Încă de la începuturile sale în 1951, sub forma Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cu Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, Uniunea Europeană era îndreptată spre a deveni o putere mondială federală. Aşa cum spunea şi profesorul german Walter Hallstein odată, „cine nu crede în minuni în afacerile europene nu este realist”[1].
Robert Schuman, ministrul francez de Externe la acea dată, a condus o echipă care a conceput în mod discret ambiţiosul Plan Schuman pentru Uniunea Europeană, în mai 1950. Planul includea idei cu bătaie lungă în domeniul economic, militar şi politic, pentru o viitoare Uniune. Se propunea chiar şi o armată „europeană”. Totuşi, teama de agresiunea şi dominarea germană istorică asupra Europei a făcut ca la început să se aleagă calea economică, ca mijloc pentru unificarea Europei. Elementele militar şi politic au fost lăsate cu grijă deoparte, pentru un viitor în care amintirile despre ororile nazismului se vor fi estompat. Până spre sfârşitul anilor 1980, Uniunea Europeană a mers înainte pe calea economică.
Odată cu unificarea Germaniei în 1990, politica a fost readusă în actualitate şi promovată de iniţiativa susţinută a cancelarului german Helmut Kohl de introducere a unei monede comune pentru Europa, lucru care a şi avut loc în majoritatea ţărilor Uniunii în 1992. Amintirile războiului fiind departe acum, a venit vremea ca Uniunea să-şi exercite puterea politică.
Războaiele balcanice din anii 1990 au dat Uniunii şansa să aşeze apărarea şi securitatea mai sus pe lista priorităţilor planului general de acţiune. Kosovo a fost punctul de cotitură, Uniunea dominată de Franţa şi Germania păşind în faţă cu declaraţia oficială că este nevoie de un sistem de securitate şi apărare propriu, separat de NATO.
Pentru acesata este nevoie şi de finanţarea operaţiunilor ce decurg de aici, finanţare ce are drept bază legală Articolul 28, din Tratatul Uniunii Europene, care defineşte tipurile acestora: 1. operaţii finanţate din bugetul comunitar; 2. misiunile PESC, de apărare sau fără implicaţii militare, finanţate din bugetul PESC şi 3. operaţii militare sau cu implicaţii în domeniul apărării. Spre exemplu, în anul 2005, bugetul PESC pentru operaţiile de management al crizelor a fost de aproximativ 60 milioane Euro, iar în 2006 a fost de 102 milioane. Dată fiind natura pur interguvernamentală a PESA, operaţiile militare sau cu implicaţii în domeniul apărării nu pot fi finanţate din bugetul comun. Soluţia alternativă a fost definirea unei formule privind costurile comune prin raportarea la produsul naţional brut sau prin costuri individuale, după principiul conform căruia statele care participă îşi finanţează propria contribuţie – costs lie where they fall. A fost adoptat mecanismul de administrare a costurilor comune ale operaţiilor militare ale Uniunii (Mecanismul Athena). Cheltuielile comune acoperă, în principal, costurile legate de operarea comandamentelor, de susţinerea forţei, de transport, precum şi de acoperirea celor legate de derularea unei operaţiuni UE, de tip Berlin Plus[2].
Prima operaţie de management al crizelor a fost lansată de Uniunea Europeană în cursul anului 2003. Până în prezent, UE a desfăşurat operaţii de tip militar, civil sau civil-militar, în Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Europa de Est şi Caucazul de Sud. Distincţia dintre operaţiile militare şi civile în cadrul PESA este, în multe cazuri, artificială.
Numeroase misiuni civile implică sprijin militar, tot aşa cum operaţii militare sunt urmate de misiuni civile sau de programe de asistenţă şi dezvoltare ale Comisiei Europene. Primele misiuni militare şi civile ale Uniunii s-au desfăşurat în Balcanii de Vest.
Misiuni în Balcanii de Vest
Lansată pe 2 decembrie 2004, EUFOR Althea este cea mai importantă misiune militară condusă de Uniune în Bosnia şi Herţegovina. Desfăşurată cu ajutorul capabilităţilor NATO, în baza Acordurilor Berlin Plus, misiunea vizează menţinerea unui mediu de securitate sigur, în vederea implementării prevederilor Acordului de la Dayton. Comandantul operaţiei este generalul britanic John Reith – European Deputy SACEUR (DESACEUR) –, al cărui comandament operaţional se află la SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe).
Din decembrie 2005, comandantul Forţei este generalul italian Chiarini. Nivelul Forţei este de
6.300 militari (sub cel ini]ial, de 7.000) reprezentând contribuţii din partea a 22 state membre UE şi a 11 state-terţe. Pe lângă responsabilităţile militare, EUFOR poate acţiona în sprijinul Reprezentantului Special al UE în Bosnia, prin susţinerea luptei împotriva crimei organizate, şi include Unitatea de Poliţie Integrată, plasată sub comandă militară.
EUPM (Misiunea de Poliţie a UE în Bosnia şi Herţegovina) a fost prima misiune de management al crizelor civile, care a avut ca obiectiv sprijinirea procesului de reformă şi modernizarea forţelor de poliţie din Bosnia. Misiunea acordă şi asistenţă în domeniul instruirii şi în lupta împotriva crimei organizate şi a corupţiei. A fost lansată pe data de 1 ianuarie 2003, cu un efectiv de peste 500 ofiţeri de poliţie, din 33 de ţări (inclusiv nouă state-terţe). Misiunea a avut un mandat iniţial de trei ani. Prin decizia Consiliului, misiunea a fost prelungită cu doi ani, fiind redusă numeric la aproximativ 190 de ofiţeri de poliţie, sprijiniţi de 200 de ofiţeri locali de poliţie. Şeful misiunii este generalul de brigadă Vincenzo Coppola (Italia). Activităţile civile şi ale UE în Bosnia şi Herţegovina sunt derulate în cadrul abordării integrate a Reprezentantului Special al Uniunii în zonă.
Concordia a fost prima misiune militară lansată de UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) şi prima derulată cu recurs la mijloacele şi capabilităţile NATO. A reprezentat o modalitate practică de testare a funcţionării Acordurilor Berlin Plus. Misiunea a înlocuit operaţia Alianţei, Allied Harmony, şi a avut drept scop asigurarea unui mediu sigur pentru implementarea Acordurilor de la Ohrid. La misiune, au participat 350 militari, din 26 de
state membre şi terţe. Comandamentul operaţional a fost la SHAPE, comandantul operaţiei fiind generalul Reiner Feist, DESACEUR în acea perioadă. Misiunea, lansată pe 31 martie 2003, s-a încheiat pe 15 decembrie 2003. A fost imediat înlocuită de misiunea de poliţie Proxima.
EUPOL Proxima (Misiunea de Poliţie a UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) a reprezentat continuarea în plan civil a misiunii Concordia. A fost lansată în decembrie 2003, cu un personal de aproximativ 200 ofiţeri de poliţie, şi a fost încheiată în decembrie 2005. A avut ca obiectiv sprijinirea poliţiei locale în lupta împotriva corupţiei şi promovarea standardelor europene în domeniu. Din ianuarie 2006, prin decizie a Consiliului, Proxima a fost înlocuită de o misiune de consiliere în domeniul poliţiei, EU Police Advisory Team (EUPAT), cu obiectivul de a asigura o tranziţie lină de la instrumentele PESA către proiectele comunitare, gestionate de Comisia Europeană. Reprezentantul Special al UE în FYROM este responsabil pentru coordonarea tuturor proiectelor Uniunii în această ţară.
Kosovo. Rolul UE.
În fata crizei iugoslave în care un număr important de instituţii au eşuat în tentativele lor de prevenire a escaladării conflictelor, NATO a reuşit să-şi reformeze sau să-şi reformuleze obiectivele şi abordările dinspre “menţinerea unei păci reci” (Cold peacekeeping) spre “pacificare” (peacemaking). ONU nu a reuşit să depăşească impasul sau instituţional-decizional. Uniunea Europeană a decis să-şi reformeze radical Politica Externă şi de Securitate Comună, înglobând UEO în ceea ce Tratatul de la Nisa a numit o Politică Europeană de Securitate şi Apărare şi începând să operaţionalizeze “sarcinile de la Petersberg”, privitoare la managementul crizelor.
Prin structura lor iniţială, organizaţiile internaţionale interguvernamentale (fie ele regionale sau globale) au fost reactive la conflicte, nu proactive. Aceasta explică de ce au eşuat în prevenirea escaladarii şi răspândirii violenţei organizate în Balcanii de Vest. Autorii raportului Improving the Coherence and Effectiveness of the European Union Action in the Field of Conflict Prevention (Îmbunătăţirea Coerenţei şi Eficacităţii Uniunii Europene în Domeniul Prevenirii Conflictului) prezentat la Consiliul European de la Nisa (2000) au definit, pe baza experienţei unui deceniu de eşecuri diplomatice în fosta Iugoslavie, ce inseamnă o politică proactivă: “identificarea problemelor înainte ca acestea să devină acute şi translatarea avertizării timpurii în acţiune timpurie”.
Faza de prevenire a conflictului din Kosovo a fost dominată de tentativele Uniunii Europene şi ale OSCE, adesea asociate de a preveni escaladarea violenţei în provincia sârbă. Vom accentua mai mult acţiunile UE, având în vedere rolul asumat de Uniune după încheierea conflictului.
Conflictul interetnic din Kosovo durează de mai bine de un secol şi este prima manifestare a politicii de purificare etnică dusă de Slobodan Milošević, care a condus la criza iugoslavă din anii ’90. În fapt, conflictul a fost mai mult sau mai puţin latent înaintea momentului martie 1989, când Milošević a suspendat autonomia provinciei Kosovo. Acest eveniment a produs o adevarată reacţie în lanţ, Iugoslavia lui Tito dezmembrându-se în mai multe entităţi statale. ONU, UE sau CSCE (viitoarea OSCE) nu au reuşit să anticipeze criza şi mai ales consecinţele acesteia asupra întregii regiuni şi asupra securităţii europene în ansamblu. Ele au reacţionat doar la evenimente.
Pornind de la atributele unei puteri civile, UE a încercat să soluţioneze conflictul într-o manieră paşnică, implicându-se diplomatic în intervalul în care era posibilă prevenirea escaladării crizei şi recurgerii la intervenţia militară (martie 1998 – martie 1999) şi după război, când era necesară o strategie de prevenire a izbucnirii unui eventual nou conflict în regiune. Se pune însă întrebarea: de ce nu a intervenit UE, ONU sau OSCE pentru detensionarea situaţiei interetnice din Kosovo, deşi au existat o serie de semne ale unei posibile crize? Comunitatea internaţională a fost avertizată în acest sens chiar de Conflict Prevention Network (CPN) (Reţeaua de Prevenire a Conflictului), un proiect iniţiat de Comisia Europeană cu scopul de a oferi servicii de consultanţă instituţiilor europene[3]. Primul studiu al CPN a fost lansat în iunie 1997 şi se intitula chiar “A Three Step Approach to Conflict Prevention in Kosovo”.
Uniunea Europeană a avut la dispoziţie 10 ani ca să prevină izbucnirea violenţei în Kosovo. După momentul martie 1989, în preajma dezmembrării Iugoslaviei în 1991 şi chiar la semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton în 1995, UE nu a jucat un rol important, puţinele iniţiative de prevenire a conflictului din Kosovo aparţinând Washingtonului şi Naţiunilor Unite[4].
Incapacitatea de a acţiona, în faţa necesităţii de a impune pacea unor parţi aflate în conflict, a pus în lumina o caracteristică nesatisfacatoare a naturii consensuale şi civile a UE. Eşecul operaţiunii Forţa Aliată (Operation Allied Force) de a produce o capitulare rapidă a sârbilor a contribuit la exacerbarea responsabilitaţii morale a UE pentru crimele comise pe baătrânul continent şi la redeschiderea dezbaterii asupra a ceea ce ar trebui să facă Uniunea pentru a-şi restaura credibilitatea sa în calitate de actor internaţional. Conflictul din Kosovo a oferit o „fereastră de oportunitate” pentru UE în privinţa creării unei Politici Europene de Securitate şi Apărare semnificative şi operative[5]. Totodată, dacă în plan instituţional, criza kosovară a deschis dezbaterea care a condus la instituirea PESA prin Tratatul de la Nisa, în privinţa politicii regionale, UE a fost nevoită să-şi asume rolul de finanţator al procesului de reconstrucţie a Europei de Sud-Est prin Pactul de Stabilitate.
Aşadar, Uniunea Europeană a eşuat în tentativele de prevenire a crizei sau nu şi-a propus o abordare convingătoare a problemei Kosovo, pentru a evita destabilizarea Iugoslaviei şi pentru a păstra integritatea teritorială a acestei ţări. În această privinţă, se poate spune că UE a fost mai degrabă „inspirată” de OSCE, aşa cum tentativele ei de soluţionare a a crizei bosniece au fost subordonate ONU şi mai târziu NATO. După cum se ştie, pacificarea a fost lasată în seama NATO, singura organizaţie care dispunea de mijloacele tehnice de a impune pacea utilizând forţa armelor. UE a intervenit într-un mod mult mai convingător în etapa post-conflictuală, dovedindu-şi încă o dată statutul de putere civilă şi am putea adăuga, cel de putere financiară.
În faza de prevenire a conflictului din Kosovo, UE a apelat la mecanismele/instrumentele diplomatice civile. Ele au fost transpuse în cateva acţiuni, pe care le menţionez în consecvenţa lor cronologică:
- lansarea de declaraţii prin care îşi exprima îngrijorarea, condamna violenţa, anunţa măsuri punitive sau încuraja initiaţivele diplomatice specifice;
- recurgerea la trimiterea de reprezentanţi/emisari speciali în regiune: Felipe Gonzáles (Reprezentant Special al UE pentru Republica Federală Iugoslavă), Wolfgang Petrisch (Trimis Special al UE în Kosovo), Panagiotis Roumelotis (Reprezentant Special al UE pentru coordonarea procesului Royaumont[6]) şi Bodo Hombach (Reprezentant Special al UE pentru a soluţiona sarcinile definite în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est).
- sprijinirea, prin canalele diplomaţiei multilaterale, eforturilor altor organizaţii internaţionale având ca scop soluţionarea conflictului.
Este un fapt cunoscut că Uniunea Europeană şi celelalte instituţii implicate în faza de prevenire a conflictului din Kosovo au utilizat contramăsuri paşnice disproporţionate în raport cu determinarea lui Milošević. Însă şi liderul sârb a calculat greşit disponibilitatea aliaţilor occidentali de a rezolva conflictul din Kosovo, chiar şi depăşind sau interpretând larg dreptul internaţional.
Statele occidentale au devenit din ce în ce mai îngrijorate de criza kosovară. Situaţia din Kosovo o repeta aproape cu consecvenţă pe cea din Bosnia, criza având un clar impact transfrontalier: numărul de refugiaţi albanezi crescuse la 140000 numai în Germania, câte 500 până la 2000 sosind în fiecare lună din zonă[7].
Măsurile preventive adoptate de Uniunea Europeană au fost adoptate la întalnirea miniştrilor de externe ai statelor membre ale UE de la Edinburg din 13 martie 1998 şi cuprind urmaătoarele:
- Reînnoirea cererii UE pentru deschiderea unui birou în Pristina, capitala provinciei Kosovo;
- Expansiunea misiunii UE de monitorizare în Albania pentru observarea frontierei cu Kosovo;
- Continuarea presiunii asupra guvernului de la Belgrad pentru a deschide dialogul cu conducerea kosovară;
- Trimiterea unui mesaj către regiune subliniind sprijinul UE pentru autonomie, însa nu şi pentru independenţă în Kosovo;
- Numirea primului ministru spaniol Felipe Gonzales ca mediator al UE pentru negocierile între Kosovo şi guvernul iugoslav (acesta era deja desemnat reprezentant al OSCE în regiune);
- Convenirea unei conferinte la Paris cu participarea tarilor din regiune, precum si a SUA si Rusiei;
- Implementarea sancţiunilor împotriva guvernului lui Milošević impuse de către Grupul de Contact[8].
Aceste măsuri au fost însoţite de rezoluţia Parlamentului European din 12 martie 1998 cerând ca ONU, UE, OSCE, NATO şi UEO să pregătească trimiterea în regiune a unei „forţe de desfăşurare preventivă” (preventive deployment force)[9]. În momentul respectiv nici una dintre organizaţiile menţionate nu era dispusă să facă acest lucru. Comunitatea internaţională a eşuat în prevenirea escaladării crizei invitându-se reciproc să facă mai mult, în timp ce se fereau să nu fie prea implicate într-o criză aparent fără soluţii.
Lipsite de mijloace militare proprii, UE, NATO si OSCE s-au bazat exclusiv pe NATO pentru operaţiunile de pacificare şi impunere a păcii. Activitătile instituţiilor au evoluat sub cadrul Cartei ONU până când a fost clar faptul că fără recurgerea la campania militară împotriva prezumptivului agresor, criza nu va înceta sau va înceta odata cu un dezastru umanitar fără precedent. NATO a debutat iniţial ca un factor de descurajare, o forţă militară credibilă (deoarece s-a manifestat astfel în punctul culminant al crizei bosniace) care ar putea fi folosită împotriva agresorului Iugoslavia, care a ignorat un număr semnificativ de rezoluţii ale CS al ONU. Această ameninţare cu forţa s-a dovedit importantă în contextul negocierilor de la Rambouillet. Unii autori se îndoiesc de faptul că agitarea spectrului intervenţiei militare ar fi fost o politică înţeleaptă a Occidentului[10]. Este cert faptul ca Milošević a presupus mereu că el controlează situaţia şi că poate obţine un aranjament convenabil până în ultimul moment. Chiar şi aşa, oficialii occidentali nu au reuşit să obţină o rezoluţie a conflictului. După eşecuri în privinţa prevenirii şi rezoluţiei, posibil datorate unor greşeli reciproce ale ambelor[11], campania aeriană a NATO a devenit inevitabilă (era în discuţie chiar credibilitatea Alianţei în calitatea ei de manager al Balcanilor) şi astfel s-a ajuns la momentul impunerii păcii, lansarea campaniei aeriene a NATO începută la 24 martie 1999.
După o campanie aeriană de 78 de zile, timp în care purificarea etnică a continuat în Kosovo, partea sârbă a cedat. Faza de menţinere a păcii a fost lăsată în sarcina NATO, sub forma forţelor KFOR, în vreme ce UE a iniţiat procesul de reconstrucţie post-conflictuală, propunând un Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, adoptat la Köln de către 40 de state şi organizaţii internaţionale din Europa, Asia şi America. Obiectivele acestei iniţiative europene au fost sintetizate foarte bine de către Carl Bilt: Carl Bildt put it clearly: “Pactul de Stabilitate sponsorizat de UE având ca scop ajutorarea economiilor din regiune, deschide o nouă perspectivă. Trebuie să facem orice este posibil ca să stopăm continuarea balcanizării Balcanilor şi trebuie să încercăm să aprofundăm europenizarea Europei de Sud-Est. Nu trebuie să urmărim găsirea unor strategii de ieşire a noastră din regiune, ci strategii de intrare a regiunii în grupările europene. UE trebuie să înlocuiască cercul vicios al dezintegrării în regiune, ca întreg cu puterile tămăduitoare ale integrarii pe termen lung[12]”. Într-adevăr, Uniunea Europeană şi-a asumat o sarcină paradoxală: integrarea în propriile ei structuri a unor state aparent complet incompatibile cu valorile democratice occidentale şi cu economia de piaţă. În realitate, demersul postmodern al UE îşi regăseşte sursele în demersul modern al reconstrucţiei Europei Occidentale iniţiat de Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, precum şi în construcţia politică şi economică europeană care nu a făcut distincţii între învingătorii şi învinşii acelui război, ci a iniţiat un proces de stabilizare, securizare şi pacificare a Europei Occidentale.
Privind retrospectiv misiunile asumate de Uniunea Europeană în decursul a mai bine de un deceniu de funcţionare a PESC, în Balcani şi nu numai, reconstrucţia post-conflictuală sau construirea păcii în Europa de Sud-Est pare a fi cel mai mare succes al Uniunii, dacă nu singurul. UE a dovedit că nu era pregatită să participe la pacificarea zonelor conflictuale din proximitatea frontierelor sale. Ca urmare, a convenit tacit cu celelalte organizaţii implicate în managementul crizei balcanice (în special NATO şi OSCE) asupra unei “diviziuni a muncii”: NATO urma să abordeze aspectele militare – impunerea păcii (şi a făcut-o în Bosnia şi Kosovo), UE urma să trateze problemele politico-economice, în timp ce OSCE problemele sociale şi umanitare[13].
Eforturile UE în privinţa managementului conflictelor din Balcanii de Vest şi reuşita relativă a programului de reconstrucţie regională gestionat de Uniune au fost rezumate excelent de către Javier Solana, Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC, în raportul său adresat Consiliului European de la Tesalonic din iunie 2003:“După eşecurile din anii 90, Uniunea Europeană, în ultimii ani, şi-a întărit considerabil angajamentul în încă fragilii Balcani de Vest. (UE) a ajutat la stabilizarea situaţiei din Serbia sudică şi FYROM şi a facilitat aranjamente constituţionale între Serbia şi Muntenegru. Uniunea Europeană a preluat misiunea de poliţie în Bosnia şi Herţegovina de la Naţiunile Unite şi operaţiunea militara din FYROM de la NATO. Odată cu procesul de Stabilizare şi Asociere, Uniunea Europeană a creat un cadru eficient pentru reforme şi pentru progresul (acestei regiuni) spre Europa”.[14]
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a înlocuit interveţionismul reactiv cu o strategie comprehensivă pe termen lung de prevenire a conflictului[15]. Această strategie mai este susţinută şi printr-un instrument extrem de important al UE: Procesul de Stabilizare şi Asociere – Stabilisation and Association Process (SAP). SAP este parte a contribuţiei UE la Pactul de Stabilitate şi este legat de strategia comuna a UE privitoare la Balcanii de Vest. SAP acoperă o problematică vastă cuprinzand[16]:
- Dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale existente cu şi în interiorul regiunii;
- Dezvoltarea şi redirecţionarea parţială a asistenţei economice şi financiare existente;
- Asistenţa crescută pentru democratizare, societatea civilă, educaţie şi construcţie instituţională;
- Cooperare în Justiţie şi Afaceri Interne;
- Dezvoltarea dialogului politic, inclusiv la nivel regional;
- Dezvoltarea Acordurilor de Stabilizare şi Asociere.
În perspectiva lunii iunie 2005 când CS al ONU va decide asupra oportunităţii deschiderii discuţiilor privind statutul final al Kosovo, ultimele luni au consemnat convergenţa a două tendinţe importante. În primul rând, ideea schimbării abordării problemei Kosovo, în “standarde şi statut” a dobândit o consistenţă tot mai mare. În acest sens, raportul International Crisis Group (ICG) din ianuarie 2005, propunând un calendar finalizat cu independenţa provinciei la jumătatea anului viitor, reprezintă un posibil punct de pornire, fiind amintit chiar în discuţiile din cadrul CS al ONU. În al doilea rând, oficiali ai UE au manifestat un interes crescând pentru o implicare mai activă în Kosovo, până la chiar preluarea mandatului UNMIK, sens în care Erhard Busek, care conduce Pactul de Stabilitate în Europa de Sud- Est, explica: “Kosovo este o problemă europeană şi noi europenii trebuie să acţionăm împreună”, întrucât “ Dacă lucrurile merg prost în Kosovo, noi în Europa vom fi primii care ne vom confrunta cu consecinţele migraţiei şi crimei organizate”4. (Vezi Simon Tisdall, “Time Running out to Stop Kosovo’s Descent in Violence”[17].
Comisarul UE pentru Securitate, Javier Solana, şi Comisarul UE pentru Extindere, Olli Rehn, prezentau în data de 17 iulie 2006 un plan pentru viitorul rol al UE în Kosovo. Acesta fusese elaborat la cererea Consiliului de Miniştri al UE, în document specificându-se faptul că viitorul şef al prezenţei internaţionale civile din Kosovo va fi şi Reprezentant Special al UE şi va avea autoritate asupra aplicării legii şi securităţii[18].
În data de 18 februarie 2008 apărea în Curierul Naţional(conform AFP):” Premierul Hasim Thaci a anunţat ieri la ora 16.00, ora Romaniei, independenţa provinciei Kosovo. Thaci a declarat tot ieri, într-o conferinţă de presă, că a convocat o sesiune extraordinară a Parlamentului pentru a vota independenţa provinciei sârbe”.
Uniunea Europeană şi-a dat ieri avizul în legătură cu legea fundamentală a Kosovo, informează agenţia bulgară Novinite[19] (4 Aprilie 2008).
La 5 februarie 2009, “Deputaţii europeni salută desfăşurarea cu succes a misiunii EULEX şi îmbunătăţirea situaţiei de securitate în Kosovo. Dezvoltarea economică şi politică din Kosovo este prin sprijinită prin oferirea unei perspective clare europene”
„Parlamentul European încurajează statele membre ale UE care nu au recunoscut încă independenţa provinciei Kosovo, să facă acest lucru”, se arată într-un amendament la rezoluţia AFET, adoptat în plenul Parlamentului cu 281 voturi pentru, 229 împotrivă şi 55 de abţineri. Potrivit rezoluţiei elaborate de Joost Lagendijk (grupul Verzilor/EFA, Olanda) în numele Comisiei pentru afaceri externe (AFET) se salută acordul guvernului sârb cu privire la misiunea EULEX pe teritoriul Kosovo-ului[20].
Pe parcursul anului 2007, Consiliul a continuat să aprofundeze rolul jucat de UE în Kosovo. (Parlamentul European a adoptat, la 25 octombrie 2007, o rezoluţie referitoare la relaţiile UE-Serbia pe baza unui raport elaborat de Comisia pentru afaceri externe).
În februarie, Consiliul a repetat faptul că acordă sprijin deplin Trimisului Special al ONU, dl Martti Ahtisaari, şi eforturilor sale. A considerat că propunerile prezentate de către acesta celor două părţi au prevăzut măsuri globale, destinate promovării unui societăţi multietnice şi democratice în Kosovo, bazate pe supremaţia legii[21].
Africa. Din ce în ce mai mult, Africa se profilează ca o entitate politică importantă de sine stătătoare, fapt dovedit de creşterea economică susţinută şi reforma politică. Parteneriatul politic dintre Europa şi Africa va fi consolidat pentru a integra aceste schimbări recente.
Pentru a se adapta la noua realitate, pe viitor, Uniunea Europeană intenţionează să depăşească raportul tradiţional donator-beneficiar care caracteriza relaţia sa cu Africa.Există speranţe pentru ca o nouă strategie să fie adoptată în decembrie în cadrul unei întâlniri la nivel înalt mixte care va avea loc la Lisabona. În acest scop, Comisia Europeană şi-a făcut cunoscute punctele de vedere referitoare la relaţiile dintre UE şi continentul african:
- Dincolo de dezvoltare – să lucrăm împreună la problematicile de interes comun;
- Dincolo de Africa – să privim către restul lumii, dincolo de Africa;
- Dincolo de fragmentare – Uniunea Africană va fi considerată factorul politic central;
- Dincolo de instituţii – dialogul şi parteneriatul se va extinde dincolo de Bruxelles şi Addis Ababa.
Reuniunea la nivel înalt de la Lisabona va viza un număr de iniţiative importante, printre care: gestiunea durabilă şi eficientă a resurselor energetice, limitarea schimbărilor climatice (se preconizează că ţările în curs de dezvoltare vor fi cele mai afectate), politica de imigrare, planuri pentru un forum privind guvernanţa şi un dialog politic structurat între liderii Uniunii Europene şi liderii continentului african.
În pregătirea acestei reuniuni, preşedintele Comisiei, dl José Manuel Barroso, şi comisarul pentru dezvoltare, dl Louis Michel, vor participa la întâlnirea Uniunii Africane în Ghana, în perioada 1-3 iulie[22].
Misiuni în Africa
Uniunea Europeană este implicată în procesul de tranziţie din Republica Democratică Congo, atât prin instrumentele de tip comunitar (asistenţă financiară pentru dezvoltare), cât şi prin misiunile militare, de securitate şi de poliţie. Diferitele activităţi ale Uniunii în R.D. Congo sunt derulate în strânsă coordonare cu reprezentantul Special al UE pentru zona Marilor Lacuri, Aldo Ajello (Italia). Prima misiune militară autonomă a Uniunii Europene a fost lansată în Africa, în R.D. Congo. În baza solicitării ONU de sprijin a forţei de menţinere a păcii a Naţiunilor Unite, UE a decis lansarea unei misiuni militare autonome, denumită Artemis. Obiectivul operaţiei a fost de a oferi o Forţă temporară de stabilizare, până la sosirea unei Forţe consolidate a ONU de disponibil pentru răspuns, şi a reprezentat o ocazie utilă pentru verificarea practică a mecanismelor şi procedurilor. Îndeplinirea criteriilor vizând procesul decizional, planificarea operaţională şi dislocarea rapidă, precum şi desfăşurarea propriu-zisă şi extragerea forţei din teatru, au constituit elemente utile pentru dezvoltarea ulterioară a proiectului Grupurilor de Luptă. Lansată în iunie 2003 şi încheiată în septembrie, acelaşi an, misiunea a avut drept naţiune-cadru Franţa, care a pus la dispoziţie şi structurile de comandă operaţională, şi comandamentul Forţei. Nivelul Forţei a fost de 2.000 de militari (cea mai mare parte, 1.700, fiind militari francezi). La misiune, au contribuit şi alte state membre UE, precum şi state-terţe (Brazilia, Canada şi Africa de Sud).
În decembrie 2003, Consiliul UE a decis sprijinirea acţiunii ONU în R.D. Congo, privind crearea unei Unităţi Integrate de Poliţie (IPU), cu reprezentanţi din toate facţiunile politice congoleze. La sfârşitul anului 2004, Consiliul UE a decis lansarea unei misiuni de poliţie, EUPOT Kinshasa, pentru a sprijini activitatea Unităţii Integrate de Poliţie. Mandatul misiunii, iniţial de 12 luni, prelungit până la sfârşitul anului 2006, este implementat de o echipă de 30 de membri. Sprijinul UE va fi exclusiv de consiliere, în scopul creşterii capacităţii de coordonare a forţelor de poliţie congoleze, responsabilitatea menţinerii ordinii şi siguranţei publice aparţinând autorităţilor congoleze.
EUSEC Kinshasa este o altă misiune a UE în R.D. Congo, prin care se urmăreşte sprijinirea reformei sectorului de securitate din ţară. Lansată în iunie 2005, misiunea are un mandat de un an. Dimensiunea ei este redusă, având în compunere câţiva experţi, detaşaţi din state membre, a căror sarcină este consilierea autorităţilor congoleze.
În contextul unei solicitări a ONU, în 23 martie 2006, Consiliul UE a aprobat lansarea unei misiuni de sprijin a Forţei de menţinere a păcii a Naţiunilor Unite din R.D. Congo, pe durata procesului electoral (iunie-octombrie 2006). Misiunea este autonomă, comandamentul operaţional fiind pus la dispoziţie de Germania (Postdam). Conceptul operaţiei prevede dislocarea unei componente avansate la Kinshasa (aproximativ 450 de militari), şi a unui batalion de rezervă, localizat în afara ţării, dar rapid dislocabil în teatrul de operaţii, în caz de necesitate. Pe lângă angajamentele din zona Marilor Lacuri, UE derulează o operaţiune civil-militară, în strânsă cooperare cu alte instrumente comunitare ale Uniunii, şi în Darfur, Sudan. Regiunea este marcată de o criză umanitară profundă, care afectează peste două milioane de persoane, cauzată de conflictul dintre facţiuni rebele şi autorităţile sudaneze. Încetarea focului între părţi este monitorizată de Forţa de menţinere a păcii a Uniunii Africane în Sudan, AMIS II. Uniunea Europeană oferă sprijin (militar şi poliţie) contigentului african desfăşurat în Darfur, în ceea ce priveşte transportul strategic, logistica, pregătirea, planificarea şi sprijinul financiar (prin fondul special destinat asigurării păcii în Africa)[23].
Situaţia actuală a relaţiilor UE-Africa: În data de 25 octombrie 2007, a fost adoptată “Rezoluţia Parlamentului European privind situaţia relaţiilor UE-Africa[24]”
Misiuni UE în Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est
În Teritoriile Palestiniene, UE derulează două misiuni, una pentru sprijinirea poliţiei palestiniene (EU COPPS) şi alta de asistenţă la punctul de frontieră Rafah, dintre Fâşia Gaza şi Egipt (EU BAM Rafah).
Misiunea de Poliţie a UE în teritoriile palestiniene (EU Co-ordinating Office for Palestinian Police Support COPPS – Biroul UE de coordonare a sprijinului poliţiei palestiniene), are ca obiectiv sprijinirea de către UE a Autorităţii Palestiniene pentru îmbunătăţirea poliţiei civile şi a capacităţii de impunere a legii şi ordinii. Acordă asistenţă în implementarea Planului de Dezvoltare al Poliţiei Civile Palestiniene şi consiliere şi sprijin pentru reforma judiciară. Misiunea, are un mandat de 3 ani, este compusă din aproximativ 33 de experţi naţionali.
Misiunea de Asistenţă a UE la punctul de frontieră Rafah – EU BAM Rafah – a fost lansată în 25 noiembrie 2005, când a fost deschis şi punctul de frontieră de la Rafah, în contextul retragerii israeliene din Gaza. Obiectivele misiunii constau în monitorizarea, verificarea şi evaluarea respectării de către autorităţile palestiniene a regulilor privind controlul la frontiera, dezvoltarea capacităţii instituţionale în ceea ce priveşte managementul punctului de frontieră, precum şi realizarea legăturii cu misiunea de poliţie a UE în Teritorii. Misiunea, cu o durată de 12 luni, este compusă din aproximativ 70 de experţi civili şi este condusă de generalul maior Pietro Pistolese.
În februarie 2005, Consiliul UE a decis lansarea unei misiuni de sprijin în vederea consolidării statului de drept prin dezvoltarea sistemului juridic şi de poliţie irakian (EUJUST LEX). Misiunea constă în furnizarea de asistenţă şi instruire, în statele membre UE sau în regiune, pentru 770 de judecători, procurori, ofiţeri de poliţie şi ofiţeri din sistemul penitenciar irakian. Misiunea are o durata de 1 an. Şeful misiunii este Stephen White, fost ofiţer britanic de poliţie.
În contextul solicitării guvernului indonezian şi mişcării separatiste GAM, Consiliul UE a decis lansarea Misiunii de Monitorizare în Aceh / Indonezia pentru demobilizarea şi dezarmarea forţelor rebele, repoziţionarea forţelor militare şi de poliţie, reintegrarea membrilor GAM. Totodată vizează asigurarea asistenţei în domeniul respectării drepturilor omului, susţinerea procesului de reformă, a sistemului juridic şi legislativ, stabilirea şi menţinerea legăturilor şi cooperării cu părţile implicate în procesul de pace. Faza operaţională a misiunii a început pe 15 septembrie 2005. La misiunea UE participă 210 monitori (din state membre UE, Norvegia şi Elveţia, din state ASEAN, precum şi 9 din organizaţii internaţionale. Misiunea este sprijinită de 78 de persoane din structurile locale din Aceh[25].
Misiuni în Caucazul de Sud şi în Europa de Est
În perioada iulie 2004 – iulie 2005, UE a derulat o misiune de tip stat de drept în Georgia, cu obiectivul de a susţine reforma sistemului juridic şi de a sprijini controlul şi supravegherea la frontiere. Misiunea, numită EUJUST Themis a fost prima de acest tip derulată de UE. La misiune au participat 10 experţi civili europeni plus echipa locală.
Ca urmare a solicitării comune a preşedinţilor Republicii Moldova şi Ucrainei, UE a lansat o misiune de asistenţă la graniţa dintre cele două state, inclusiv pe sectorul transnistrean, numită EUBAM, cu obiectivul de a susţine activităţile de prevenire a traficului de persoane, bunuri, proliferării armelor şi fraudelor vamale Misiunea a fost lansată în decembrie 2005 şi a devenit pe deplin operaţională începând cu 15 ianuarie 2006. Misiunea vizează şi pregătirea şi consilierea oficialilor, la graniţa moldo – ucrainiană, în vederea îmbunătăţirii cooperării la graniţă, precum şi, facilitarea schimbului de informaţii între cele două ţări. Mandatul este de 2 ani, cu posibilitatea de a fi extins. Şeful misiunii, compuse din 70 de experţi naţionali şi 50 de experţi locali, este generalul de brigadă Ferenc Banfi (Ungaria). Misiunea cooperează strâns cu Reprezentantul special al UE în Moldova, Adriaan Jacobovits de Szeged, şeful misiunii fiind, conform mandatului, şi consilier al Reprezentantului Special al UE[26].
UE şi conflictul din Irak
Potrivit Naţiunilor Unite, cel mai generos sponsor al tranziţiei politice din Irak este Uniunea Europeană. De pildă, contribuţia ONU pentru organizarea referendumului desfăşurat recent cu privire la constituţia irakiană a fost finanţată în proporţie de sută la sută de Comisia Europeană. Din 2003, până în prezent, Uniunea Europeana a contribuit cu 600 de milioane de dolari la reconstrucţia Irakului, faţă de 10 milioane Statele Unite. Cifrele au fost făcute publice de catre adjunctul trimisului special al ONU în Irak, Stefan de Mistura, care s-a aflat la Bruxelles pentru a mulţumi Comisiei Europene pentru ajutorul financiar.
Potrivit acestuia, Uniunea Europeana a fost cea care a susţinut financiar eforturile ONU de organizare a referendumului privind constituţia şi va contribui cu înca 36 de milioane de dolari pentru a organiza alegerile din luna decembrie. Cu privire la cele 10 milioane de dolari puse la dispoziţie de Statele Unite, domnul de Mistura a spus ca o contribuţie financiara sporită din partea americanilor ar fi binevenită. Banii veniţi de la UE au fost folosiţi pentru realizarea de filme, afişe şi materiale promoţionale. La referendum, banii veniţi de la Uniunea Europeană au fost folosiţi pentru realizarea de filme, afişe şi materiale promoţionale, precum şi pentru traducerea constituţiei în patru limbi străine în milioane de exemplare.
Uniunea Europeană doreşte să promoveze o nouă rezoluţie în Consiliul de Securitate al ONU, prin care trupele militare străine din Irak sa fie înlocuite de forţele ONU de menţinere a păcii.
Acest lucru este stipulat în rezoluţia Comitetului pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, adoptată în vara anului 2005.
Membrii PE au în vedere stabilirea unei Comisii independente, formată din experţi irakieni, ONU, UE pentru a investiga crimele împotriva umanităţii petrecute în Irak.
Rezoluţia îşi exprimă îngrijorarea „asupra deteriorării situaţiei în Irak de la declararea încheierii operaţiunilor militare”, sperând însa că „lecţiile învăţate în urma razboiului din Irak să conducă la rezolvarea conflictelor într-un mod democratic şi multilateral”. Membrii PE au recunoscut că prabuşirea regimului represiv al lui Saddam Hussein a pavat drumul către un viitor democratic şi mai sigur a poporului irakian. Însă, ei atrag atenţia asupra datoriei morale şi politice pe care comunitatea internaţională o are în soluţionarea situaţiei actuală din Irak, tot mai nesigură din cauza numărului tot mai mare de atacuri teroriste asupra trupelor străine. În acest context, o nouă rezoluţie ONU ar oferi posibilitatea ţărilor neparticipante la războiul din Irak să sprijine training-ul forţelor armate şi de poliţie irakiene.
UE şi Irakul îşi vor dezvolta relaţiile bilaterale, iar Uniunea va sprijini reconstrucţia ţării din Orientul Mijlociu. Acestea sunt principalele puncte care stau la baza documentului semnat recent între UE şi Irak, ca o piatră de temelie în dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi care stabileşte cadrul dialogului politic între cele două părţi[27].
[1] http://www.odaiadesus.ro/mielul.html
[2] Decizia Consiliului UE 197/2004.
[3] CPN a fost initiata de Comisia Europeana in ianuarie 1997, fiind mai tarziu subordonata unuia dintre cele mai importante think-tank-uri din Europa in materie de analiza politica: Stiftung Wissenschaft und Politik (SWP) [Fundatia Stiinta si Politica] din Berlin. Vezi situl: http://www.swp-berlin.org/cpn/
[4] Juan Diego Ramirez, Manuel Szapiro, “The EU: old wine from new bottles”, in Tony Weymouth, Stanley Henig (eds), The Kosovo Crisis: The Last American War in Europe, Pearson Education, Londra, 2001, p.123
[5] Ibidem, 123
[6] Uniunea Europeana a coordonat procesul de stabilitate si buna vecinatate in Europa de Sud-Est, cunoscut totodata ca „procesul Royaumont”.
[7]Kosovo Spring, ICG Report, 20 March 1998
[8] idem.
[9] idem
[10] See Jan Oberg, Peace Prevention in Kosovo Western Values and the Quest for Dominance (Selected texts), TFF PressInfo, 1999
[11] Includem aici in special a treia parte – mediatorii/Grupul de Contact – postura razboinica a oficialilor americani facand acordul greu acceptabil pentru partea sarba.
[12] J. Varwick, The Kosovo Crisis and the European Union: The Stability Pact and its Consequences for EU Enlargement, 18 June 2001, http://www.dgap.org/texte/kosovo.htm
[13] Adam Daniel Rotfeld, “The OSCE Role in Cooperation with NATO and the EU in Southeastern Europe”, in Daniel Warner, Valérie Clerc, The OSCE in the Landscape of European Security (2000), PSIO, Geneva, 2002, pag. 19
[14] Javier Solana, “A secure Europe in a better world”, raport prezentat de Inaltul Reprezentant al PESC la Consiliului European de la Tesalonic (20 iunie 2003), pag. 7
[15] Vezi situl Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est: http://www.stabilitypact.org/stabilitypactcgi/catalog/cat_descr.cgi?prod_id=1806
[16] H. Kramer, The European Union in the Balkans: Another Step Towards European Integration, Journal of International Affairs, Volume 5, No 3, November 2000
[17] Guardian, 27 ian. 2005
[18] http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/newsbriefs/2006/07/18/nb-01
[19] http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/798431/Constitutia-Kosovo-aprobata-de-UE-/
[20] http://www.amosnews.ro/Rolul_UE_in_Kosovo-267803(corespondenţă de Carmen Dinu)
[21] Raportul anual al Consiliului către Parlamentul European privind aspectele principale şi opţiunile de bază ale PESC/2007
[22] http://ec.europa.eu/news/external_relations/070627_1_ro.htm
[23] http://www.presamil.ro/OM/2006/34/10.pdf
[24] http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/ta/p6_ta-prov(2007)0483_/P6_TA-PROV(2007)0483_ro.pdf
[25] http://www.mapn.ro/diepa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf
[26]http://www.presamil.ro/OM/2006/34/10.pdf
[27] http://2005.informatia.ro/Parteneriat_politic_UE_Irak-112198
