„Comunităţile europene au avut drept scop stabilirea între membrii lor a unei apropieri mai puternice decât cea care rezulta din organizaţiile de cooperare”.
1.Tratatul de la Paris – 18 aprilie 1951
Inspirat de Jean Monnet, Robert Schuman a lansat declaraţia prin care propunea înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale, dând naştere solidarităţilor sectoriale, în special în domeniul economic, înainte de a conduce la o unificare politică.
Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA) a fost semnat şi încheiat pe o durată de 50 ani la 18 aprilie 1951 la Paris, intrând în vigoare la 23 iulie 1952. A fost ratificat de 6 state: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, iar la 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg, începându-şi activitatea. Dispozitivul care stătea la baza Comunităţii era format iniţial de un sistem instituţional format de: Înalta Autoritate, Consiliul de Minştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.
Preambulul Tratatului CECA, constituit din 5 paragrafe scurte, conţine toată filozofia care nu a încetat să inspire pe promotorii construcţiei europene:
„Considerând că pacea mondială nu poate fi rezolvată decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă;
Convinşi că o Europă organizată şi puternică poate să aducă civilizaţiei o contribuţie indispensabilă menţinerii relaţiilor pacifiste;
Conştienţi că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze, mai intâi, o solidaritate de fapt şi prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică;
Preocupaţi să contribuie, prin expansiunea producţiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de trai şi la progresul acţiunilor de pace;
Hotărăsc să substituie rivalităţilor seculare o fuziune a intereselor lor esenţiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunităţi economice, primele baze unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoare rivale aflate multă vreme în conflict şi să pună bazele unor instituţii capabile să orienteze un destin de acum înainte comun (…)”[1].
Tratatul CECA, nu mai reprezintă astăzi, din punct de vedere al obiectivului său, importanţa pe care o avea pentru economia europeană a anilor de după cel de-al doilea război mondial, dar principalele instituţii pe care le-a creat, îşi păstrează în întregime actualitatea (de altfel, la 23 iulie 2002, acest tratat a încetat să mai producă efecte juridice, toate elementele patrimoniului activ şi pasiv al CECA, fiind administrate de la acea dată de Comisia europeană, în numele statelor membre).
Din cuprinsul tratatului se pot desprinde 4 principii, care constituie baza edificiului comunitar de astăzi:
*superioritatea instituţiilor;
*independenţa instituţiilor comunitare;
*colaborarea între instituţii;
*egalitatea între state.
2.Tratatul de la Roma – 25 martie 1957
Pe baza Raportului Spaak din 21 aprilie 1956, au început negocierile pentru înfiinţarea a două noi Comunităţi: pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană (CEE sau TCEE), care viza crearea unei pieţe comune generalizate şi, pe de altă parte, Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA sau EUROATOM), ce urmărea o solidaritate în domeniu.
Tratatele de la Roma continuă, la fel ca Tratatul de la Paris, să reproducă structura cvadripartită a comunităţilor (executiv, legislativ, jurisdicţional şi control), nu ca cea moştenită de la Montesquieu (doar executiv, legislativ şi jurisdicţional), înfiinţând următoarele instituţii pentru fiecare dintre ele:
– câte o Comisie – cu atribuţii executive;
– câte un Consiliu – cu atribuţii legislative;
– câte o Adunare – cu atribuţii de control politic;
– câte o Curte de Justiţie – cu atribuţii jurisdicţionale.
În acelaşi timp cu înfiinţarea celor două comunităţi, la Roma s-a semnat, într-o primă etapă, şi Convenţia cu privire la unele instituţii comune, inclusiv pentru CECA, şi anume: Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.
Tratatul constituind CEE a stabilit următoarele obiective:
-instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre;
-promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii;
-o extindere continuă şi echilibrată;
-o stabilitate mărită;
-o creştere accelerată a nivelului de trai;
-relaţii mai strânse între statele membre;
-stabilirea unei politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relaţiilor comerciale externe.
Tratatele au fost încheiate pe o durată nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
3.Tratatul de la Bruxelles – 8 aprilie 1965
Prin acest Tratat s-au realizat următoarele:
-fuziunea instituţională a celor trei comunităţi (ca a doua etapă, după Convenţia semnată la Roma);
-crearea unui buget unic al comunităţilor;
-crearea unei administraţii unice comunitare;
-crearea unui statut unic al funcţiei publice comunitare.
Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic – Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat alt organism unic – Comisia Europeană.
4.Alte eforturi pentru crearea unităţii comunităţilor europene
A.Planul Fouchet
În 1962, pe baza înţelegerii franco-germane stabilită în urma numeroaselor întâlniri între de Gaulle si Adenauer, statele membre ale Comunităţilor au realizat progrese importante în tentativa de a crea o Uniune Europeană. Şefii de stat sau de guvern au purtat discuţii în această privinţă cu prilejul summit-lui de la Paris (februarie 1961) si Bad Godesberg (iulie 1961).
S-a instituit astfel un comitet prezidat de francezul CHRISTIAN FOUCHET, căruia i s-a încredinţat misiunea de a elabora un proiect de statut. Acesta a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un „statut al Uniunii europene”. Proiectul era bazat pe respectul personalităţii statelor membre. Era deci respinsă opţiunea federală.
Un al doilea proiect Fouchet a fost prezentat pe 18 ianuarie 1962. Cei 5 parteneri ai Franţei au prezentat pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect în care „Uniunea Europeană” apărea ca o „Uniune a statelor şi a popoarelor”.
În martie 1962, Franţa pe de o parte, „cei 5” pe de altă parte, au confruntat textele şi au examinat posibilitatea de a ajunge la un compromis. Acesta s-a relevat puţin câte puţin imposibil, atât din cauza diferenţelor de concepţie asupra Uniunii (generalul De Gaulle opunându-se oricărei evoluţii de tip federal), cât şi din cauza divergenţelor între Franţa şi partenerii săi asupra problemelor politice fundamentale precum atitudinea faţă de candidatura britanică şi tipul legăturilor care urmau a fi stabilite cu Statele Unite ale Americii (Franţa insistând asupra independenţei Europei faţă de aceştia).
B.Raportul Tindemans
Dupa acest eşec, U.E. nu a mai apărut, decât ca un proiect teoretic la care mai multe texte au făcut referire. Astfel, la summit-ul de la Paris din octombrie 1972, şefii de stat sau de guvern şi-au fixat ca obiectiv major – transformarea, înaintea sfarăitului deceniului, a relaţiilor dintre statele membre într-o U.E.
Summit-ul de la Paris din decembrie 1974 a încredinţat belgianului TINDEMANS, misiunea de a stabili un raport asupra „Uniunii Europene”.
Raportul Tindemans prezentat în 1975, propunea ameliorarea anumitor mecanisme instituţionale comunitare şi transformarea progresivă a Cooperarii Politice Europene într-o politică externă comună. Acest raport nu a produs consecinţe notabile.
Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983 a adoptat o „Declaraţie solemnă asupra Uniunii Europene”. Acest text conţine declaraţii de intenţie şi câteva angajamente mai precise ale şefilor de stat sau de guvern, în special în ceea ce priveşte Parlamentul european, care a primit confirmarea că dreptul său la informare va fi respectat de Consiliul european în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte cooperarea politică.
Declaraţia nu defineşte ceea ce este U.E., ci indică faptul că „uniunea europeană se realizează prin aprofundarea şi extinderea câmpului de acţiune al activităţilor europene pentru a acoperi într-un mod coerent, cu toate că pe baze juridice diferite, o parte crescută a raporturilor dintre satele membre şi relaţiile lor externe”.
C. Raportul Davignon
Cu prilejul summit-lui de la Haga din decembrie 1969, şefii de stat sau de guvern au decis „să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice”.
Misiunea a fost încredinţata unui înalt funcţionar belgian E.DAVIGNON pentru a realiza un raport în acest scop. Raportul Davignon a fost adoptat de miniştrii de externe în octombrie 1970 şi a fost completat de alte rapoarte. El a constituit baza Cooperării Politice Europene până la intrarea în vigoare a Actului Unic European. C.P.E. a funcţionat bine în limitele sale şi a devenit un element important al raporturilor dintre statele membre ale Comunităţii Europene.
[1] AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.27-28,EdituraUniversul Juridic, Bucureşti, 2006.
