Principalele religii şi Biserici

Fiecare religie are, în grade variate, caracteristici ce pot fi catalogate drept pozitive şi negative sau paşnice şi agresive. Mai mult, există întotdeauna valori care sunt comune. Dintre principalele religii amintim aici:

1. CREŞTINISMUL este cea mai răspândită religie din lume, simbolul central fiind Isus Hristos, Mântuitorul lumii şi garantul Învierii. Dezvoltat din iudaism, creştinismul are parte de o sciziune, Marea Schismă din secolul XI, care duce la apariţia celor două biserici majore: Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă. În secolul XVI, Reforma, iniţiată de Luther creează o noua sciziune- de data aceasta în sânul Bisericii Catolice- şi duce la apariţia protestantismului, care se rupe de Roma. Spiritul Reformei a impulsionat dezvoltarea a numeroase confesiuni în cadrul protestantismului, acest proces continuându-se pînă în ziua de azi.

Diferenţele⁴ majore între Catolicism şi Ortodoxie par a fi de origine doctrinară şi constau în: – dogma Filioque (qui ex Patre Filioque procedit-care de la Tatăl la Fiul purcede), după care Duhul Sfânt purcede de la Tatăl „şi de la Fiul”.Pentru CatolicismFilioque ar fi o explicare şi o clarificare a doctrinei despre Duhul Sfânt, formulată la al II-lea Sinod ecumenicde la Constantinoplol (381d. H.),care pentru a contracara erezia lui Macedoniu a reafirmat expresia folosită de Ioan, „care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). Ortodoxia vede în aceasta o schimbare a doctrinei biblice despre o singură purcedere cu doctrina despre „dubla purcedere”, de neacceptat din punct de vedere al învăţăturii despre Treime;

– primatul episcopului de la Roma asupra Bisericii universale şi infaibilitatea papei;

– doctrina sacramentală, în special caracterul indelebil al hirotoniei şi mirungerii, natura Tainei cununiei şi consacrarea euharistică prin epicleză;

–  zămislirea – fără – prihană a Fecioarei Maria (la care, în 1950,se adaugă o nouă dogmă despre înălţarea la cer cu trupul a Maicii Domnului);

– învăţătura despre purgatoriu şi judecata particulară.

Toate aceste diferenţe nu au un sens radical, putând fi reduse, cu excepţia primatului şi a infaibilităţii papei, aceasta evidenţiindu – se în mod clar mai degrabă ca o întreagă viziune ecleziologică decât ca simplă diferenţă doctrinară – mai ales după Conciliul II Vatican (1959) – unde s-a reafirmat cu vigoare că primatul papei este o structură indispensabilă unităţii Bisericii universale⁵.Acest lucru ar însemna unitate şi centralizare prin structura juridică a Bisericii, şi nu prin consens sau conciliaritate.

Protestantismul, în încercarea sa de a reforma teologia scolastică şi a Bisericii Catolice, a avansat câteva doctrine confesionale specifice: – autoritatea cuvântului lui Dumnezeu; împotriva doctrinei catolice – conform căreia Biblia şi Tradiţia sunt izvoare şi norme ale credinţei, egale şi paralele,Tradiţia fiind singurul interpret legitim şi infailibil al Bibliei – protestantismul respinge tot ceea ce nu are o bază clară în Biblie. Între protestant şi Biblie nu pot sta forme de intermediere ca Tradiţia, autoritatea papei sau Biserica. Recunoaşterea lui Dumnezeu ca Domn al istoriei reprezintă una din principalele idei ale protestantismului;

– mântuirea prin harul lui Dumnezeu sau justificarea numai prin credinţă; credinciosul este iertat de Hristos prin jertfa Sa de răscumpărare, nu prin faptele sale.Credinţa înseamnă acceptarea acestui dar al iertării pe care Dumnezeu îl dferă în numele lui Hristos.Faptele nu sunt o condiţie a justificării, sau un plus la credinţă,ci o dovadă a îndreptării.Mîntuirea nu se referă atât la responsabilitatea omului, cât la planul imuabil al lui Dumnezeu care lucrează în istorie în mod liber;

– biserica invizibilă, adică poporul ales este cunoscut doar de Dumnezeu. Laicii au dreptul să citească Biblia, iau parte la conducerea comunităţii şi la cult.În viziunea protestantă Biserica este sub judecata lui Dumnezeu, într-un continuu proces de înnoire („semper reformanda”)

– învăţătura despre natura păcatului. Reforma a pus accent pe vina şi păcătoşenia omului şi pe umanitatea lui Adam care e lipsită de har, şi nu pe umanitatea nouă în Hristos. Aspectul ontologic şi cosmic al răscumpărării este minimizat. Restaurarea omului este reltivă pentru că el rămâne întotdeauna justificat şi păcatos în acelaşi timp. Acesta este şi motivul pentru care etica protestantă pune un puternic accent pe pietatea personală.

2. IUDAISMUL poate fi considerat prima religie monoteistă a lumii.Iahve
   (Iehova) este Dumnezeul care a făcut un „legământ” cu poporul evreu prin
   intermediul lui Avraam,fondatorul religiei. Evreii erau astfel „poporul ales” să
   ducă cuvântul Domnului şi altor popoare; în schimb, Iahve va avea grijă de
   poporul Său. Ca şi în cazul creştinismului, şi în iudaism au avut loc sciziuni din
   cauza diferenţelor în interpretarea religioasă.
3. ISLAMUL. Trăsături caracteristice:

• componente sociale, redistribuire;
• războiul sfânt, JIHADUL,
• formează comunităţi religios – politice (UMMA);
• negarea frontierelor rasiale. El urmează directivele unei „internaţionale”, întemeindu-se pe ideea de stat divin (islamul trece fără dificultate peste hotare naturale şi organice – în special neamurile);
• permite misticismul;
• face distincţie între DAR-AL ISLAM (regiunea credincioşilor) şi DAR-AL HARB (regiune de luptă).

Datorită expansiunii sale agresive si implicării în terorismul internaţional, asupra islamismului s-au făcut foarte multe studii, în special asupra islamismului fundamentalist , una din concluzii fiind că islamul este incompatibil cu valorile societăţilor liberale, cu democraţia pentru că în comunităţile islamice nu poporul este stăpân. Stăpână este voinţa Domnului aşa cum apare în shari’a, legea supremă formulată de Coran şi de Sunna Profetului. Opinia majorităţii poate constitui baza pentru exerciţiul legitim al autoritaţii politice în statul islamic, însă numai în condiţiile în care recunoaşte şi poate fi încadrată în normele legii shari’a. Deci acţiunile politice au legitimitate numai dacă sunt bazate pe legea shari’a. Valorile fundamentale în islam ţin atunci de respectarea normelor legii shari’a nu de cele ale democraţiei.

4. SHINTOISMUL sau „calea zeilor”este o religie apărută în Japonia, în perioada prefeudală, caracterizată prin animism, venerarea unor divinităţi ale naturii, cultul strămoşilor, al eroilor şi al mikadoului.Devine religie de stat între 1868-1945.
5. HINDUISMUL este, ca religie, greu de definit, deoarece nu are un cod religios, dogmă sau credinţă comună tuturor credincioşilor. Nu are un sistem filozofic unic, nici un cult uniform sau o carte sfântă, ca de exemplu Biblia creştină.

Această religie nu cunoaşte „dogme” şi nici „misiune”. Hindus este acela care s-a născut într-o castă. Hinduismul a conservat şi transmis de-a lungul secolelor, într-o formă religioasă, doctrina castelor, a grupurilor sociale închise, cu un rol esenţial în viaţa socială şi spirituală a individului. Cultul hindus se bazează pe un amalgam de rituri şi ceremonii, modele comportamentale pentru credincioşi, lăsând însă acestora o largă libertate în ceea ce priveşte concepţiile cu caracter filozofic.

Toleranţa religioasă este dublată de capacitatea hinduismului de a asimila elemente ale altor religii. Dezavantajul este imposibilitatea unificării religioase a Indiei.     Trăsăturile     caracteristice     sunt     „KARMA”     (destinul)     şi

„DHARMA”(eliberarea)

6. BUDISMUL a apărut in India,în secolul VI î.H.,iniţiatorul fiind Buddha („cel deşteptat”). Potrivit învăţăturilor budiste, viaţa este un şir de suferinţe care îşi au originea în dorinţele umane care sunt îndreptate către plăcere. Răspunsurile la problemele lumii se găsesc- potrivit viziunii budiste- în schimbarea personală şi dezvoltare unui nivel superior de spiritualitate.
7. Confucianismul este unul din cele mai largi curente de idei sociale din China, pune un accent deosebit pe respectarea tradiţiilor şi cultul strămoşilor.

Nu se defineşte ca religie în sens strict al cuvântului. Prin caracterul său de ansamblu, confucianismul este o doctrină etic – politică. În centrul acestei doctrine se află ideea de conducere armonioasă a statului şi societăţii, condiţionată de „autoperfecţiunea” personalităţii. Centrul de atenţie este îndreptat spre stabilirea subordonărilor ierarhice în familie şi societate, potrivit principiului funcţiei şi poziţiei ocupate şi vârstei.