Criza palestiniano – israeliană a luat noi dimensiuni în 2002. În primul rănd, pe fundalul întăririi orientării dure în Israel, „Intifada” a continuat, dublată de serii de atentate sinucigaşe extrem de periculoase. Regimul Ariel Sharon a replicat cu vigoare: în aprilie 2002, armata israeliană a atacat teritoriile palestiniene, reproşându-i lui Arafat incapacitatea de a respecta Acordurile de la Oslo, din 1993 şi de a controla mişcările extremiste „Hamas” şi „Jihadul Islamic”. În acest context, acţiunile Israelului au încălcat Rezoluţia ONU nr. 1397 (din martie), promovată de SUA, care reitera principiile edificării statului palestinian şi ale reglementării paşnice a conflictului israeliano – palestinian.
Problema palestiniană se complică şi prin disensiunile din cadrul Autorităţii Palestiniene, precum şi prin dezacordurile dintre aceasta şi diasporă sau dintre arabii moderaţi şi fundamentaliştii islamici. Vârsta înaintată a lui Arafat (72 ani) şi necunoscutele succesiunii sale, menţin un spaţiu al incertitudinii la nivelul superior al Autorităţii Palestiniene.
Întâlnirea arabă de la Beirut, din 27 – 28 martie 2002, a adoptat, pe de altă parte, „planul de pace” al prinţului moştenitor Abdallah Ben Abdelaziz al Arabiei
Saudite: recunoaşterea Israelului, retragerea armatei israeliene în frontierele de la 4 iunie 1967; crearea statului palestinian. Liderii arabi l-au acuzat pe Sharon că urmăreşte, în fapt, să creeze o „reţea de bantustane palestiniene”, într-o „masă de colonii evreieşti”. Ieşirea din criză este greu de întrevăzut în condiţiile în care atât palestinienii, cât şi israelienii sunt împinşi de escaladarea violenţelor armate spre poziţii ireconciliabile („La Monde”, 9 aprilie 2002). UE a aderat la planul saudit (care include şi problema revenirii în ţară a refugiaţilor); SUA şi Israelul a rămas în espectativă.
La 24 iunie, preşedintele G. Bush s-a pronunţat din nou în favoarea existenţei unui stat palestinian, înfiinţat prin negocieri directe israeliano -palestiniene, fără condiţii palestiniene prealabile. În ziua de 22 iulie, armata israeliană a lovit Ghaza şi a ucis un cunoscut lider „Hamas”, cu toate că organizaţia sa era dispusă să înceteze atacurile sinucigaşe. La 10 august, 12 organizaţii palestiniene au ajuns la o înţelegere referitoare la un proiect comun de edificare a unui stat independent, diferit de „planul Hamas”. Câteva zile mai târziu, la 18 august, înalţi „demnitari israelieni şi palestinieni au semnat un protocol de securitate în Gaza. La 17 septembrie, „Cvartetul”(SUA, UE, ONU şi F. Rusă a propus un plan de pace centrat pe recunoaşterea în etape, a statului independent palestinian.
Criza politică din Israel, din toamna 2002, s-a aplanat pe moment prin întărirea grupărilor naţionaliste de la guvernare şi anunţarea alegerilor generale pentru ianuarie 2003. Autorităţile palestiniene acuză însă guvernul A. Sharon că, sub pretextul combaterii terorismului plănuieşte, încă din august, transferarea forţată a neevreilor din Cisiordania în Iordania. Remanierea guvernamentală de la sfârşitul lunii octombrie l-a propulsat în funcţia de ministru al Apărării pe durul şi controversatul general S. Mofaz, iar la Externe pe B. Netanyahu ( laburiştii au părăsit coaliţia de la putere). Între timp, atentatele sinucigaşe şi ripostele violente ale armatei israeliene au continuat să reţină atenţia agenţiilor internaţionale de presă. Spre mijlocul lunii noiembrie, A. Sharon- candidat Likud la alegerile generale- a reiterat poziţia sa faţă de palestinieni: recunoaşterea statului acestora pe o suprafaţă de 42% din Cisiordania. Atentatul de la Hebron, din 15 noiembrie a inflamat din nou criza israeliano-palestiniană. „Cvartetul” a continuat să preseze ambele părţi în conflict pentru a se ajunge la adoptarea unui plan concret de pace. La 25 noiembrie, un val de atentate antiisraeliene s-a înregistrat în Kenia şi Israel, cu participarea Al Qaeda (din septembrie 2002 au căzut victimă conflictelor armate 1998 de palestinieni şi 672 de israelieni). În plan diplomatic, veto-ul SUA de respingere a unei rezoluţii ONU (3 decembrie 2002)- care declara nule hotărârile Israelului de menţinere a colonizărilor şi mutare a Capitalei la Ierusalim- au provocat indignare în tabăra palestiniană, dar şi nemulţumirile reprezentanţilor UE, F. Ruse şi Chinei. Imediat, A. Sharon a prezentat o schiţă de plan de pace: crearea unui stat palestinian, fără Arafat şi fără forţe armate, dacă palestinienii renunţă la terorism şi Ierusalim. Premierul britanic,T. Blair, a anunţat, la mijlocul lunii decembrie 2002, o apropiată reuniune internaţională de pace, la Londra.
În plan mai larg, exprimările şi manifestările fundamentalismului islamic palestinian („Hamas”, „Hezbollahul” palestinian, „Jihadul Islamic” etc.) afectează în mod negativ tentativele politice de stabilizare a situaţiei tensionate în plan regional, în anul 2001 înregistrându-se 5353 de atacuri armate asupra personalului IDF (Israel Defence Forces) şi asupra civililor israelieni, 1215 de civili şi 531 de militari fiind răniţi.
