Procesul de extindere a Uniunii Europene intre anii 1995-1999

Procesul de extindere a Uniunii Europene intre anii 1995-1999

Problematica integrării UE este atît una colectivă cit şi una individuală. Statele candidate la integrare sunt diferite din punct de vedere al determinărilor lor obiective şi din punct de vedere al structurii economice şi politice. Este puţin probabil că o strategie bazată pe un model unic va intensifica aderarea la Uniune a tuturor doritorilor. Pregătirea va fi o operă colectivă, dar, în mai mare mă-sură, va fi un proces bine individualizat, în funcţie de caracteristi-cile fiecărui stat. Totuşi, noii veniţi nu trebuie priviţi doar ca un posibil balast capabil să diminueze performanţa Uniunii, ci ei vor da noii Europe unite un plus de soliditate, aducînd cu ei avantajele unei pieţe sporite, dar şi ale unei stabilităţi ce altfel ar fi mai mult decît improbabilă şi care poate fi pe un termen lung chiar mai costisitoare decît costurile integrării ce vor fi suportate de vechii membri. Conc-luzia este că ambele părţi vor suporta în proporţii diferite atît costu-rile asocierii, cît şi efectele ei pozitive.

Conform art. “F” al Tratatului de la Maastricht, pentru ca ţara să adere la UE trebuie mai întîi de toate să dispună de un regim demo-cratic şi să respecte drepturile omului. O altă grupă de criterii, se re-feră la executarea obligaţiilor de aliniere a ţării la sistema econo-mică, politică şi de drept a Uniunii. Ţara trebuie să aibă o economie de piaţă capabilă să concureze, o adecvată structură de drept şi administrativă în sectorul de stat şi privat al economiei. În afară de aceste cerinţe, ţara trebuie să se includă în politica externă şi de securitate a Uniunii. Statele ce nu corespund acestor criterii nu pot deveni membre ale Uniunii Europene.

Deci, în momentul de faţă, asocierea la uniune este condiţionată de acumularea unui portofoliu de schimbări care să genereze o compatibilitate a noilor membri cu Uniunea.

După ce “cei 12” au ratificat Tratatul de la Maastricht a urmat a patra etapă a integrării în UE, care preconiza extinderea de la 12 la 16 membri. Negocierile au fost săvîrşite în martie 1994. Cele patru state europene – Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia – trebuiau să adere la UE la începutul anului 1995. Toate aceste state anterior în-treţineau o colaborare strînsă cu organizaţia menţionată, datorită spaţiului economic european. Dezvoltarea economică înaltă şi pre-zenţa democraţiei în aceste ţări uşura procesul lor de integrare. Pe-rioada de negociere a fost foarte scurtă şi efectivă: au fost încheia-te acorduri în sfera sectorului agrar cu toate patru ţări, în industria piscicolă – cu Norvegia şi tranzitului prin Alipi – cu Austria. Austria şi Suedia trebuiau să devină donatori – neto în bugetul UE, Finlanda – destinatar – neto. Dacă luăm nivelul mediu al Produsului Intern Brut la cap de locuitor pe UE egal cu 100, atunci acest indice pentru Aus-tria este de 122, Suedia – 114, Finlanda – 88.

Laitmotivul aderării la Comunitate este conştientizarea acestui proces în rîndurile populaţiei statului pretendent, opiniile căreia sunt expuse la un referendum organizat. Conform referendumului petrecut în aceste ţări privitor la integrarea în UE, membre au de-venit numai Finlanda, Austria şi Suedia corespunzător următorului procentaj al rezultatului pozitiv: Austria, Finlanda – 67%, Suedia – 52,2%. Cauzele neaderării Norvegiei a fost soldul de 47,8% – “pro” şi 52,2% – “contra”.

Deci, în urma celor 4 etape ale integrării, statutul de membru al UE l-au primit 15 state. La cele 6 state iniţiale (Belgia, Franţa, RFG, Italia, Luxemburg şi Olanda), fondatoare a Comunităţii Economice Europene au aderat:

1)1973 – Marea Britanie, Danemarca, Irlanda;

2)1981 – Republica Elenă;

3)1986 – Spania, Portugalia;

4)1995 – Suedia, Finlanda, Austria.

Odată cu obţinerea statutului de membru al UE a celor 2 state nordice şi Austriei, s-a modificat configuraţia hotarelor Comunităţii, a crescut numărul locuitorilor UE de la 347 pînă la 368 mln. oameni, suprafaţa teritoriului a atins cifra de 3,3 mln.km.p. (Densitatea popu-laţiei noilor membri este scăzută, de acea în scopul ajutorării acestei regiuni nordice, Uniunea le-a acordat în perioada anilor 1995-1999 1109 mln. EQU). Considerabil sau schimbat şi indicii economici: PIB al UE a crescut »20 % (340 mlrd. EQU) şi alcătuieşte »6 trln EQU. Noul vector de activitate al UE – cel nordic, a contribuit la echilibra-rea favorabilă al celui estic, vestic şi mediteraniean. Dar totodată, actuala extindere cu miraculoşii săi parametri provoacă şi o presiu-ne, dat fiind faptul că noile state membre pot dezechilibra existente-le interese şi puteri.

Integrarea la UE a lăsat amprente dureroase în unele ramuri, mai ales acelea ce deservesc piaţa internă, în unele sfere insuficient concurente (industria uşoară, sectorul agrar), care necesită diverse protecţii, inclusiv vamală. De asemenea, se pot intensifica si proble-mele sociale ale noilor membri, aşa cum “unificarea socială” după “nivelul european” va duce la împedicarea realizărilor unor garanţii (exemplu: salariul, asigurarea socială, antrenarea populaţiei ş.a.), drepturi şi alte cuceriri sociale atinse de Austria, Suedia şi Finlanda. Astfel concluzionăm că, teama faţă de marginalizarea euro-neutrilor, adică posibilitatea de a se pomeni în afara structurilor de securitate şi puterea luării deciziilor, a fost laitmotivul celei de-a patra extinderi comunitare.

Conducătorii acestor ţări în favoarea hotărîrii acestor sarcini erau gata de unele sacrificii. Dar unii adversari ai “euroideii” au ex-primat unele îngrijorări faţă de unele urmări nedorite posibile în UE, mai ales pentru obişnuinţa faţă de tradiţiile şi modul de viaţă stabilit. Necătînd că fiecare grupă socială îşi înaintează impulsurile sale inte-graţioniste, au dispărut totuşi aşa calităţi ca izolaţionism şi dezvol-tarea naţională particulară.

Suedia, Finlanda şi mai ales Austria sunt vechi adepţi şi imple-mentatorii principiilor unui comerţ mai liber, consolidarea disciplinei bugetare, ale regulilor aspre în ecologie şi luarea deciziilor prin vot deschis. Cu venirea euroneutrilor politica comerţului extern şi indu-striei în UE, între liberalii “nordici” (Germania, Marea Britanie şi Be-nelux) şi ţările protecţioniste mediteraniene, au fost modificate în fa-voarea marii liberalizări. Pe lîngă toate cele enumerate, noii membri, au întărit în UE poziţiile celor, ce au fost contra susţinerii de către stat a industriei, extinderii ajutorului interregional şi armonizării fondurilor, majorării bugetului Uniunii în întregime. Aceasta va putea duce la apariţia conflictelor între nordul “bogat” şi sudul “sărac”. Dar totuşi, continuarea procesului de integrare va stimula o dezvoltare mai dinamică a UE, va crea o piaţă europeană autentică.

Referindu-ne la sfera politicii valutare, noii membri, în deosebi ţările nordice, nu vor merge în avangarda procesului de integrare, pledînd pentru scepticismul bine determinat spre introducerea valutei unice şi sistemei europene a valutei unice (sistema europea-nă valutară). Ca rezultat, la întrunirea miniştrilor de finanţe ai ţărilor membre ale UE în iunie 1995 la Luxemburg, la iniţiativa Finlandei şi fiind susţinută de Germania şi Marea Britanie, crearea sistemei va-lutare europene a fost amînată pentru anul 1999.

Nu este fermă nici aderarea Danemarcei la uniunea valutară, deoarece, conform referendumul din 1992 ea a semnat Tratatul de la Maastricht, cu condiţia de a păstra valuta naţională. Dacă Danema-rca şi Marea Britanie, conform modificărilor Tratatului de la Maas-tricht, au drept deplin de-a nu introduce moneda unică europeană, atunci Grecia, Spania, Portugalia şi desigur, Italia nu au posibilităţi economice să implementează această idee în practică. Dar şi modifi-carea procedurii de creare a Sistemei Valutare Europene poate înce-tini dezvoltarea procesul în genere.

Ordinara extindere a UE, mai degrabă, va duce la consolidarea politicii sociale, fiindcă Suedia, Finlanda şi Austria dispun de sis-teme de asigurare socială bine organizate, mai ales în Suedia, re-numită cu modelul său suedez de “ţară cu o bună stare materială” ce are grijă de cetăţenii săi “de la leagăn pînă la mormînt”. Dar tot-odată, sunt admisibile unele neînţelegeri ce pot apărea între Germa-nia, Franţa şi noii membri, pe deoparte, şi cu Marea Britanie, pe de altă parte, în urma intensificării componentului social în activitatea UE.

Integrarea în UE a Suediei, Finlandei şi Austriei au contribuit la modificarea strategiei politicii externe ale Viennei, Stocholmului şi Helsinki. Dar, la acest capitol e necesar de-a ţine cont şi de deosebi-rile plasării lor pe arena politicii internaţionale. De exemplu: Politica Austriei are sens dualist. În timp ce deţine un statut neutru confir-mat constituţional şi recunoscut de marile puteri, nu sunt suficient explicite tratările unilaterale ale Viennei faţă de angajamentele po-litico-internaţionale ce ţin de activitatea strategică în cadrul acestui organism. Nu sunt încă clare relaţiile axei Finlanda – Moscova. Necătînd la faptul că, la începutul anilor 90, Finlanda s-a debara-sat de anumite tensiuni ale Moscovei – amprentele celui de-al doilea răz-boi mondial, ea totuşi menţine o politică falsă faţă de acest stat. Se pare că numai Suedia, în comparaţie cu celelalte două state, are o strategie bine determinată. Însă această impresie este superficială, deoarece “politica ei independentă de cea unională în timp de pace cu scop de a-şi păstra neutralitatea în timp de război” juridic (neut-ralitatea statului) nu este confirmată, ci se bazează doar pe declara-ţii unilaterale ale guvernului său. Neutralitatea acestor state este problematică şi în vederea participării lor la efectuarea politicii de securitate europeană. Pînă ce aceasta nu este o problemă majoră, deoarece încă nu există la acest compartiment o strategie bine de-terminată.

Evoluţia sistemului de cooperare în cadrul UE, depinde de gra-dul de liberalizare în economie şi manevrare politică în organizaţia respectivă şi în afara ei. În legătură cu evenimentele de la începutul anilor 90 şi-au pierdut sensul anterior mulţi dintre factorii politicii europene şi motivelor integrării. După dispariţia “ameninţării sovie-tice” pentru Europa a avut loc devalvarea garanţiilor nucleare ame-ricane totodată micşorîndu-se şi parteneriatul transatlantic. În aşa mod UE devine “centrul de putere” influent cu factorii săi interni ce şi-au intensificat considerabil rolul lor pe arena internaţională. Toto-dată, din diferite cauze, se observă şi o anumită pasivitate a tendin-ţelor eurocentrismului în politica ţărilor lider ale UE.

Noii membri ai UE au şi ei interesele şi priorităţile sale. Ţările nordice – Suedia şi Finlanda, care moştenesc tradiţii comune vechi cu Balticii, mizează pe potenţialul Uniunii în crearea unei infrastruc-turi necesare ce le va permite o conlucrare între aceste două părţi. În legătură cu existenţa noului coraport de puteri în Europa, statutul de membru în UE serveşte ţărilor mici într-o anu-mită măsură o asi-gurare suplimentară de-a nu fi influenţate de către Germania Unifi-cată. E de menţionat şi faptul că existenţa hotarelor extinse ale Fin-landei cu Rusia, iar ale Austriei cu ţările Europei Centrale, poate inf-luenţa activitatea politicii externe a UE, care se află la început de ca-le.

Aportul ţărilor nordice şi austriecilor în strategia internaţională a UE, sa evidenţiat prin includerea rapidă în organizaţia dată a gru-pului de ţări “Vîşegrad” – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia – şi ale ţărilor Baltice. Încă în octombrie 1994 ministrul de externe al Finlan-dei H. Haavisto la întrunirea de la Luxemburg a miniştrilor de exter-ne ai ţărilor membre ale Comunităţii, pleda pentru includerea rapidă a ţărilor Baltice, în calitate de membri cu drepturi depline. Aceasta a adus la rezultatele dorite: Letonia, Lituania şi Estonia au primit sta-tutul de membri asociaţi ai UE. Iar relaţiile tradiţionale Austro- Unga-re au obţinut un nou sens geopolitic şi politico-psihologic.

Referindu-ne la posibilele urmări ale grupei ţărilor înalt dezvol-tate, ale ţărilor mici cu o sferă socială bună, e greu de negat, că acestea nu vor avea o oarecare însemnătate în soarta Uniunii. Odată cu noua extindere a UE de la 12 la 15 membri se extinde şi arealul de influenţă şi integritatea complexului industrial al Europei Vestice. Aceasta va fi urmată de o consolidare a poziţiilor sale ca fiind una din “puterea centrală” pe arena internaţională, ceea ce îi va permite să concureze pe plan economic şi al politicii externe cu alte regiuni ale lumii.

Necătînd la aspectele pozitive şi negative ale Uniunii Europene, reflectate mai sus aderarea este aşteptată şi de alte state europene inclusiv de cele din est. Est şi Vest reprezintă 2 noţiuni geoecono-mico-politice şi nu doar eventuale puncte cardinale sau zone strict geografice. Pentru a nu lăsa loc dubiilor în această privinţă, Vestul se defineşte prin stabilitate politică şi bunăstare economică, în timp ce Estul este încă în căutarea strategiilor politice în vederea ieşirii din criza economică generată, de încercarea de a scăpa de sărăcie. Esticele – pînă nu demult – Ungaria, Polonia sau Cehia au deja aerul occidental al stabilităţii şi dina-mismului. La doar cîţiva paşi de aceasta, România continuă încă să mimeze dorinţa şi mai ales putin-ţa de integrare în Vest, în timp ce realitatea reliefează Estul ca, fiind dominant de instabilitate, sărăcie, panslavism şi panortodoxie.

În 1996 existau cereri de aderare din partea a 8 ţări: Turcia (a cărei cerere a fost deja analizată de Comisie, a primit aviz nefavora-bil, deoarece nu corespunde criteriilor asigurării democraţiei), Cipru şi Malta (cu cerere depusă în 1989, şi aviz nefavorabil pentru începe-rea negocierilor la şase luni de la încheierea Conferinţei InterGuver-namentale) şi 5 din Europa Centrală şi de Est (TECE): Polonia, Un-garia, Slovacia, România şi Letonia. Cehia a depus cererea de ade-rare la începutul anului 1996. În prezent pretind la aderare Bulgaria, Ungaria, Cipru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Cehia, Ţările Baltice. Dorinţa de a adera la UE, la o altă fază a extinderii, si-au ex-primat-o Albania, Macedonia şi Horvatia. Aderarea lor este condiţio-nată prin următoarele 4 criterii:

1. funcţionarea stabilă a instituţiilor naţionale, ce asigură prin activitatea lor democraţia, superioritatea legii, drepturile omului şi apărarea intereselor minorităţilor naţionale;
2. formarea şi funcţionarea economiei de piaţă;
3. posibilitatea de-a concura şi de-a rezista la tensiunea pute-rilor peţii interne comunitare;
4. disponibilitatea de-a îndeplini toate cerinţele în scopul obţi-nerii statutului de membru a UE.

Punctul de plecare în pregătirea aderării statelor candidate la constituit raportul Comisiei Europene pe această temă, prezentat în cadrul reuniunii de vîrf de la Madrid. Raportul s-a referit, pe de o parte, la costurile extinderii UE către Est, iar pe de altă parte la con-secinţele acestui proces asupra diferitelor politici comunitare. În ce priveşte oportunitatea începerii negocierilor individuale cu ţările candidate, a fost analizată de Comisie, care mai apoi î-şi dă avizul cercetării gradului de îndeplinire de către statul candidat a condiţii-lor înaintate pentru a deveni membru în UE.

Comisia Europeană continuă şi în prezent să coordoneze prog-ramul UE de asistenţă financiară nerambursabilă Phare, sprijinind guvernele ţărilor candidate în efortul lor de a armoniza legislaţia na-ţională cu cea a pieţei unice europene. De asemenea Comisia Euro-peană Phare, coordonează acordarea ajutorului UE (şi în oarecare măsură ajutorul, primit de la ţările, nemembre ale acestei Comisii). “Prelucrarea programelor necesare” subînţelege, că Phare reacţio-nează la priorităţile, constatate de elitele de conducere ale ţărilor Es-tice. Actualmente în perioada pregătirii de aderare la UE Conducăto-rii Phare, din potrivă, sunt predispuşi ei însăşi să dicteze ordinea in-stituţionalizării reformelor. Aceasta se subînţelege şi din declaraţiile din ultimul timp: “Nu noi ne alipim la ţările estice, ci ele la noi”.

Aderarea la Uniune este aşteptată totuşi şi de Turcia, Cipru, Malta. Turcia este un important actor geopolitic şi putea deveni po-lul stabilităţii regionale. Dar, deocamdată, ea nu este în stare să pă-trundă nici în sistema economică a UE, şi nici în cea socială. Refe-ritor la Cipru s-a înaintat întrebarea despre divizarea teritoriului său în 2 părţi, care nu întreţin schimb de mărfuri, servicii, resurse de muncă. Totodată Cipru şi Malta – sunt ţări mici ale Europei, şi de aceea Comisia Uniunii Europene nu consideră că aderarea lor va de-veni o problemă complexă.

După nivelul de pregătire la aderare, în baza aceluiaşi pontaj al CUE ţările pretendente au fost divizate în două grupe: cele care au început deja negocierile încă de la 30 martie 1998 (Ungaria, Polonia, Slovenia, Cehia, Estonia) şi toate celelalte ce au început această etapă sub consultările experţilor şi se întrunesc în cadrul unor Con-ferinţe întru soluţionarea problemei date. Pregătirea statelor pre-tendente la aderare pot fi parţial finanţate din mijloacele UE, dar cu condiţia că vor îndeplini cu acurateţe şi exactitate condiţiile înain-tate. Ciprul este inclus în prima grupă, dar cu condiţia că-şi va re-zolva toate problemele interne.

După anumite calcule sa stabilit că următoarea extindere va avea loc aproximativ în perioada 2003-2004. Aceasta se susţine de mai mulţi experţi.

Pentru ţările Europei de Est şi Centrale statutul de membru al UE este privit ca rezultat al unei opere reuşite în reformarea econo-miei şi creării statului democratic. Pînă la moment cereri de aderare la UE au fost depuse numai de Ungaria şi Polonia. Cu aceste ţări, inclusiv şi cu Cehia şi Slovacia UE a încheiat aşa numitul “acord european”. Aceasta constituie prima etapă a pregătirii lor de inte-grare la UE. “Acordurile europene” sunt orientate mai întîi de toate, la dezvoltarea în aceste ţări a infrastructurii administrative şi de drept, au intensificat cooperarea economică, includerea în proiecte comune ş.a. Au fost semnate şi Acorduri în comerţ şi conlucrare cu Lituania, Letonia, Estonia, Albania, Bulgaria şi România.

În sfîrşit, la UE vor adera state mici cu structură economică, cu industria grea şi extractivă bine dezvoltată, cu sectorul agrar care mai necesită încă o reformare. În aceste ţări nu sunt pe deplin efec-tuate reformele pieţei şi în acelaşi timp privatizarea. La problemele menţionate se mai alătură şi cele etnice sau ale minorităţilor, care alcătuiesc în România – 13%, Bulgaria – 14%, Slovacia – 18%, ne mai vorbind de Pribaltica.

Conform datelor CUE, în aceste ţări este o administrare şi o sis-temă judiciară neeficace, nu se respectă legile, în societate e preze-ntă criminalitatea, lasă de dorit ecologia. Ca rezultatul analizei înde-plinirii programului de pregătire pentru aderare sa constatat că Un-garia este cea mai sîrguincioasă. Şi totuşi sunt incluse de CUE 88 sarcini serioase ce au rămas nerezolvate, Cehia-90, Slovacia-98, iar pentru toate celelalte state – trec numărul de 100.

Mai mică este posibilitatea acestor state de-a se include la Sis-tema Europeană a Valutei Unice, solicitînd o disciplină mai dură în sfera financiară a statului. Aceasta la rîndul său împedică crearea pieţei valutare unice a Comunităţii. Nu în zadar ideologii integrării europene au dubii argumentate, privind extinderea rapidă, fără a fi îndeplinite toate cerinţele înaintate pretendenţilor, cea ce va rezulta agravarea situaţiei în cadrul organizaţiei.

Conform cererilor oficiale, problema aderării acestor ţări la UE nu s-a mai discutat, începînd cu Summitul de la Copenhaga din iunie 1993 şi pînă la 10.12.1999 la întrunirea Consiliului European de la Helsinki. Motivul fiind, că aceste ţări au nevoie de timp pentru îndeplinirea anumitor sarcini puse de UE în scopul integrării, ce re-prezintă pentru ele o barieră foarte grea. Aceasta se referă în primul rînd la situaţia deplorabilă din comerţ, care în 1993 alcătuia doar 5,6 mlrd. EQU, în al doilea rînd nu sunt capabile de-a înfrunta con-curenţa ţărilor membre. În afară de aceasta se pune accentul pe finanţarea acestei extinderi, deoarece alocarea anumitor sume de la Vest spre Est ameninţă dezechilibrarea structurii industriale şi de drept ale UE. Pentru realizarea acestei idei pînă în 2006 de la UE se necesită »75 mlrd EQU, inclusiv 21 mlrd pentru activitatea progra-melor implicate în dezvoltarea procesului de integrare.

În rezultatul extinderii teritoriale UE este sortită unei sărăciri. Deja CUE planifică să micşoreze numărul direcţiilor structurii politi-ce de la 7-3%, cota populaţiei privilegiate de la 51 la 35-45%, se va micşora şi cantitatea ajutorului primit direct de la Bruxelles în sco-pul dezvoltării calculat la cap de locuitor. Raioane întregi geografi-ce a UE-15 sunt lipsite de privilegiile anterioare (exemplu Lisabon, Valenţa, Corsica, Sardinia, regiunea belgiană Eno, regiunea munto-asă şi insulară a Ţării Galilor, Olster, toată Irlanda), iar Spania se va transforma din ţară beneficiară în bugetul UE în ţară donator. Actu-almente donatorii bugetului UE sunt doar 8 state – Austria, Marea Britanie, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Finlanda, Suedia.

Pentru a adera la UE ţările pretendente au sarcina de-a îndepli-ni aşa numitul “acquis communautaire” (realizări comunitare), care constituie un volum de 80.000 pagini. “Acquis”-ul nu este altceva decît totalitatea de acte adoptate şi alte documente ce stau la baza activităţii Uniunii Europene şi caracterizează nivelul integrării. În afară de aceasta, în scopul creării unui cîmp juridic unic, a unei inf-rastructuri instituţionale, unei culturi noi juridice, acolo unde ea lip-seşte se semnează un protocol. Protocolul de aderare la UE, con-form situaţiei existente la acel moment pentru Anglia conţinea 145 pagini, Spania şi Portugalia – cîte 347 pagini, Austria, Suedia, Finla-nda – 349, dar în cazul Europei de Est şi Pribalticei trece de 1500 pa-gini. Încă mai complicat va fi acestor state de-a demonstra capaci-tatea lor de-a concura pe piaţa comună. Nivelul protecţionismului în Vest este mai înalt decît în UE, dar după integrare, marfa va fi pusă în faţa concurenţei şi în caz că nu va corespunde cerinţelor pieţei este sortită peirii. Pentru a evita această situaţie este necesar de a reorganiza totalmente economia.

Desigur, odată cu integrarea, piaţa europeană este larg deschi-să noului membru. Însă de ea se va putea folosi doar exportatorii agrari, pe cînd mărfurile industriale care sunt suficiente în Europa trebuie să corespundă întru totul asprelor cerinţe ale concurenţei. De aceea, procesul de integrare se desfăşoară într-un ritm mai lent.

La acest capitol UE nu poate să acorde ajutor ţărilor pretende-nte, deoarece acesta nu va fi un ajutor destinat reorganizarii întregii economii, ci pentru un anumit sector. Exemplu: pentru îndeplinirea cerinţelor înaintate de UE, ţărilor pretendente acordă doar 3,8 mln. EQU pentru anii 2000-2006, dar aşa cum nici o ţară nu este în stare să implementeze totalmente cadrul juridic şi economic al Comuni-tăţii în legislaţia ţării, acest ajutor nu va fi acordat.

Totodată este bine evident faptul că, statele pretendente nu sunt în stare de sinestătător să atingă nivelul de dezvoltare al UE. De acea Uniunea va avea de conlucrat încă o perioadă îndelungată cu ţări de tip “clienţi”, ce insistă activ la redistribuirea resurselor or-ganizaţiei în favoarea lor. “Extinderea – după cum afirmă Parlamen-tul UE – este în primul rînd un scop politic, importanţă politică a că-reia întrece cu mult mijloacele financiare depuse” şi de aceea “e ne-cesar de o afirmare sigură, că problema finanţării extinderii nici într-un caz nu trebuie să permită considerarea superioară a principiilor politice”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

1. Alexandrescu Gr., Popa V. – Posibile arhitecturi institutionale europene, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2004.
2. Alomar Bruno, Sebastien Daziano, Christophe Garat – Marile probleme europene, Editura Institutul European, 2010.
3. Andresan-Grigoriu Beatrice, Stefan Tudorel – Drept comunitar, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007.
4. Andresan-Grigoriu Beatrice – Dreptul Uniunii Europene. Culegere de grile si spete, Editura CH Beck, Bucuresti, 2010.
5. Avram Cezar, Radu Roxana, Gaicu Laura – Uniunea Europeana. Trecut si prezent, Editura Universitaria, Craiova, 2006.
6. Barbulescu Iordan Gheorghe – De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana, Editura Trei, Bucuresti, 2001.
7. Barbulescu Iordan Gheorghe – Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007.
8. Badescu Ilie (coord.)- Geopolitca integrarii europene, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2003.
9. Bibere Octav – Uniunea Europeana între real si virtual, Bucuresti, Editura All, 1999.
10. Booker Christopher, North Richard – Uniunea Europeana sau Marea amagire. Istoria secreta a constructiei europene, Editura Antet, Filipestii de Targ, 2004.