile de semne prevestitoare; modelul scenariu în care probabilitatea diferitelor dezvoltări viitoare este studiată prin intermediul unei construcţii teoretice ce simulează o situaţie conflictuală sau alta; modelul valoare adăugată care percepe violenţa ca pe o consecinţă a prezenţei sau absenţei unei serii de circumstanţe obiective sau subiective în contextul conflictual; modelul intervenţiei ratate care examinează ceea ce ar fi trebuit să facă şi în ce moment al conflictului pentru a evita declanşarea şi a favoriza dezescalada. Cele mai multe eforturi relative la previziune se concentrează pe previziunea ameninţărilor eventuale sau de explozie a violenţei. Invers nu se acordă decât puţină atenţie previziunii circumstanţelor favorabile pentru a interveni de o manieră constructivă.

Modelul semnal

Modelul semnal folosit de NATO întrebuinţează o metodă bazată pe indicatori. Atunci când o criză se dezvoltă, multe semne vor fi vizibile şi evenimente vor apare ce pot fi identificate ca indicatori. Desigur, aceşti indicatori sunt importanţi pentru a urmări o situaţie, dar singura folosire a unui proces analitic riguros de către analist ar putea facilita reflecţia sa în profunzime şi îi permite să producă liste de indicatori critici.

Analiza bazată pe indicatori pretinde luarea în calcul a tuturor evenimentelor ce pot să dea indicii în ceea ce privesc riscurile potenţiale sau ameninţări în timp de criză. Situaţiile evoluează printr-o serie de evenimente.

O listă de tipuri de indicatori ce ar trebui să fie luaţi în consideraţie este reluată într-un repertoriu de indicatori generici. Judecata analitică va fi un factor determinant pentru a diferenţia care dintre aceşti indicatori sunt critici într-o situaţie particulară. Într-o analiză a unui conflict se au în vedere: indicatorii politici ce pot sugera ce politici de confruntare sau destabilizatoare sunt duse; indicatorii militari ce pot lăsa să se creadă că măsuri militare sunt luate şi care ar putea să crească semnificativ capacitatea de conducere a operaţiilor militare; indicatorii economici ce pot arăta prezenţa activităţilor economice putând să crească sau să amelioreze capacităţile naţionale sau să denote o situaţie internă ce se deteriorează; indicatorii sociali ce pot sugera că evenimente se petrec care pot duce la o instabilitate internă; indicatorii transnaţionali ce se referă la activităţi ce nu sunt legate de frontierele internaţionale, ca terorismul, criminalitatea internaţională, operaţii de informare, proliferarea armamentului, probleme de mediu, catastrofe naturale sau crize umanitare.

2.3.Componentele analizei conflictelor

Analiza conflictelor, ca activitate umană realizată ca investigaţie ştiinţifică, presupune existenţa unui ansamblu coerent de componente. Acestea din urmă, în opinia noastră sunt:

• tipul de conflict analizat. Se cunoaşte că există o multitudine de tipuri de conflict, distinse unele de altele în conformitate cu un criteriu sau altul^[59]. Astfel, se disting: conflicte de interese; conflicte armate; conflicte locale, conflicte regionale, conflicte internaţionale. Stabilirea tipului de conflict supus analizei influenţează consistent alegerea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de investigaţie ştiinţifică a acestuia;
• scopul şi obiectivele vizate de analiza conflictului. De regulă, se disting două tipuri de scopuri şi anume: scop teoretic; scop practic. În primul caz se urmăreşte dezvoltarea şi completarea datelor şi informaţiilor necesare descrierii şi înţelegerii conflictului supus cercetării. Finalul unei asemenea analize îl poate constitui un studiu teoretic, o comunicare pentru o sesiune ştiinţifică, un articol pentru o revistă de specialitate. În cel de-al doilea caz, este vorba de găsirea unei soluţii de ieşire din conflictul analizat, adică de încetare a sa. De asemenea, poate fi vorba de furnizarea de sugestii pertinente asupra unui conflict latent decidenţilor pentru ca aceştia să întreprindă măsuri adecvate de prevenire a izbucnirii sale.

La rândul lor, obiectivele vizate sunt în strânsă legătură cu scopul urmărit prin analiza unui tip sau altul de conflict. De regulă, se caută evidenţierea următoarelor aspecte: identificarea motivelor şi a mizelor conflictelor; stabilirea actorilor implicaţi direct şi indirect în conflict; determinarea arie de răspândire a conflictului; stabilirea consecinţelor diferite ale conflictului asupra mediului de securitate regional sau internaţional; identificarea căilor posibile de încetare a conflictului sau evitarea izbucnirii acestuia (în cazul unui conflict latent).

• enunţarea ipotezei pe care se va fonda analiza conflictului. Analiza conflictului, ca demers ştiinţific de cunoaşterea realităţii, este semnificativ orientată, întemeiată şi organizată de ipoteza stabilită pentru respectiva investigaţie ştiinţifică. Există ipoteze cu un grad înalt de generalitate, ipoteze cu un grad mediu de generalitate şi ipoteze de lucru (au un grad redus de generalitate).
• constituirea echipei de lucru. De regulă, aceasta cuprinde analişti politici şi/sau militari, economişti, sociologi, informaticieni şi nu numai. Mărimea şi compunerea echipei de lucru este în funcţie de scopul şi obiectivele analizei, precum şi de timpul avut la dispoziţie pentru cercetare.
• alegerea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de culegere, prelucrare şi interpretare a datelor culese despre conflictul cercetat. Echipa de lucru alege acele metode, tehnici şi procedee de cercetare ştiinţifică în deplin consens cu: scopul şi obiectivele vizate; timpul la dispoziţie; structura echipei de lucru; resursele materiale şi financiare disponibile; accesul la sursele de informare necesare şi suficiente.
• realizarea „raportului de cercetare” ca finalitate a analizei conflictului vizat. Acest document obligatoriu va avea următoarele părţi: introducere (se explică scopul şi obiectivele urmărite, metodele, tehnicile şi procedeele utilizate); cuprins (descrie conflictul cercetat – cauze, mize, actori, întindere – în timp şi spaţiu, consecinţe); concluzii (rezultatele principale ale investigaţiei, importanţa lor pentru decidenţi); propuneri (măsuri posibil de luat de decidenţi/beneficiarul analizei conflictului pentru încheierea/încetarea conflictului manifest sau propuneri vizând prevenirea izbucnirii unui conflict latent).
• forme de valorificare a rezultatelor analizei conflictului. În opinia noastră, aici pot exista următoarele forme de valorificare a rezultatelor analizei unui conflict: text coerent cu propuneri de măsuri pertinente pentru factorii de decizie abilitaţi să acţioneze în direcţia încetării sau prevenirii unui conflict; articol pentru o revistă de specialitate; material pentru o sesiune de comunicări ştiinţifice; capitol într-o lucrare de specialitate; publicarea unei lucrări de specialitate; material util pentru susţinerea unui curs universitar.

În opinia noastră, componentele prezentate alcătuiesc un sistem deschis. Aceasta înseamnă că: mai întâi, există un schimb continuu de informaţii între acest sistem şi mediul înconjurător; apoi, aceste componente se află în relaţii de interdependenţă mutuală; în fine, fiecare componentă exercită o influenţă mai mare sau mai mică asupra celorlalte componente.

În concluzie, conceperea, organizarea şi desfăşurarea analizei conflictului, ca şi valorificarea rezultatelor acesteia depind de o multitudine de factori umani, materiali, politici, sociali, economic sau militari. Dar constanta sa, apreciem că o reprezintă considerarea analizei oricărui tip de conflict ca fiind, de fapt, o investigaţie ştiinţifică a realităţii cotidiene şi evoluţiilor, în timp şi spaţiu, a acesteia.

 

^[1] Cf. John Paul, LEDERACH, Building Peace, Washington, D.C. Unites States Institute of Peace, 1997

^[2] Vezi: Richard GARON, Vers une nouvelle typologie des conflits?,

http://www.cda-cdai.ca/cdai/uploads/cdai/2009/04/garon07.pdf

^[3] Paul F. Diehl (ed.), A Road Map to War: Territorial Dimensions of International Conflict, Vanderbilt, 1999; Paul F. Diehl şi Gary Goertz, Territorial Changes and International Conflict, Routledge, New York, 1992; Arie Marcelo Kacowicz, Peaceful Territorial Change, South Carolina, 1994; Thomas Ambrosio, Irredentism: Ethnic Conflict and International Politics, Praeger, Westport, CT, 2001.

^[4] Scandal diplomatic după vizita lui Medvedev în Kurile, http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/scandal-diplomatic-dupa-vizita-lui-medvedev-in-kurile-204431.html

^[5] John M Owen, „The Foreign Imposition of Domestic Institutions „, International Organization, 56 (2), 2002, pp. 375-409.

^[6] Edward D. Mansfield şi Brian M. Pollins, Economic Interdependence and International Conflict: New Perspectives on an Enduring Debate, Michigan, 2003.

^[7] LaMond Tullis, Unintended Consequences : Illegal Drugs and Drug Policies in Nine Countries, Lynne Rienner, Boulder, CO, 1995; Celia Toro, Mexico’s „War” on Drugs: Causes and Consequences, Lynne Rienner, Boulder, CO, 1995 ; Pierre Kopp, Political Economy of Illegal Drugs, Routledge, Londra, 2004.

^* Este un drog extras din frunzele de Catha edulis, având o acţiune similară cu a amfetaminei (n.t.).

^[8] Ted Robert Gurr, Peoples Versus States : Minorities at Risk in the New Century, US Institute of Peace, Washington, DC, 2000; Stephen M. Saideman, The Ties That Divide, Columbia, 2001 ; Donald L. Horowitz, Ethnic Groups in Conflict, California, 1985 ; Donald Rothchild, Managing Ethnic Conflict in Africa : Pressures and Incentives for Cooperation, Brookings, Washington, DC, 1997 ; Amy Chua, World on Fire : How Exporting Free Market Democracy Breeds Ethnic Hatred and Global Instability, Doubleday, New York, 2003 ; Rob in M. Williams, The Wars Within : People and States in Conflict, Corneli, 2003.

^[9] Lars-Erik Cederman, Emergent Actors in World Politics : How States and Nations Develop and Dissolve, Princeton, 1997.

^[10] David Mc Dowall, A Modern History of the Kurds, ed. a IlI-a, I.B. Tauris, Londra, 2004; Henri J. Berkey şi Graham E. Fuller, Turkey’s Kurdish Question, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 1998.

^[11] Samantha Power, T)ie Problemfront Hell: America and îhe Age ofGenocide, Basic Books, New York, 2002 ; Michael Barnett, Eyewitness io a Genocide : The United Nations and Rwanda, Corneli, 2003 ; Philip Gourevitch, We Wish to Inform You that Tomorrow We Will Be Killed With Our Families, Farrar, Straus şi Giroux, New York, 1999.

^[12] Betty Glad (ed.) Psychological Dimensions ofWar, Sage, Newbury Park, CA, 1990.

^[13] Paul Shaw şi Yuwa Wong, Genetic Seeds ofWarfare : Evolution, Naţionalism, and Patriotism, Unwin Hyrnan, Boston, 1989 ; J. Groebel şi R. A. Hinde (ed.), Aggression and War: Thet Biological and Social Bases, Cambridge, 1989; Albert Somit, „Humans, Chimps, and Bonobos: The Biological Bases of Aggression, War, and Peacemaking” [recenzie], Journal of Conflict Resolution, 34 (3), 1990, pp. 553-582; Diane McGuinness (ed.), Dominance, Aggression, and War, Paragon, New York, 1987.

^[14] R. Scott Appleby, Tire Ambivalence of the Sacred: Religion, Violence, and Reconciliation, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2000.

^[15] Mark Juergensmeyer, The New Cold War ? Religious Naţionalism Confronts the Secular State, California, 1993.

^[16] James Turner Johnson şi John Kelsay, Cross, Crescent, and Sword: The Justitification and Limitation of War in Western and Islamic Tradition, Greenwood, New York, 1990; James Piscatori, Islam in a World of Nation-States, Cambridge, 1984; Leonard Binder, Islamic Liberalism: A Critique of Developmenî Ideologies, Chicago, 1988; Lawrence Davidson, Islamic Fundamentalism: An Introduction, Greenwood Press, Westport, CT, 2003.

^[17] Samuel P. Hungtigton, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon& Schuster, New York, 1996 (trad. rom. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Oradea, f.a.).

^[18] James D. Fearon şi David D. Laitin,  „Explaining Interethnic Cooperation”, American Political Science Review, 90 (4), 1996, pp. 715-735.

^[19] Stephen M. Walt, Revolution and War, Corneli, 1996.

^[20] Jon C. Pevehouse, Democracy from Above ? Regional Organizations and Democratization, Cambridge, 2005 ;  Wade Jacoby, The Enlargement of the European Union and NATO: Ordering from the Menu in Central Europe, Cambridge, 2004.

^[21] Edward D. Mansfield şi Jack Snyder, Electing to Fight: Why Emerging Democracies Go to War, MIT, 2005.

^[22] Comment le terme « conflit armé » est-il défini en droit international humanitaire ?,

http://www.icrc.org/web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/armed-conflict-article-170308/$file/Opinion-paper-armed-conflict-fre.pdf

^[23] Jack S. Levy, „Theories of General War”, World Poliîics, 37 (3), 1985, pp. 344-374, William R. Thompson, On Global War: Historical-Structural Approacheş to World Politics, South Carolina, 1988.

^[24] Paul Collier şi Nicholas Sambanis (ed.), Understanding Civil War: Evidence and Analysis, vol. 1, Africa, voi 2, Europe, Central Asia, and Other Regions, World Bank, Washington, DC, 2005; Barbara F. Walter şi Jack Snyder (ed.), Civil Wars, Insecurity, and Intervention, Columbia, 1999.

^[25] Mitchell Young (ed.), Tlie War on Terrorism, Greenhaven Press, Farmington Hills, MI, 2003.

^[26] Cf. Conflits en mutation, http://www.un.org/children/conflict/french/the-changing-nature-of-conflict.html

^[27] Vezi: Fereydoun A. KHAVAND, Les conflits commerciaux entre les Etats Unis et l’Union européenne,  http://www.strategicsinternational.com/useurop.htm,

^[28] Vezi: Jean-Luc Maret, La construction de la paix. Nouveaux conflits, nouveaux acteurs, nouvelles méthodes, http://www.irenees.net/fr/fiches/documentation/fiche-documentation-93.html

^[29] Didier Bigo, Les conflits post bipolaires: dynamiques et caractéristiques

^[30] Cf. Conflits nationaux et internationaux, http://www.csis-scrs.gc.ca/pblctns/prspctvs/200006-fra.asp, p.9.

^[31] .A.J. Jongman, Downward Trend in Armed Conflicts Reversed, PIOOM Newsletter, hiver 1999-2000, vol. 9, n° 1, p.29. Données en date du milieu de l’année 1999.

^[32] Cf. Le nombre de personnes déplacées contre leur gré s’élevait à plus de 43 millions fin 2009,  http://donnees.banquemondiale.org/actualites/nombre

^[33] Denis Touret Eléments de géopolitique: Puissance, http://www.denistouret.fr/geopolitique/

^[34] Olivie Robillart, L’Europe s’entraîne à la cyber-guerre, http://www.clubic.com/antivirus-securite-informatique/cyberpolice/actualite-376634-europe-entraine-cyber-guerre.html

^[35] Vezi: M. Kaldor, New and Old Wars: Organized Violence in a Global Era, Stanford, Stanford University Press, 1999 ; P. Hassner et R. Marchal (dir.), Guerres et sociétés : État et violence après la guerre froide, Paris, Karthala, 2003.

^[36] A. Krepinevitch, Cavalry to Computer ; the Pattern of Military Revolutions, TheNational Interest, automne 1994, n° 37 ; J. Arquilla et D. Rontfeldt (dir.), In Athena’s Camp : Preparing for Conflict in Information Age, Santa Monica (CA), AND, 1997 ; Th. K. Adams, « Future Warfare and the Decline of Human Decisionmaking », Parameters, hiver 2001-2002, p. 57-71.

^[37] Cf. Aline Leboeuf, Les conflits fluides: concepts et scénarios,

http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/IMG/pdf/0404-LEBOEUF-FR-2.pdf,p.1.

^[38] Vezi: Conflits en mutation, http://www.un.org/children/conflict/french/the-changing-nature-of-conflict.html

^[39] Vezi:  B. Colson, Culture stratégique, É. de Durand, Culture de Guerre, in Th. de Montbrial, J. Klein (dir.), Dictionnaire de stratégie, Paris, PUF, 2000.

^[40] Fereydoun A. KHAVAND, Les conflits commerciaux entre les Etats Unis et l’Union européenne,  http://www.strategicsinternational.com/useurop.htm

^[41] Cf. Fereydoun A. KHAVAND, Les conflits commerciaux entre les Etats Unis et l’Union européenne,  http://www.strategicsinternational.com/useurop.htm, p.1.

^[42] Vezi Anexa nr.1. Instrumente ale analizei conflictului

^[43] Prévention, analyse et gestion de conflits en Guinée, http://portals.wi.wur.nl/files/docs/gouvernance/Tome1Guide%20animateur.doc, p.12.

^[44] Vezi: Alain SPOIDEN, Un centre d’analyse et de prévision,  http://www.mil.be/rdc/doc/viewdoc.asp?LAN=nl&FILE… -, pp.6, 9-13.

^[45] Thomas Bayes, http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/fr/Thomas_Bayes

^[46] La méthode des schémas heuristiques, http://clementboye.wordpress.com/2007/11/24/schemas-heuristiques/

^[47] Aceste metode vor fi prezentate în subcapitolul 2.3. Analiza previzională (N.A.)

^[48]Vezi: Prof. Sébastien Brunet, La méthode Delphi,  http://spiral-ulg.be/cours/methodologie_qualitative_08_09/Delphi.pdf

^[49]Méthodes de prévision, http://www.logistiqueconseil.org/Articles/Logistique/Previsions-ventes-consommations.htm

^[50] Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică, http:// www.referat.ro-TehniciDeCercetareSociologicab282f, pp.197-233.

^[51] Prévisions, http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/fr/Forecasting

^[52] Lexique, http://www.operationspaix.net/Alerte-precoce

^[53] Vezi: Prof. Sébastien Brunet, La méthode Delphi,  http://spiral-ulg.be/cours/methodologie_qualitative_08_09/Delphi.pdf

^[54]Méthodes de prévision, http://www.logistiqueconseil.org/Articles/Logistique/Previsions-ventes-consommations.htm

^[55] Vezi: Anexa nr.3. Metoda Mactor

^[56] Prévisions, http://www.worldlingo.com/ma/enwiki/fr/Forecasting

^[57] Vezi: Anexa nr.2. Modelul GECRI

^[58] Alain SPOIDEN, Un centre d’analyse et de prévision,  http://www.mil.be/rdc/doc/viewdoc.asp?LAN=nl&FILE, p.11.

^[59] Luc Reydams, A la guerre comme a` la guerre: patterns of armed conflict, humanitarian law responses and new challenges, http://www.icrc.org/Web/eng/siteeng0.nsf/htmlall/review-864-p729/$File/irrc_864_Reydams.pdf