Globalizarea
Politologia analizează relaţiile internaţionale din perspectivă sistemică, considerând totalitatea legăturilor şi raporturilor între state şi sisteme de state, inclusiv între forţele şi instituţiile care au capacitatea de a acţiona pe arena internaţională, ca un sistem complex şi dinamic. Această perspectivă se bazează pe concepte fundamentale: ordine politică mondială, independenţă şi interdependenţă, mondialism, globalizare, politici transfrontaliere etc., dar şi pe cunoaşterea şi evaluarea uneidiversităţi de condiţii, procese, factori, concepţii şi chiar mentalităţi, toate fiind, într-un fel sau altul, expresia unor raporturi de forţă şi sisteme de interese simultane şi contradictorii, existente în cadrul societăţilor naţionale, ca şi în sfera raporturilor internaţionale.
O particularitate a lumii contemporane o constituie creşterea influenţei factorilor externi asupra ordinii politice interne. Statele-naţiune, păstrându-şi identitatea, câştigând în ordinea suveranităţii şi independenţei politice, au evoluat către contextul cooperării şi integrării, al intercondiţionării. Noua realitate a presupus depăşirea distincţiei tradiţionale, dogmatice, între „intern” şi „extern”, relevând transformări şi structuri noi ale comunităţilor politice. O dată cu trecerea de la tradiţional la modernitate, sub impactul creşterii economice şi revoluţiei tehnico-ştiinţifice, comunităţile politice au intrat într-un nou stadiu, al modernităţii, cu implicaţii profunde asupra vieţii interne şi internaţionale a statelor. În mod corespunzător, ştiinţa politică s-a modernizat, evaluând adecvat tendinţele către organizarea modernă, către solidaritatea organică a umanităţii, sesizând şi supunând atenţiei, în spirit analitic, noile tendinţe, noile realităţi ale unei lumi care a depăşit stadiul bipolarităţii conflictuale generate de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, intrând în etapa care ar putea fi numită a pluralităţii centrelor de putere politică în condiţiile libertăţii, democraţiei şi asigurării drepturilor omului, ale mondializării şi globalizării.
Din perspectiva ştiinţei politice sau a politologiei, abordarea noţiunii de ordine internaţională nu poate fi disociată de ordinea socială reprezentată, potrivit unei definiţii generale, de ansamblul de norme, practici şi procese care asigură satisfacerea nevoilor fundamentale ale grupului social avut în vedere (de regulă, statul naţional). Conceptul de ordine politică internaţională impune anumite delimitări teoretice şi practice: 1. Ordinea politică internaţională are semnificaţii şi valori diferite, în funcţie de natura, structurile şi scopurile diferitelor entităţi dominante şi dominate ori de structuri-relaţii paralele, între state egale în drepturi, suverane şi independente. 2. Conceptul de ordine politică internaţională priveşte şi societatea transnaţională, o realitate istorică de dată mai recentă, legată de evoluţia modernă a mijloacelor de comunicaţie, de extinderea schimburilor economice sub impactul globalizării.
Analiza conceptului de ordine internaţională se cere explicată prin prisma specificităţii sau particularităţii modelelor istorico-teoretice. În acest sens, sunt necesare unele precizări. Mai întâi, dacă prin ordine (internaţională) se înţelege satisfacerea intereselor unui grup, unei entităţi, atunci trebuie să se clarifice dacă este vorba de ordinea interstatală sau de ordinea mondială. Aceasta din urmă se referă la nevoile fundamentale ale umanităţii, pe când ordinea interstatală priveşte nevoile esenţiale ale statelor (îndeosebi, independenţa şi securitatea lor). Apoi, relaţiile între două sau mai multe state pot funcţiona în virtutea drepturilor statelor fără ca ordinea lor interioară să fie aceeaşi. Sunt, astfel, descrise specii de spaţii politice, zone geopolitice şi mutaţii de ordin mondial[1], între ordinea mondială şi ordinea interstatală coexistând complementarităţi, dar şi tensiuni.
Politologia, în general, analiştii vieţii internaţionale, ai ordinii (trecute, existente sau previzibile) recomandă şi practică perspectiva politică pentru a sesiza, descoperi şi evalua raporturile de putere, de la cele statale la cele interstatale, în ansamblul internaţional (zonal sau global). Teoriile politice moderne au supus atenţiei, ca modele sau stări de ordine internaţională semnalate în decursul istoriei, pe acelea de pace precară (sau ordine tulburată) şi stare de război. De regulă, abordările din acest domeniu postulează că ordinea, în măsura în care ea există, depinde de configuraţia de putere (în ciuda unor dezacorduri asupra a ceea ce ar fi dezirabil), dar şi de practicile statelor (coaliţii, alianţe, măsuri unilaterale de înarmare şi expansiune).
Metodologia abordării politologice a relaţiilor internaţionale pune în evidenţă trei dimensiuni ale ordinii internaţionale: 1) orizontală -relaţiile între principalii actori; 2) verticală – raporturile între cei puternici şi cei slabi; 3) funcţională – modul de exprimare efectivă a ordinii internaţionale. Pentru fiecare dintre ele, istoria furnizează suficiente exemple, faptele demonstrând că asemenea dimensiuni au coexistat, s-au afirmat într-o fericită sau nefericită simbioză, schimbând mereu fizionomia lumii, existenţa naţiunilor şi statelor.
O direcţie fertilă de analiză a ordinii internaţionale previzibile şi dezirabile pentru secolul al XXI-lea constă în examinarea nedisociată
(simultană) a unei diversităţi de factori: raporturile dintre marile puteri (în sensul de state cu potenţial militar-economic ridicat); condiţiile de echilibru relativ stabil în noul context, criteriile şi perspectivele noilor alianţe, pentru atragerea statelor mici şi mijlocii, unele dintre acestea fiind ele însele în căutare de „protectori” sau iniţiatoare de alianţe zonale pentru a-şi apăra în colectiv interesele.
Dacă în privinţa dimensiunii orizontale şi a celei verticale a ordinii relaţiilor interstatale, schimbările faţă de „era bipolarismului”, deşi relevante, nu sunt atât de spectaculoase sau nu depăşesc implicaţii în general cunoscute, profunde mutaţii cantitative şi, mai ales, calitative privesc dimensiunea funcţională. In esenţa lor, raporturile internaţionale prezente şi viitoare pot fi considerate ca expresie a relaţiei plurivalente dintre independenţa statelor şi interdependenţa lor. Orice încercare de definire a conceptului de independenţă trimite la două semnificaţii distincte: 1) stare de neatârnare politică a unei comunităţi umane concret-istorice, în speţă, a statului naţional, sau, mai precis şi mai cuprinzător, situaţia unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate naţională ori starea de neatârnare şi dreptul de a rezolva liber (cu deplin respect al drepturilor altor state) problemele sale interne şi externe, fără amestec din afară şi 2) principiu fundamental al relaţiilor şi legalităţii internaţionale prin care se exprimă dreptul fiecărui popor, al fiecărui stat de a-şi organiza viaţa economică, socială şi culturală potrivit voinţei sale, precum şi datoria tuturor statelor de a respecta acest drept.
Independenţa şi suveranitatea reprezintă, în esenţă, calitatea fundamentală a unui stat de a nu depinde de nici o altă putere de stat, exprimată în dreptul – exclusiv, inalienabil şi indivizibil – de a stabili liber, conform propriei voinţe, politica sa internă şi externă, precum şi măsurile practice pentru realizarea ei, respectând, totodată, drepturile suverane ale celorlalte ţări. Condiţia primordială pentru ca fiecare naţiune, fiecare popor să aibă posibilitatea de a se afirma nestingherit pe toate planurile în relaţiile interstatale o constituie situarea la temelia relaţiilor internaţionale a principiilor dreptului internaţional, începând cu suveranitatea şi independenţa statelor.
Dar asimetria acumulată ca rezultat al unei dezvoltări istorice inegale se exprimă în existenţa unei lumi eterogene ca potenţial economic, grad de dezvoltare şi capacitate a statelor sau zonelor geografice de participare la comerţul mondial, la viaţa politică internaţională. De aceea, descifrarea analitică obiectivă a suportului sau bazelor relaţiilor între naţiuni, între state, recunoaşterea faptului că, în unele cazuri, interesele naţiunilor pot fi armonizate şi urmărite printr-o acţiune unitară, dar şi în contextul unor contradicţii de interese, au un puternic impact asupra gândirii politice şi, prin consecinţă, a practicii politice.
Profundele şi rapidele transformări politice, economice şi tehnico-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului trecut şi de la începutul celui de al XXI-lea aduc în câmpul ştiinţelor sociale, în special al politologiei, noi teme de studiu şi reflecţie. Au fost revigorate şi prezintă interes cercetările privind geopolitica, noile premise concret-istorice ale evaluării poziţiei diferitelor state, grupuri de state sau alianţe pe arena mondială, dar şi în privinţa politicii interne ,a sistemului politic propriu.
Expresie a diferitelor orientări către o cale sau alta a dezvoltării economico-sociale – uneori, „la umbra” şi sub influenţa unor forţe sau evenimente externe -, schimbările oscilatorii în relaţia independenţă-interdependenţă, desfăşurate în spaţiu (un anumit teritoriu, statul în epoca modernă), dar şi în timp (într-o epocă sau alta a istoriei), politica poartă amprenta datelor obiective şi subiective determinate sau influenţate de factori care ţin de aşezarea geografică şi de epoca istorică.
Analizele politice realiste, recunoscând noile roluri sau funcţii ale geopoliticii, constată, pe bună dreptate, că, la orizontul istoric al intrării într-un nou secol, ceea ce se remarcă din perspectivă geopolitică este interacţiunea „globalizare” politică – „fragmentare” politică, „cultură-lume” – identităţi particulare, instituţii transnaţionale – regionale şi chiar locale.
Logica faptelor sau analiza obiectivă a evenimentelor duc la constatarea unui proces de derulare ce arată starea sau stările unei lumi mondializate sau globalizate. Considerată ca o situaţie de fapt şi o tendinţă obiectivă a lumii contemporane, mondializarea este descrisă ca o necesitate sau obligaţie mai mult sau mai puţin răsplătită (cucerirea de pieţe), ca un proces mai mult sau mai puţin oportun (accesul la bunuri culturale importante etc.), în faţa căruia statele, ca şi cetăţenii se trezesc dezorientaţi, descumpăniţi, fiind dificil a stabili în ce măsură această „stare” sau realitate reprezintă un „bine”, un „rău”, „un pericol” sau un „atu”. În termeni formali se poate spune că „mondializarea deposedează în bună parte statul naţional de puterea de obiectivizare faţă de realitateasocială mondială”[2]. Cu alte cuvinte, pe ordinea de zi a istoriei au intrat, mai imperios decât oricând, problemele unei „gestiuni mondializate” a prezentului şi viitorului lumii, deşi conştiinţa acestei tendinţe este difuză dacă nu chiar confuză, individual şi colectiv. „Apelurile la conştientizarea mondializării problemelor” cad din ce în ce mai mult în gol dacă, de fiecare dată când sunt lansate, ele nu propun mijloace instituţionale sau sociale capabile a le concretiza. Pentru a gândi eficient mondializarea, va trebui părăsit un anumit discurs «mondializator». Altfel, mondializarea va fi trăită mai mult ca o frică decât ca o valoare. Vor trebui deci găsite unităţi de sens şi de capacitate care să asigure legăturile între universal şi particular, între nevoia de schimbare accelerată şi nevoia de securitate”[3].
In această perspectivă, este îndreptăţit a spune, în spiritul opiniilor anterior citate, că lumea sau scena politică mondială se confruntă cu cel puţin trei obstacole fundamentale în calea satisfacerii armonioase a intereselor individuale şi colective, naţionale şi mondiale: 1) hegemonia economică, socială şi culturală a logicii pieţei; 2) situarea „urgenţei” drept categorie centrală a politicii şi 3) delegitimarea fără precedent a termenilor sau soluţiilor particulare susceptibile să constituie puncte de plecare, fie şi simbolice, la acţiuni colective.
In literatura politică a apărut, astfel, conceptul de regimuri globalitare, generate de economie, de accelerarea schimburilor comerciale, de revoluţia în sfera comunicaţiilor, încât întrepătrunderea, la scară mondială, a pieţelor ridică probleme grave de natură politică, instrumentalizate ideologic. Iar „în instrumentalizarea ideologică a mondializării, cea mai gravă este, evident, condamnarea din capul locului – în numele «realismului» – a oricărei veleităţi de rezistenţă sau chiar de dizidenţă. Astfel, sunt ameninţate cu oprobiul sau definite ca «populiste» orice tresăriri republicane, orice căutări de alternative, orice încercări de reglementare democratică, orice critici ale pieţei. Mondializarea nu este nici o fatalitate de netăgăduit, nici un «accident» al istoriei; ea constituie o mare provocare de acceptat, o sălbăticie potenţială de reglementat, adică, la urma urmei, de civilizat. Se pune problema de a rezista din punct de vedere politic, prin resemnare sau disperare, acestei disoluţii a politicii în sine.
Nu este cel mai neînsemnat paradox al mondializării faptul de a disimula o evoluţie, din punct de vedere politic «reacţionară» în sensul strict al termenului, în spatele aparenţei unei modernităţi post-industriale şi informatizare – fascinaţia Internetului. Adică o destrămare progresivă a cuceririlor democratice, o abandonare a contractului social european, o întoarcere – sub pretextul «adaptării» şi al «competitivităţii» – la capitalismul primitiv din secolul al XIX-lea”[4].
Este evident că, istorico-social, omenirea se află mereu în faţa unei problematici noi, ale cărei rădăcini cauzale, venind din trecut, explică prezentul şi condiţionează viitorul. Este situaţia problemelor globale ale omenirii, generatoare de macropolitici, de opţiuni şi strategii care, în funcţie de diverse orientări ideologico-politice, promovează diferite soluţii, fie strict organizaţionale (mergând chiar până la ideea nerealistă a unui guvern mondial), fie sub aspectul regândirii „ordinii mondiale”, a relaţiilor independenţă-interdependenţă.
Ca disciplină ştiinţifică, politologia s-a ocupat relativ puţin, nesistematizat încă, de consecinţele aspectelor globale, de incidenţa lor asupra politicilor naţionale şi mondiale, de ceea ce unii numesc macropolitică, în cadrul politicilor cu impact global, planetar. Este însă de semnalat că, apărute pe ordinea de zi a reflecţiilor politice şi ştiinţifice din ultimele decenii, problemele globale „încarcă” zi de zi agenda analizelor politice în legătură cu acele complexe probleme care influenţează întreaga viaţă socială şi fără a căror rezolvare nu este posibilă abordarea altora, toate constituind preocupări comune ale omenirii. Aşa sunt: resursele materiale şi utilizarea lor, reciclarea materialelor, protejarea mediului şi economia valorificării lui, alimentaţia, urbanizarea, ciclurile chimice şi tehnologice, crizele energetice, creşterea demografică, apa, biosfera, potenţialul agricol al Terrei şi securitatea alimentară a întregii populaţii, transporturile şi telecomunicaţiile în diferite medii de civilizaţie, deşeurile şi poluarea, dimensiunile umane ale subdezvoltării etc.
Exprimând, în esenţă, temele sau domeniile fundamentale ale globalizării, adică pe acelea care solicită contribuţia părţilor şi ansamblului, a statelor şi comunităţii mondiale, analiza politologică ajunge la concluzia că aceste teme sunt de natură: a) economică (materială), adică resursele şi prelucrarea lor tehnologică; b) antropologică (demografie, nivel de instruire, speranţa de viaţă); c) ecologică (starea mediului) şi d) social-politică (sistem democratic, drepturi şi libertăţi, iniţiativă socială etc.).
Jacques Lévy, Géographie du politique, PFNSP, Paris, 1991; G.A. Valladao, Les mutations de l’ordre mondial, Le Découverte, Paris, 1994. 126
Zaki Zaidi, Un Monde privé de sens, Fayard, Paris, 1994, p. 23-24.
Ignacio Ramonet Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998,
- 56-57. 130
