Principalele tratate europene cu privire la Politica Europeană de Securitate Comună

Tratatul de la Maastricht

Premisele dezvoltării PESC (Politica Externă şi de Securitate Comună) şi PESA (Politica Europeană de Securitate şi Apărare), ca parte a PESC, au fost statuate de TUE, care stipulează la articolul J.4 alin. (1) al Titlului V următoarele: “Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune”[1].

PESC nu era o “politică” în adevăratul sens, ci, mai degrabă, un “catalog” de intenţii, având un cadru juridico-instituţional destul de firav. Această politică se proiecta ca fiind “comună pentru Uniune şi statele sale membre”, dar nu “comunitară”. Ea se găsea, deci, situată între cele exclusiv-comunitare şi cea exclusiv-interguvernamentală (JAI) [2]

La realizarea PESC se asociau unele instituţii – Comisia, Consiliul, Parlamentul European – având capacitatea de a decide, prin majoritate calificată, “Acţiuni Comune”.

Structura instituţională a PESC după Tratatul de la Mastricht era următoarea:

Se observă strânsul angrenaj cu CE, demonstrat, printre altele, şi de implicarea Comisiei, precum şi de faptul că Comitetul Politic, parte a cooperării interstatale PCE, nu îşi mai transmite proiectele Consiliului de Miniştri în mod direct, ci prin intermediul Comitetului Reprezentanţilor permanenţi – parte instituţională a pilonului CE[3].

Aşadar, premisele dezvoltarii PESC (Politica Externa si de Securitate Comuna) si PESA (Politica Europeana de Securitate si Aparare), ca parte a PESC, au fost statuate de TUE, care stipuleaza la articolul J.4 al Titlului V urmatoarele: “Politica externă si de securitate comună

înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune”[4].

Obiectivele PESC sunt :

protejarea valorilor, intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;
intărirea, pe toate căile, a securităţii Uniunii şi a statelor membre;
păstrarea păcii şi intărirea securităţii internationale, în acord cu principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki şi Cartei de la Paris;
promovarea cooperării internaţionale;
dezvoltarea şi consolidarea democraţiei, legalităţii, respectului pentru drepturile omului şi a libertaţilor fundamentale

Se poate afirma că PESC era (şi este) încă un proiect în curs de definire şi realizare[5].

Între interferenţele ce existau între interguvernamental (confederal) şi comunitar (federal), trebuie semnalată şi dualitatea ce persista în planul relaţiilor externe ale UE: pe de o parte, componenta comunitară externă a CE, iar pe de alta, componenta interguvernamentală a UE (PESC).

Altfel spus, Uniunea veghea pentru menţinerea coerenţei acţiunii externe (art. C) astfel încât relaţiile externe comunitare să ţină cont de obiectivele Uniunii (componenta comunitară), dar şi de orientările generale ale Consiliului European (componenta interguvernamentală).

Se observă aici o “subordonare” a acţiunii externe comunitare faţă de Politica Externă şi de Securitate Comună . Adevărul este că această organizare nu era chiar nouă, fiind suficient să privim “Sistemul de Cooperare Politică” care obliga ca orice decizii normative ale CEE să ţină cont de deciziile politice ale acesteia. Altfel spus, Consiliul CEE putea adopta decizia de suspendare a unor Acorduri cu terţe ţări doar dacă exista o decizie în acest sens a Consiliului de Cooperare Politic.

Având în vedere toate acestea, atunci când vorbim despre politica externă putem interpreta că asistam la o subordonare a “juridicului” faţă de “politic” cât şi la excluderea controlului juridic asupra deciziilor Consiliului (luate în conformitate cu art. J), ceea ce punea la îndoială noţiunea de “Comunitate de Drept” (atât de dragă UE). Este evident că în aceste condiţii era exclusă şi posibilitatea existenţei, din partea Curţii de Justiţie, a Avizelor sale în materie de PESC[6].

Politica Externă şi de Securitate Comună este, aşa cum arătam, succesoarea Cooperării Politice Europene (CPE)[7]. Cum terenul în care urma să se “mişte” PESC era foarte sensibil şi afecta direct suveranitatea statelor, rezultatul la care s-a ajuns în 1992 nu reprezenta o reală politică externă şi de securitate comună şi, cu atât mai puţin, una de apărare. Era doar un “pas înainte” în această direcţie, următor CPE şi parte a procesului de integrare ce urma a fi revizuit în 1996.

PESC se configura, astfel, de la început ca o politică globală şi progresivă:

globală, pentru că aspira să acopere toate sectoarele de politică externă şi de securitate (Art. J.1.1.);
progresivă, pentru că începea cu sectoarele în care statele membre aveau interese comune importante, urmând apoi a se dezvolta gradual în funcţie de necesităţile fiecărui moment (Art. J 10).

Inovaţiile cele mai relevante în acest sector erau:

încorporarea deplină a noţiunii de “securitate”[8] şi includerea incipientă şi evolutivă, dar încă neclară a celei de “apărare”[9] (conform Art. J.4);
implementarea unui nou cadru instituţional subordonat principiilor unităţii[10] şi coeziunii[11]. În acest sens, PESC urma să folosească în favoarea sa importanţa atinsă la nivel mondial de către Comunitate prin dimensiunea sa economico-comercială. Din punct de vedere funcţional, de data aceasta Consiliul era cel care decidea şi nu statele membre. În ceea ce o privea, Comisia “împărtea” dreptul său de iniţiativă cu statele membre, iar Secretariatul PESC îşi desfăşura activitatea în cadrul Secretariatului Consiliului ;

c) realizarea reformei “mecanicii decizionale”, prin trecerea de la consens la unanimitate[12] pentru deciziile de caracter general şi introducerea posibilităţii de a se lua decizii prin majoritate calificată, în unele aspecte (gestionarea problematicii PESC, de ex.).
d) impunerea unei mai mari “discipline naţionale”, PESC urmând a avea un caracter “mai obligatoriu” pentru statele ce participau la Cooperarea Politică Europeană (CPE). Se încuraja abandonarea veto-ului şi recurgerea la abţinere. Declaraţia 27[13] prevedea chiar ca, atunci când exista garantată majoritatea calificată în favoarea unei decizii, Statele membre să evite (în măsura posibilului) utilizarea unanimităţii în luarea respectivei decizii pentru a se încuraja, astfel, “politizarea”, “comunitarizarea” PESC;
e) elaborarea unor mecanisme comune de acţiune. Fiind un instrument progresiv, PESC era susceptibil extinderii competenţelor. Într-un prim moment, era prevăzută “cooperarea sistematică”, adică ceva similar unei “CPE întărite” atribundu-i-se şi “acţiuni comune”. Ulterior, urma să se consolideze gradual numărul şi sfera acţiunilor comune, stabilite de către Consiliul European de la Lisabona . Astfel, atunci când se decidea o “acţiune comună”, poziţia şi acţiunea colectivă a membrilor UE (sub conducerea Preşedinţiei) urmau a se converti în “principale”, în timp ce acţiunea naţională, rămânea “subsidiară”. Consilului European îi revenea să fixeze, prin consens, orientările generale ale acţiunilor comune, iar Consiliului de Miniştri să determine, prin unanimitate, mijloacele, procedurile, limitele şi durata fiecărei acţiuni comune. Consiliul putea decide, prin unanimitate, care era sfera de cuprindere – aprobată ulterior prin majoritate calificată – a fiecărei acţiuni comune (art. J.3)[14].

Referitor la securitate şi apărare[15], dispoziţii pertinente se regăseau în Art. J.4 TUE şi în două Declaraţii anexe aprobate de către membri Uniunii Europei Occidentale/UEO[16]. În dezvoltarea dimensiunii sale de apărare, complementară NATO, Uniunea urma a folosi UEO, înţeleasă ca “parte a dezvoltării UE”, aceasta urmând a elabora şi pune în practică deciziile şi acordurile UE cu repercusiuni în sfera apărării.

UEO era deci înţeleasă într-o dublă perspectivă: ca o componentă defensivă a UE şi ca un mijloc de consolidare a pilierului european al NATO.

Trebuie arătat că, problemele referitoare la apărare nu erau supuse procedurilor folosite în cazul acţiunilor comune ceea ce înseamnă că, în acest caz, rămânea valabil principiul unanimităţii[17].

Statele membre sprijină activ politica externă şi de securitate a Uniunii şi o vor servi în spiritul loialităţii si solidarităţii reciproce. Ele se vor abţine de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau de natura să lezeze eficacitatea acesteia. Consiliul va veghea la aplicarea acestor principii[18].

Politica Uniunii nu trebuie sa prejudicieze caracterul specific al politicii de securitate şi aparare a statelor membre, va respecta obligaţiile statelor în cadrul NATO si va fi compatibilă cu politica de securitate şi apărare stabilită prin acorduri internaţionale[19].

Preşedinţia UE reprezinta UE în probleme ce decurg din PESC. Aceasta va fi responsabilă de implementarea măsurilor comune, reprezentând în această calitate, în principiu, poziţia UE în cadrul organizaţiilor şi activităţilor internaţionale. În acest sens, preşedinţia va fi asistată de către statul membru care a deţinut aceasta poziţie în perioada anterioară şi de către cel care va deţine preşedinţia în următoarele şase luni (Troika)[20].

Consiliul UE defineşte principiile şi liniile directoare pentru PESC. Acesta ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea PESC pe baza liniilor directoare adoptate de către Consiliul European, asigurând unitatea, consistenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii. La 1 noiembrie 1993, Tratatul a intrat în vigoare şi astfel s-a putut face auzită vocea Europei pe scena internaţională, exprimându-se poziţii proprii asupra unor conflicte şi subiecte internaţionale, conform principiilor şi valorilor comune europene[21].

Prin stabilirea principiilor şi liniilor directoare pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, se asigură cadrul general al diverselor acte în cadrul PESC. Aceste măsuri nu trebuie să preceadă în cadrul PESC, fiind instrumente politice menite să asigure coerenţa acţiunilor de politică externă a Uniunii[22].

Articolul 12 din Tratatul UE enumeră modalităţile prin care Uniunea urmăreşte realizarea ţelurilor PESC. Acestea sunt:

stabilirea principiilor şi a orientărilor generale pentru politica externă şi de securitate comună;
decizii privind strategii comune;
acţiuni comune;
poziţii comune;
întărirea cooperării sistematice între statele membre în implementarea politicii externe şi de securitate comune[23].

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, nu a înregistrat progrese semnificative fiind vorba, mai degrabă, de o serie de schimbări redacţionale. Nu a fost realizată sistematizarea normelor referitoare la relaţiile internaţionale, PESC fiind menţinută în cadrul interguvernamental chiar dacă se preciza expres obligativitatea cooperării dintre Consiliu şi Comisie, în scopul garantării coerenţei actului de decizie în dubla sa alteritate comunitar-interguvernamental.

Tratatul de la Amsterdam prezinta cinci obiective fundamentale pentru PESC:

apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independentei si integritatii Uniunii in conformitate cu Carta Natiunilor Unite;
intarirea securitatii in interiorul Uniunii, prin toate mijloacele;
mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale;
promovarea cooperarii internationale;
dezvoltarea si consolidarea democratiei si respectului legilor, a drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC şi a introdus noi instrumente politice, structuri şi reguli.

Instrumente politice

– principiile şi liniile directoare – oferă orientarea politică generală;

– strategiile comune – stabilesc obiectivele, durata şi mijloacele puse la dispoziţie de către Uniune şi de către statele membre în probleme de interes reciproc, (in present exista strategii comune cu Rusia, Ucraina, ţarile mediteraneene si cu privire la Procesul de pace in Orientul Mijlociu).

– acţiunile comune – prezintă detalii suplimentare referitoare la situaţii specifice ce necesită “acţiuni operaţionale”;

– propunerile comune – definesc “atitudinea Uniunii faţă de anumite probleme de natură geografică sau tematică”27.

De asemenea, Tratatul a inclus două noi formule de luare a deciziilor:

– abţinerea constructivă – atâta timp cât nu constituie mai mult de o treime din voturile din Consiliu, membrii statelor se pot abţine de la decizia luată unanim de celelalte state membre. Statele membre care se abţin acceptă că o decizie este obligatorie pentru UE, dar ele însele pot să nu o aplice;

– încălcarea de urgenţă – când adoptarea poate fi luată prin vot majoritar calificat (precum adoptarea unor acţiuni comune), un stat membru poate să-şi declare opoziţia faţă de adoptarea unei astfel de decizii “din cauza unor importante raţiuni de politică naţională”. Într-un asemenea caz, Consiliul poate decide prin vot majoritar calificat pentru a supune problema Consiliului European care ar urma să decidă apoi unanim asupra problemei, dacă să se întreprindă sau nu o acţiune[24].

Acestea formau împreună “cadrul de cooperare sistematică a statelor membre”. Se menţinea unanimitatea pentru deciziile importante, dar se atenua efectul acesteia prin adăugarea posibilităţii “abţinerii constructive”. Se excludea trecerea generalizată la cooperarea consolidată în cazul Pilierului II. Pentru acţiunile, poziţiile şi deciziile care se bazau pe o strategie comună se putea, însă, utiliza majoritatea calificată ori de câte ori nu existau state membre ce s-ar fi putut opune acestei modalităţi de vot.

De asemenea, Tratatul a inclus două noi formule de luare a deciziilor:

abţinerea constructivă – atâta timp cât nu constituie mai mult de o treime din voturile din Consiliu, membrii statelor se pot abţine de la decizia luată unanim de celelalte state membre. Statele membre care se abţin acceptă că o decizie este obligatorie pentru UE, dar ele însele pot să nu o aplice;
încălcarea de urgenţă – când adoptarea poate fi luată prin vot majoritar calificat (precum adoptarea unor acţiuni comune), un stat membru poate să-şi declare opoziţia faţă de adoptarea unei astfel de decizii “din cauza unor importante raţiuni de politică naţională”. Într-un asemenea caz, Consiliul poate decide prin vot majoritar calificat pentru a supune problema Consiliului European care ar urma să decidă apoi unanim asupra problemei, dacă să se întreprindă sau nu o acţiune.

În scopul “personalizării” PESC cât şi al realizării unei “coordonări operative a acesteia”, se prevedea ca Secretarul General al Consiliului să îndeplinească şi funcţia de “Înalt Reprezentant al UE pentru PESC” (Mister PESC)[25].

Înaltul Reprezentant “trebuie să ajute Consiliul în probleme referitoare la scopul PESC, în mod special prin contribuţia la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor de politică şi coordonarea dialogului politic cu terţe ţări, atunci când este necesar şi când acţionează din partea Consiliului la cererea Preşedintelui”[26]. Participarea parlamentului la elaborarea măsurilor din cadrul politicii externe şi de securitate comună este limitată la întrebări şi recomandări ce pot fi adresate Consiliului sau Înaltului Reprezentant (art. 21 din Tratatul UE). Parlamentul European are un rol important doar în ceea ce priveşte deciziile de finanţare a PESC (art. 28 din Tratatul UE)[27]. Javier Solana este primul Înalt Reprezentant şi a intrat în funcţie după ce fusese înainte Secretar General NATO.

În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înfiinţată o Unitate de Planificare a Politicii şi de Avertizare Timpurie. Aceasta are ca scop monitorizarea, analiza şi aprecierea evenimentelor şi desfăşurărilor internaţionale, incluzând avertizări timpurii privind potenţialele crize.

Structura la nivel de oficiali:

COREPER – Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi- ambasadorii statelor membre UE şi Secretarul general adjunct al Comisiei se întrunesc o dată pe săptămână pentru pregătirea agendelor şi deciziilor Consiliului.

PSC – Comitetul Politic şi de Securitate – are un rol central în definirea şi urmărirea răspunsului UE la o criză şi este compus din reprezentanţi naţionali la nivel de ambasadori, aleşi în cadrul COREPER. De asemenea, pregăteşte recomandările pentru activităţile viitoare ale PESC, inclusiv PESA.

Corespondenţii europeni – aflaţi în toate statele membre UE împreună cu Comisia coordonează zilnic activităţile PESC şi pregătesc întrunirile PSC şi PESC.

Grupul de consilieri RELEX examinează aspectele instituţionale, legale şi financiare ale propunerilor făcute în PESC. Pregăteşte activitatea COREPER privind acţiunile comune şi asigură consistenţa raportului inter-pilieri.

Grupurile de lucru PESC sunt compuse din experţi din statele membre UE şi din Comisie, care se întrunesc pe direcţii geografice şi funcţionale pentru a elabora documentele politice şi opţiunile care vor fi prezentate şi analizate de organismele PESC.

Pentru a asigura implementarea PESC, în cadrul Consiliului s-au înfiinţat mai multe comitete noi :

Comitetul Militar al UE – EUMC – responsabil cu furnizarea de consiliere şi recomandări militare pentru PSC în legătură cu toate problemele militare din cadrul UE.

Personalul Militar al Uniunii Europene – EUMS – oferă expertiză militară şi sprijin pentru PESA, incluzând şi conducerea operaţiunilor UE de gestionare a crizelor militare.

Grupul Militaro-Politic examinează aspectele militaro-politice ale tuturor propunerilor din cadrul politicii externe şi de securitate.

Comitetul pentru aspecte civile de gestionare a crizelor consiliază în privinţa aspectelor politice nemilitare sau prevenirea conflictelor.

Dezbaterea problemelor de securitate şi apărare, după cum au fost exprimate în Declaraţia Franco-Britanică de la Saint-Malo (4 decembrie 1998), are în atenţie necesitatea ca UE să-şi îndeplinească prevederile Tratatului de la Amsterdam. Aceasta include responsabilitatea Consiliului European de a decide asupra formării progresive a unei politici de apărare comună în cadrul PESC. În acest scop, Uniunea trebuie să aibă putere autonomă de acţiune, susţinută de forţe credibile[28].

Interesantă şi de viitor era decizia cu privire la crearea “Unităţii de Planificare şi Alertă Rapidă”, prevăzută într-o Declaraţie anexă la Actul Final. Această unitate urma a fi formată din reprezentanţi ai Comisiei, Consiliului, statelor membre şi UEO[29].

Ca modificare, s-a stabilit includerea unei politici comune de securitate şi apărare (PESA) în cadrul PESC (ca o consecinţă a acestei prevederi, Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a decis crearea unui corp militar operaţional european de 60000 oameni, care să poată fi folosit în operaţiuni “de tip Petersberg” – restabilirea şi păstrarea păcii în zone de conflict, acţiuni umanitare), înfiinţarea unei “Unităţi de planificare politică şi alertă rapidă” (menită să asigure coerenţă politicii externe cu celelalte politici comunitare). Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001 a adoptat o declaraţie cu privire la capacităţile operaţionale ale PESA, recunoscând oficial că Uniunea este acum capabilă sa conduca operaţiuni în condiţii de criza. Tot în Declaraţia de la Laeken se reamintea scopul fundamental al construcţiei europene, acela de a apăra continentul de război şi de a crea o Europă puternică şi unită. Structurile interimare stabilite după Amsterdam au devenit permanente.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi – în situaţia în care Alianta Nord-Atlantica nu este angajata – lansarea si coordonarea unor operatii militare sub autoritatea UE, ca raspuns la situatii de criza. Intrucat angajarea resurselor de catre statele membre la astfel de operatii se bazeaza pe decizii suverane, este important de subliniat ca PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra acestuia fiind exercitat de sefii de state si de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de catre parlamentele nationale[30].

În legătură cu politica de apărare, UE se angaja să strângă relaţiile cu UEO şi admitea că această organizaţie făcea parte din “planurile sale de dezvoltare a unor capacităţi de apărare operative care să nu afecteze politica de securitate şi apărare a unor state membre sau obligaţiile lor specifice”. Asupra reformei PESC a se vedea “Raportul Grupului de Reflecţie”, Secretariatul General al Conseliului Uniunii, Bruxelles, 5 decembrie 1995 unde se considera că CIG trebuia să găsească mijloacele de a dota Uniunea cu o mai mare capacitate de acţiune externă, în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce. UE trebuia să devină capabilă să-şi identifice interesele, să decidă linia sa de acţiune şi să o execute de o formă eficace. Extinderea putea pune în dificultate aceste obiective, dar – în acelaşi timp – putea să grăbească apariţia unei “adevărate PESC”. Aceasta reclama ca Uniunea să poată analiza şi pregăti în comun acţiunea sa externă. În acest scop, se propunea crearea unei “Unităţi de Planificare şi Analiză a PESC”. Respectiva entitate trebuia să fie responsabilă în faţa Consiliului. Membri ei se recrutau din sânul Secretariatului General al Consiliului, Statelor membre şi Comisiei. Se aprecia că Unitatea trebuia să funcioneze în cadrul instituţional comunitar. Se sugera ca şeful acestei Unităţi, a cărei atribuţii puteau fi unificate cu cele ale Secretarului General al UEO – în cazul unor evoluţii în acest sens ale UEO – să fie chiar Secretarul General al Consiliului. Se reclama, de asemenea, capacitate de decizie comună. În acest sens, se propunea revizuirea procedurilor decizionale şi de finanţare astfel încât să se realizeze adaptarea acestora la “natura” politicii externe şi de securitate comună a UE. Trebuia realizată concilierea dintre respectarea suveranităţii statelor membre şi solidaritatea diplomatică şi politică a acestora. Trebuia analizată posibilitatea unor formule flexibile în acest domeniu care să nu împiedice adoptarea unor decizii de grup ale celor care le considerau necesare. În acest caz, trebuia analizat modul în care acestea ar putea deveni efective. Existau opinii în favoarea extinderii majorităţii calificate la PESC cât şi în favoarea extinderii rolului consultativ al PE. Sigur era că Uniunea avea nevoie de o vizibiltate crescută în privinţa acţiunilor sale externe dacă dorea să “acompanieze” statutul ei de mare putere economică cu cel de mare putere politică. Au fost examinate diferite opţiuni pentru ca Uniunea să poată “vorbi cu o singură voce”. S-a stabilit, până la urmă, figura Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate (Mister PESC), ceea ce dota Uniunea cu “un chip” şi ”o voce”. Respectiva persoană (Javier Solana, în actualitate) era desemnată de către Consiliul European şi îşi desfăşura activitatea sub mandatul Consiliului. S-a stabilit necesitatea unei cooperări structurate între Consiliu, Preşedinţia acestuia şi Comisie astfel încât diferitele elemente ale dimensiunii externe ale Uniunii să funcţioneze ca un tot unitar. Rolul politic superior al Uniunii în lume trebuia să fie coerent cu proiecţia externă economică a acesteia (Uniunea era deja primul partener comercial al regiunilor puternic industrializate, dar şi primul donator mondial). UE trebuia să găsească mijloacele ca PESC să: rezulte vizibilă pentru cetăţenii săi şi pentru lumea întreagă; să fie reprezentativă pentru statele membre; să fie coerentă prin continuitate şi globalitate.

În sectorul politicii comunitare de securitate şi apărare, Uniunea Europeană recurgea la structurile Uniunii Europene Occidentale. UEO era considerată ca un element integrant al dezvoltării UE. UEO trebuia să elaboreze şi execute deciziile şi acţiunile UE referitoare la politica de apărare. Într-o declaraţie specifică asupra rolului UEO şi a relaţiilor sale cu UE şi NATO, cele nouă state membre ale UEO şi UE au stabilit un program de cooperare pentru viitor. Aici se afirma că UEO se va transforma, pas cu pas, în elementul apărării UE şi va întări, astfel, pilierul european al NATO. Din cauza faptului că, pentru statele membre, problema apărării şi a securităţii va continua să constitutie un sector politic foarte sensibil, aceste măsuri şi decizii continuau să se adopte prin unanimitate. Fără îndoială, politica comunitară de securitate nu însemna încă o politică de apărare comună. De aceea, trebuia căutată, pe termen lung, formalizarea unei politici comune de apărare care să poată conduce, la un anume moment, spre o apărare comună. Multiplele provocări determinate de situaţia internaţională în materie de securitate, reclamau un răspuns european eficace şi coerent, bazat pe conceptul global de securitate. Se considera că UE ar putea continua examinarea dezvoltării unei “identităţi europene în sectoarele securităţii şi apărării”. Această dezvoltare trebuia realizată în conformitate cu obiectivele Tratatului de la Maastricht, în care se prevedea că PESC includea aspectele referitoare la securitatea comună, inclusiv posibilitatea definirii unei politici comune de apărare care să ducă, eventual, la o apărare comună. In opinia membrilor comunitari ai NATO, organizaţia continua să reprezinte garanţia securităţii şi apărării colective a Europei. De asemenea, trebuia garantat dreptul statelor nemembre ale NATO, dar membre ale UE de a adopta propriile decizii în domeniul apărării. Statele membre considerau, în majoritatea lor, că Uniunea ar trebui să-şi dezvolte capacităţile operative, să promoveze o cooperare europeană mai strânsă în materie de fabricare a armamentului şi să garanteze o mai mare coerenţă între aspectele militare şi cele politice, umanitare şi economice în cazul gestionării europene a crizelor. Plecând de la această bază, tot mai multe state membre UE doreau întărirea relaţiei dintre UE şi UEO, înţeleasă ca parte integrantă în dezvoltarea Uniunii. Opţiunile cu care s-a operat în acest sens, erau:

asociere întărită între UE şi UEO, menţinându-se autonomia formală a UEO;
stabilirea de relaţii juridice şi politice obligatorii care să permită ca UE să-şi asume un rol de conducere în UEO în vederea desfăşurării operaţiunilor de implementare sau/şi menţinere a păcii cât şi a celor de gestiune a crizelor în general (Misiunile Petersberg);
încorporarea în Tratate a UEO;
încorporarea progresivă a UEO în UE fie prin fuzionarea completă a UE cu UEO, fie prin stimularea convergenţei UE/UEO, UEO transoformându-se într-un organ executiv al UE în chestiuni operative şi militare. În cazul unei fuziuni a celor două organizaţii internaţionale regionale, Tratatul nu ar fi încorporat – fie în corpul Tratatului, fie într-un Protocol anexă – doar misiuni de tip Petersberg, ci şi un angajament de apărare colectivă. S-a avansat chiar ideea includerii, într-o revizuire ulterioară a Tratatului, a clauzei asistenţei reciproce în scopul apărării frontierelor externe ale UE.

Toate acestea erau realizabile doar prin acordul statelor şi popoarelor europene deoarece Europa şi democraţia erau inseparabile. Până acum întreaga construcţie europeană s-a realizat prin acordul comun al guvernelor statelor membre, ratificarea acestora de către parlamentele acestor state şi cu sprijinul respectivelor lor popoare[31].

Tratatul de la Nisa – noi evoluţii ale PESC

Tratatul de la Nisa a produs o imagine mai bună a misiunii şi a funcţiilor noilor organisme care se ocupă cu probleme de securitate şi de apărare.

În lumina modificărilor aduse de Tratatul de Nisa, politica de apărare comună se rezumă la:

cooperare în materie de armament;
cooperare în misiunile umanitare şi de evacuare;
cooperare în misiunile de menţinere a păcii;
participarea cu unităţi combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii.

Tratatul de la Nisa a definit apărarea UE ca o “apărare autonomă”, marcând sfârşitul UEO şi modificând art. 17 TUE, dar identitatea europeană a securităţii şi apărării a rămas doar în NATO, ca un dispozitiv de consultare şi cooperare UE-NATO[32].

Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară şi a fost stabilită arhitectura instituţională de soluţionare a problemelor securităţii şi apărării europene.

Obiectivul principal al PESA l-a reprezentat realizarea de către statele europene membre ale UE a unei Forţe de Reacţie Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003. Operaţionalizarea deplină a forţei face ca statele membre să fie apte să o disloce în întregime în timp de 60 de zile şi să asigure, în cadrul acesteia, elemente de răspuns rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar şi să sprijine logistic forţa dislocată cel puţin un an. Misiunile FRR a UE includ operaţiuni de la cele mai grele, de restabilire a păcii sau de menţinere a păcii, până la unele uşoare, de tip umanitar, de salvare sau evacuare.

În general, se consideră edificarea PESC ca fiind o întreprindere dificilă, atâta timp cât capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre. Astfel, se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu 10 membri, ar putea spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra principiilor fundamentale pentru o acţiune comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua numai după intrarea în vigoare a noii Constituţii Europene.

Structura instituţională a celui de-al doilea pilon este, conform Tratatului de la Nisa, după cum urmează:

Comitetul Politic al CPE se transformă, odată cu Tratatul de la Nisa (Articolul 25) în Comitetul Politic şi de Securitate (CPS). Acesta se ocupă de toate aspectele PESC, urmând să funcţioneze totodată şi ca „motor“ al PESC şi PESA. CPS ţine sub observaţie cursul evenimentelor internaţionale relevante pentru PESC/PESA (funcţie analitică), pentru a putea oferi Consiliului pe Probleme Generale (Consiliul Miniştrilor de Externe), pe baza analizei sale, recomandări în ceea ce priveşte elaborarea politicilor de urmat (pregătirea deciziei). În plus, CPS se asigură că politicile, asupra cărora s-a ajuns la un consens, sunt implementate (controlul implementării) şi constituie punctul de legătură în ceea ce priveşte schimbul de informaţii dintre diversele instituţii şi actorii implicaţi în structurile PESC/PESA — inclusiv NATO (funcţie de legătură). Această instituţie a cunoscut aşadar, prin Tratatul de la Nisa, o creştere evidentă[33].

Încă din iunie 2000 există o altă nouă instituţie civilă a PESC — Comitetul pentru aspectele civile ale administrării situaţiilor de criză. Acest Comitet funcţionează conform noului concept de securitate, ocupându-se de aspecte privind prevenirea crizelor şi elaborând planuri de soluţionare a situaţiilor de criză prin mijloace civile. Comitetul îşi înaintează propunerile CPS-ului. Şi Comisia este reprezentată în acest Comitet. Astfel este creată legătură cu pilonul UE, unde există deja potenţiale de administrare civilă a situaţiilor de criză.

Conform textelor aprobate de către Consiliul European de la Nisa referitoare la Politica Europeană de Securitate şi Apărare, obiectivul Uniunii era acela de a o face operaţională cât mai repede cu putinţă. O decizie în acest sens urma a fi luată de către Consiliul European în cursul anului 2001 şi cel mai târziu de către Consiliul European de la Laeken/Bruxelles pe baza dispoziţiilor existente în Tratat. Ratificarea Tratatului revizuit nu va constitui o precondiţie în acest sens)[34].

Tratatul privind instituirea unei Constituţii pentru Europa : o posibilă etapă în dezvoltarea PESC

Semnat la Roma, in data de 29 octombrie 2004, de catre sefii de state si guverne ale tarilor membre si candidate, Proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa face referiri importante atât la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), cât şi la Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) , ca parte integrantă a PESC. În proiectul Constituţiei Europene noul concept PSAC (Common Security and Defence Policy, CSDP) înlocuieşte, aşadar, deopotrivă vechiul concept PESA.

De asemenea, profilul politicii externe a fost consolidat prin statuarea funcţiei de Ministru al Afacerilor Externe. Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii va fi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei Europene şi, prin aceasta, membru al Colegiului Comisiei. El va conduce Politica Externă şi de Securitate Comună, fiind responsabil de relaţiile externe şi de coordonarea altor aspecte ale acţiunii externe a Uniunii, inclusiv de prezidarea Consiliului Afacerilor Externe, ca structură a Consiliului de Miniştri.

În ceea ce priveşte Politica de Securitate şi Apărare Comună, proiectul Constituţiei Europene menţionează că acesta va include articularea progresivă a unei politici comune de apărare a Uniunii, care va conduce la o apărare comună atunci când Consiliul European va decide aceasta în unanimitate. PSAC va trebui însă să nu afecteze particularităţile politicilor de securitate şi apărare ale statelor membre, să respecte obligaţiile impuse anumitor state membre de apartenenţa la NATO şi să asigure compatibilitatea sa cu politica de securitate şi apărare a Alianţei Nord-Atlantice.

Proiectul Constituţiei Europene aduce şi cinci elemente de noutate importante în sfera Politicii de Securitate şi Apărare Comune: extinderea misiunilor Petersberg; decizia înfiinţării unei Agenţii Europene privitoare la Armamente, Cercetare şi Capacităţi Militare; aplicarea cooperării structurate (structured cooperation) la misiunile internaţionale; posibilitatea cooperării mai strânse (closer cooperation) a statelor Uniunii în sfera apărării reciproce; şi introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri teroriste şi a unor dezastre naturale sau produse de om;

Extinderea misiunilor Petersberg presupune: operaţiuni comune de dezarmare; misiuni de salvare şi umanitare; servicii de asistenţă şi consultanţă militare; misiuni de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii; misiuni ale forţelor combatante de management al crizelor, incluzând impunerea păcii şi stabilizarea post-conflict.

Un alt aspect de noutate îl reprezintă faptul că prin Constituţia Europeană se prevede explicit posibilitatea participării Uniunii Europene la misiuni civile sau militare de menţinere a păcii, prevenire a conflictelor şi întărire a securităţii internaţionale în afara graniţelor Uniunii Europene, abordare care, la rândul său, este pe deplin consonantă cu conceptul strategic şi iniţiativa UE privitoare la „Europa extinsă-noua vecinătate” (Wider Europe-New Neighbourhood).

De asemenea, Proiectul Constituţiei Europene stipulează înfiinţarea unei Agenţii Europene privitoare la Armamente, Cercetare şi Capacităţi Militare la care să participe statele membre interesate şi care să înglobeze formele de cooperare deja existente în domeniu.

Procesul de ratificare a Constituţiei a eşuat prin refuzul prin referendum a Franţei şi Olandei. De aceea mulţi consideră că fără o constituţie, la nivelul UE cu greu s-ar putea vorbi de o strategie de securitate.

De această problemă spinoasă Uniunii Europene ca actor activ în menţinerea securităţii globale, s-au ocupat mai mulţi analişti europeni şi nu numai. Un studiu interesant, din acest punct de vedere a fost realizată de către Grupul de la Versberg – Dezvoltând Uniunea Europeană ca factor internaţional de securitate – o strategie de acţiune. În cadrul acestuia se pune accent pe următoarele aspecte: necesitatea ca UE să adopte un nou concept strategic, care să ducă la refacerea credibilităţii în plan diplomatic şi la integrarea Europei pe baza a trei criterii – legitimitate politică, posibilităţi militare şi capabilitatea de a-şi asuma noile responsabilităţi; întărirea organismelor proprii existente şi crearea altora noi, corespunzător cerinţelor rezultate din actualele responsabilităţi; până în anul 2015, UE trebuie să fie în măsură să desfăşoare operaţii de tip Kosovo, pe baza propriilor capacităţi civile şi militare de planificare a apărării, de gestionare conceptuală şi doctrinară a crizelor; autonomia operaţională se va putea realiza prin crearea unor instituţii şi structuri militare similare celor ale NATO, în special în domeniile informaţiilor strategice, comunicaţiilor permanente, de supraveghere şi cercetare tactică, precum şi de transport şi logistice la nivel strategic şi tactic; trecerea începând cu 2003 la asumarea graduală a misiunilor forţelor şi la creşterea responsabilităţior în concordanţă cu evoluţiile precizate de Tratatul de la Amsterdam………

Uniunea Europeană, apostrofată mult timp ca fiind un „gigant economic, un pitic politic şi un licurici militar”, este obligată practic de noua dinamică a scenei internaţionale să-şi asume, alături de Statele Unite ale Americii, responsabilitatea securităţii mondiale şi o viziune strategică comună, devenind totodată mai activă și mai coerentă în viitoarele ei proiecţii şi intervenţii externe. Suntem de părere că evoluţia spectaculoasă din ultimii ani din acest domeniu va continua, UE fiind capabilă să-şi completeze şi să-şi depăşească statutul de putere economică.

[1] European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of

International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 39

[2] Idem 11

[3] http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm

[4] European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of

International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 39

[5] Iordache Gheorghe Barbulescu/

[6] Idem

[7]

[8] referiri la securitate, TUE, art. G 222-225

[9] referiri la apărare, TUE, art. B; art. J 4; Declaraţia 30

[10] cadru instituţional unic

[11] integrarea instrumentelor diplomatice şi a panopliei mijloacelor comerciale ale UE

[12] abţinerile nu împiedicau decizia, ca înainte

[13] Declaraţia asupra votului în sectorul Politicii de Externe şi Securitate Comună

[14] Idem 24

[15] referiri la apărare avem în TUE, art. B; art. J 4;

[16] Declaraţiile 30.I. şi 30.II. referitoare la Uniunea Europeană Occidentală

[17] Idem 26

[18] European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 39

[19] Idem 26

[20] Idem

[21] European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 39

[22] Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, B., 2007, pg. 29

[23] Ibidem

[24] Poede, George, “Instituţii de securitate”, în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, Bucureşti, 2005,

p.88

[25] Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 458

[26] European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p. 49

[27] Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, B., 2007

[28] referiri la apărare avem în TUE, art. B; art. J 4;

[29] Declaraţiile 30.I. şi 30.II. referitoare la Uniunea Europeană Occidentală

[30] idem

[31] Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 458

[32] referiri la apărare avem în TUE, art. B; art. J 4.

[33] http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm

[34] Idem 44

Lasă un răspuns Anulează răspunsul