Ameninţarea reprezentată de proliferarea armelor de distrugere în masă se materializează în mai multe domenii specifice: arme nucleare şi radiologice; arme chimice; biologice; rachete balistice.
a. Armele nucleare şi radiologice
În timpul războiului rece, atât URSS cât şi SUA au creat alianţe şi alte înţelegeri cu diferite state cărora li s-a asigurat astfel un anumit nivel de securitate obţinând în schimb, printre altele, ca aceste state să nu urmărească realizarea unei capacităţi nucleare militare proprii. Odată cu sfârşitul războiului toate aceste aranjamente şi garanţii de securitate au devenit superflue şi desuete, astfel încât diferite state rivale şi-au reevaluat priorităţile strategice. O mare parte dintre ţări şi-au exprimat preocuparea cu privire la arsenalele nucleare deja existente şi la tehnologia corespunzătoare din statele rezultate prin dezmembrarea URSS.
Mai mult de trei mii de arme nucleare din cele treizeci şi trei de mii pe care le poseda URSS în 1991 au rămas în Ucraina, Kazahstan şi Belarus. Toate aceste trei state au fost de acord să cedeze controlul acestor arme Rusiei.
Securitatea fizică a armelor nucleare în Rusia şi în celelalte foste republici ale URSS a constituit de asemenea un motiv de îngrijorare, existând temeri că ele ar putea fi furate sau vândute unor state precum Coreea de Nord, Iran sau Irak în timpul regimului Saddam Hussein, care erau şi încă sunt suspectate, de altfel, de încercarea creării unui arsenal nuclear propriu. Există de asemenea preocupări în legătură cu posibilitatea ca unii experţi în tehnologie nucleară ar putea să transfere din cunoştinţele lor în domeniu unor puteri ne-nucleare interesate.
Piatra de temelie a regimului internaţional de neproliferare nucleară este Tratatul de neproliferare nucleară din 1967, prin care cele cinci puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) s-au angajat să nu exporte statelor nenucleare, arme nucleare, componente ale acestora şi tehnologiile aferente. Toţi semnatarii tratatului au căzut de acord asupra măsurilor de siguranţă necesare şi a controalelor pe care Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, urma să le execute în centralele electrice nucleare şi în alte instalaţii nucleare destinate unor utilizări paşnice. Testarea armelor nucleare de către India şi Pakistan în anul 1998, a mai adăugat doi membri Clubului Nuclear, deşi ambele ţări se află încă sub o presiune internaţională puternică pentru a nu-şi desfăşura aceste arme. După abolirea regimului de apartheid din Africa de Sud, acest stat a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda deja. În acelaşi mod au procedat şi Brazilia şi Argentina, care au renunţat la programele nucleare militare.
Statul Israel este o ţară care şi-a dezvoltat ulterior o capabilitate nucleară proprie. Alte state continuă să facă eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre puterile nucleare existente, neavând o capacitate proprie adecvată în acest sens. În plus, securitatea materialelor nucleare nu este asigurată corespunzător. Reducerea armamentelor nucleare ale URSS şi SUA în baza tratatului START a dus la dezafectarea a mii de arme nucleare, ca urmare a hotărârii comune de a opera reducerea acestor arsenale cu 75% faţă de nivelul existent anterior anului 1991. Acest proces s-a încheiat recent, în anul 2003. Aceasta a generat problema depozitării în siguranţă a materialelor nucleare rezultate din dezactivarea armelor respective, în special în Rusia, care nu deţinea tehnologia necesară acestui proces. Se apreciază că până în anul 2008 Rusia va trebui să depoziteze aproximativ şase tone de plutoniu şi treizeci de tone de uraniu îmbogăţit[1].
O sursă de îngrijorare majoră o constituie posibilitatea ca unele din aceste materiale să ajungă în posesia unor organizaţii teroriste sau a unor state cu dorinţa de a deveni puteri de nişă în acest domeniu sensibil.
Cum ar trebui să răspundă statele ameninţărilor teroriste cu utilizarea armelor nucleare? Să refuze să negocieze cu teroriştii, sperând că ameninţarea este o cacialma? Să ameninţe la rândul lor pe toţi aceia care sunt asociaţi în vreun fel cu teroriştii, chiar dacă nu sunt implicaţi direct? De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre ameninţările lansate de state şi de entităţile non-state, căci răspunsurile vor fi diferite. Dacă o anumită ţară nu este sigură că vecinii şi adversarii săi au intrat deja în posesia unor capabilităţi militare, are aceasta dreptul să procedeze la propria înarmare nucleară în numele descurajării preventive? În plus, aşa cum este parţial cazul Iranului, înarmarea nucleară nu ţine numai de securitate, ci şi de statut ! Cu India şi Pakistan puteri nucleare în zonă, Iranul, care are şi el ambiţiile sale, nu putea să rămână o ţară de categoria a doua.
Pe măsură ce numărul statelor posesoare de arme nucleare creşte, creşte în egală măsură şi posibilitatea gestionării acestora într-un mod inadecvat, care să pună în pericol grav pacea şi stabilitatea regională şi chiar globală. Se apreciază că statele care au devenit de curând posesoare de armament nuclear nu şi-au dezvoltat în suficientă măsură un sistem adecvat de control şi securitate a depozitării şi manipulării lor, aşa cum au avut cele două superputeri mondiale, în timpul războiului rece. Pe timpul crizelor internaţionale există riscul utilizării armelor nucleare împotriva adversarilor, înainte ca acestea să le poată utiliza ei înşişi, rezultând de aici concepţia loviturii nucleare preventive.
Pe baza actualei situaţii instabile, din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud, au fost elaborate mai multe scenarii, pentru care cele mai plauzibile sunt următoarele:
- un război regional între două state devenite de curând posesoare de arme nucleare;
- ascensiunea unei puteri regionale sau de nişă nucleare agresive, care să determine o putere globală sau o coaliţie de state condusă de aceasta să acţioneze pentru a neutraliza prin forţă ambiţiile acestei puteri agresive;
- pierderea, de către guvernul statului respectiv, a controlului asupra forţelor nucleare proprii, ca urmare a dezintegrării politice a statului respectiv, ceea ce ar putea genera un război civil nuclear, sau ar conduce la câştigarea controlului întregului arsenal nuclear, ori numai a unei părţi din acestea de către o organizaţie teroristă.
Cum se poate contracara ameninţarea proliferării nucleare?
O primă abordare vizează partea furnizoare de arme nucleare, prin interzicerea unor asemenea exporturi de către statele posesoare de capabilităţi nucleare. În ceea ce priveşte partea ce achiziţionează, scopul este de a îmbunătăţi mediul de securitate în măsură ca statele să nu se mai simtă ameninţate şi deci să nu mai simtă nevoia achiziţionării unor asemenea arme.
Fără îndoială, faptul că India şi Pakistan nu au semnat Tratatul de neproliferare nucleară nu este întâmplător, de aici apărând însă necesitatea ca alte state să depună eforturi susţinute spre a stopa dezvoltarea capabilităţilor nucleare militare ale acestora. De asemenea, Irak, Iran şi Algeria au fost suspectate ca aspirând să-şi dezvoltate capabilităţi nucleare militare, pe care însă nu le-au adus încă în stadiul unor adevărate programe. Cel mai avansat în aceste demersuri fiind astăzi Iranul. Pe de altă parte, Argentina şi Brazilia au renunţat din proprie iniţiativă la astfel de intenţii în mare parte datorită blocadei tehnologice exercitate de puterile nucleare existente. Trebuie reţinut că Tratatul de neproliferare nucleară nu interzice cercetările şi dezvoltarea unor programe nucleare civile. Este evident că asemenea programe civile pot deveni cu uşurinţă duale, putând fi utilizate nu numai pentru a căpăta experienţa necesară producerii armelor nucleare, dar şi pentru a produce plutoniu şi alte materiale indispensabile construirii armelor nucleare.[2]
Încrederea comunităţii internaţionale în puterea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică a fost pusă la încercare încă din 1990 când, înainte de declanşarea războiului din Golf s-a mediatizat programul de înarmare nucleară al Irakului, aşa cum după anul 2000 s-au aflat amănunte semnificative despre programele similare ale Iranului şi Coreei de Nord.
În ciuda eforturilor internaţionale împotriva proliferării nucleare, câteva state au făcut progrese pe calea dobândirii de armament nuclear.
Un pericol major pentru stabilitatea internaţională o constituie situaţia în care un stat se consideră suficient de ameninţat pentru a acţiona preventiv, prin atacarea capacităţilor nucleare ale adversarilor săi. În acest fel a acţionat Israelul în 1981, când a atacat reactorul nuclear irakian de la Tabriz (Operaţia „Osirak”) şi de asemenea coaliţia multinaţională care a lovit instalaţiile nucleare irakiene în timpul operaţiei Desert Storm, zece ani mai târziu, în 1991.
Soluţia ideală este, fără îndoială, eliminarea insecurităţii şi a ameninţărilor în relaţiile internaţionale şi în primul rând dintre statele vecine. Acesta este, de pildă, obiectivul major al SUA în relaţiile cu statul Israel şi ţările arabe.
O abordare extinsă a acestui concept ia în considerare şi asigurarea unor garanţii de securitate. SUA, de exemplu, oferă asemenea garanţii Coreei de Sud prin menţinerea în această ţară a circa treizeci şi şase de mii de militari. În mod similar Japonia s-a bucurat de umbrela de securitate americană în Asia de Est. Aceste garanţii au fost stabilite însă în timpul războiului rece, spre a îngrădi expansiunea comunismului şi este greu de crezut că astăzi SUA ori altă putere nucleară ar putea oferi asemenea garanţii de securitate unui stat neposesor de arme nucleare care nu se află deja sub umbrela sa de securitate.
După sfârşitul Războiului Rece, între SUA şi Rusia au avut loc nenumărate negocieri bilaterale privind arsenalele nucleare şi dezarmarea nucleară. Cele mai importante rezultate s-au concretizat în: Tratatul privind limitarea armelor strategice ofensive (START I) – 1991; Tratatul privind viitoarea reducere şi limitare a armelor strategice ofensive (START II) – 1993; Tratatul privind reducerile strategice ofensive (SORT) – 2002.
Tratatul americano-rus SORT, cunoscut şi ca Tratatul de la Moscova, a intrat în vigoare la 24 mai 2002. Controversatul acord fixează data de 31 decembrie 2012 ca termen limită pentru reducerea „plafonului” de focoase strategice desfăşurabile la 1700 – 2200 pentru fiecare parte, dar nu conţine un program de îndeplinire a reducerilor convenite. Mai precis, SORT prevede o reducere a arsenalelor strategice astfel: SUA – de la 8646 focoase strategice în 2002, la 7970 în 2012, Rusia – de la circa 5600 focoase strategice în 2002, la 1040 – 1240 în 2012. Tratatul nu cere eliminarea focoaselor nucleare sau a mijloacelor de furnizare şi nu include armele tactice cu rază mică de acţiune[3].
START I, intrat în vigoare la 5 decembrie 1994 stipulează un nivel de 1600 de mijloace de furnizare desfăşurabile şi 6000 de focoase strategice desfăşurabile de fiecare parte, ţintă de atins până în 2001. Regimul de implementare şi verificare stabilit prin START I, inclusiv eliminarea rachetelor, lansatoarelor şi bombelor, rămâne în vigoare până în 2009.
START II, semnat în 1993, dar neintrat în vigoare, specifică reducerea în următorii 7 ani la 3500 de focoase strategice desfăşurabile pentru SUA şi 3000 pentru Rusia, pe fondul unor măsuri comprehensive de implementare şi verificare. Din păcate, tratatul nu a fost ratificat de ambele state, iar Rusia a renunţat la obligaţiile sale ca urmare a retragerii SUA din Tratatul ABM din 13 iunie 2002.
În 1997, între preşedinţii B. Clinton şi B. Elţîn s-au discutat direcţiile unui nou tratat – START III – ce prevedea reducerea până la sfârşitul lui 2007 la 2000-2500 a focoaselor strategice desfăşurabile. Negocierile ar fi trebuit să înceapă după intrarea în vigoare a START II.
Diferenţe semnificative separă SORT de anterioarele tratate de reducere nucleară americano-ruse şi anume: ceea ce trebuie redus, forma sub care se vor face reducerile, termenul de implementare şi perioada de funcţionare a reducerilor.
De asemenea, faţă de celelalte tratate, SORT nu conţine: prevederi de contorizare specifice, în afară de focoasele operaţionale desfăşurabile; măsuri de verificare, în afara unui acord privind întâlnirea cel puţin bianuală a Comisiei Bilaterale de Implementare. Totuşi conţine o clauză de retragere din tratat, care se poate realiza de oricare parte, în exercitarea suveranităţii naţionale, după 3 luni de la înştiinţarea scrisă a celeilalte părţi. Preşedintele Putin a făcut două concesii Administraţiei Bush şi anume: Rusia a abandonat regulile de contorizare din START, deşi a sperat să le menţină; V. Putin a dorit un tratat irevocabil cu rezultate în eliminarea mijloacelor de furnizare a focoaselor, dar a fost convins să semneze un tratat uşor de revocat care optează pentru stocare. Părţile sunt convinse că acest tratat va ajuta la instaurarea unor condiţii mult mai favorabile promovării securităţii şi cooperării în scopul întăririi stabilităţii internaţionale.
b. Armele chimice şi biologice
Armele chimice sunt mult mai uşor de produs decât armele nucleare şi se găsesc în arsenalele multor state. În ianuarie 1993, o sută treizeci de ţări au semnat convenţia asupra armelor chimice, care a revizuit şi extins liniile directoare stabilite în 1925 prin Protocolul de la Geneva. Prin semnarea Convenţiei s-a decis să nu dezvolte, producă, achiziţioneze, depoziteze sau transfere altora asemenea arme, să nu se utilizeze şi nici să nu se acorde asistenţă sau să încurajeze alte state să se angajeze în asemenea activităţi.
Statele semnatare au căzut de acord, de asemenea, să distrugă stocurile de arme chimice şi instalaţiile de producere a acestora. A fost constituită o structură specializată, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu rol similar în domeniul specific cu cel al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, al cărei rol principal este verificarea respectării angajamentelor luate de statele semnatare.
Deşi armele chimice au o mare capacitate letală şi sunt foarte eficiente, ele nu au mai fost utilizate în războiul modern încă din vremea primul război mondial, cu o excepţie, războiul dintre Irak şi Iran din 1980-1988.
În ceea ce priveşte armele biologice, ele nu au fost încă utilizate în conflictele armate. În mod similar cu armele chimice, există un acord internaţional, Convenţia asupra Armelor Biologice şi a Toxinelor, semnat de o sută cincizeci de state. Acesta interzice producţia agenţilor biologici de luptă, dar nu interzice cercetările în domeniul vaccinurilor şi antidoturilor.
Marea servitute a acestui acord este că nu prevede instrumente şi măsuri de verificare a aplicării, ca în domeniul armelor nucleare şi chimice.
Din 1969, de la semnarea acestei convenţii până în prezent, mai multe lucruri s-au schimbat. În primul rând, revoluţia în biotehnologie a făcut posibilă crearea unor insecte special proiectate pentru a transmite diferiţi agenţi patogeni, care să fie imposibil de combătut şi care să poată ţinti un grup limitat (de exemplu după criterii etnice sau rasiale). În al doilea rând, răspândirea globală a noilor tehnologii face posibilă achiziţia unor asemenea agenţi de către state care nu au acces la tehnologie nucleară sau chimică, dar care se consideră suficient de ameninţate spre a ataca ele însele.
Eliminarea armelor de distrugere în masă, în special a celor chimice şi biologice, rămâne o provocare majoră la adresa procesului de control al armamentului.
S-au făcut progrese în ceea ce priveşte supravegherea şi respectarea regimului de producere a unor asemenea arme, prin semnarea unor acorduri care interzic dezvoltarea, achiziţionarea şi depozitarea lor.
Implementarea sistemului de impunere a respectării acestor convenţii şi tratate este însă dificilă, luând în considerare faptul că până şi nespecialiştii pot asambla diferite arme din această categorie, fără chiar a fi detectaţi.
Producerea şi stocarea armelor de distrugere în masă de către state pot fi detectate prin măsuri specifice şi în primul rând prin activitatea serviciilor de informaţii specializate, cel mai uşor fiind însă a identifica producerea de arme nucleare. Dacă însă producătorul este un actor non-statal iar producţia este artizanală, atunci detectarea este mult mai dificilă, implicând eforturi umane, tehnologice şi financiare de amploare mult mai mare.
Ultimele evoluţii de pe scena internaţională, în domeniul proliferării nucleare scot în relief o serie de concluzii parţiale, specifice studierii proceselor în derulare, într-un mediu extern de securitate în plină remodelare; armamentul nuclear şi proliferarea ADM reprezintă ameninţări esenţiale la adresa ordinii internaţionale şi a existenţei civilizaţiei umane; totuşi, deţinerea de arme nucleare (în general de mijloace de nimicire în masă) constituie un argument esenţial al poziţionării statelor în ierarhia de putere a lumii şi o garanţie solidă de securitate; contracararea proliferării nucleare se intersectează cu lupta împotriva terorismului internaţional, ambele intensificate din toamna anului 2001; se manifestă fără îndoială o tendinţă evidentă şi constantă de controlare a proceselor nucleare (civile şi militare) de către actorii majori ai epocii noastre şi de limitare sau interzicere a proliferării armelor nucleare; convergenţele şi tensiunile apărute după 1989-1991 între principalii actori globali şi regionali se menţin şi în abordarea tematicii neproliferării nucleare şi întârzie în mod firesc obţinerea de rezultate rapide şi concrete în combaterea factorilor de insecuritate internaţională; globalizarea economică şi „ciocnirea civilizaţiilor” – ca un derivat al ei – stimulează transferurile de tehnologie şi materiale nucleare; starea de insecuritate se resimte cu acuitate la nivelul statelor nenucleare – între care se numără şi România – cu precădere în spaţiile din afara NATO şi UE etc.
Evoluţiile recente par să le indice tendinţa de consolidare a curentelor de abordare multilaterală şi concertată a problemelor proliferării nucleare în cadrul ONU, G8, AIEA etc. SUA îşi menţin în continuare rolul de actor dinamic şi de iniţiator al unor importante deschideri şi iniţiative de neproliferare nucleare.
c. Rachetele balistice
În ultimele decenii au fost întreprinse măsuri încununate cu mai mult sau mai puţin succes pentru a ţine sub control răspândirea armelor nucleare şi radiologice, chimice şi biologice. Cea mai uşoară şi sigură cale de a transporta la ţintă aceste arme sunt rachetele balistice şi nici un efort de amploare asemănătoare nu a fost întreprins pentru a limita proliferarea acestora.
De la inventarea lor la sfârşitul anilor treizeci ai secolului trecut, rachetele balistice dirijate au fost utilizate în patru conflicte. În cel de-al doilea război mondial armata germană a lansat peste două mii de rachete de tipul V-2, o mare parte din ele asupra Marii Britanii.
Irakul şi Iranul împreună au utilizat peste o mie de asemenea rachete, unul împotriva celuilalt în războiul din 1980-1988. Guvernul pro-moscovit din Afganistan a folosit asemenea rachete furnizate de URSS împotriva forţelor de gherilă ale mujahedinilor. Irakul a utilizat în timpul războiului din Golf, din 1990-1991, peste 80 de rachete SCUD modificate împotriva Israelului şi Arabiei Saudite. În toate aceste cazuri încărcătura de luptă utilizată a fost exclusiv de tip convenţional, în special vizându-se obiective civile şi aglomerările urbane, acest mod de utilizare explicându-se parţial prin precizia relativ redusă a rachetelor ce au fost utilizate în aceste cazuri. La distanţe de mai multe sute de kilometri, precizia redusă a rachetelor face ca efectul la ţintă a încărcăturii de luptă să fie redus, dacă nu chiar nul, cu excepţia cazurilor când se utilizează încărcătură nucleară, ce are o rază de acţiune mult mai mare. Cu asemenea încărcături erau dotate rachetele deţinute de marile puteri posesoare de arme nucleare în timpul războiului rece.
O primă încercare – de relativ succes – de a limita proliferarea rachetelor balistice (sau operative) a avut loc în anul 1987, prin stabilirea Regimului de Control al Tehnologiei pentru Rachete. Şapte state – SUA, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Marea Britanie – au căzut de acord să controleze transferul de echipament şi tehnologie care ar putea fi utilizate în producerea unor rachete ce ar putea transporta încărcături nucleare de cel puţin cinci sute de kilograme la o distanţă de cel puţin treizeci de kilometri. De atunci, acest regim s-a extins la treizeci şi două de state, la care se adaugă Israelul, China şi Rusia, care s-au angajat neoficial să respecte prevederile regimului fără însă să adere oficial la acesta.
Completările făcute la acest document, în anul 1993, se referă la rachetele capabile să transporte încărcături chimice şi biologice.
Servitutea majoră a tuturor acestor măsuri pozitive este că nu s-au stabilit măsuri de impunere a respectării regimului, aceasta făcându-se de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, de către statele semnatare.
Armamentul convenţional
Termenul de armament convenţional sugerează că acesta ar fi de mai mică importanţă decât armamentul nuclear, chimic sau biologic. De fapt, armamentul convenţional a devenit mult mai letal în ultimele două decenii, aşa cum s-a dovedit în conflictul din Golf din 1991, în campania aeriană împotriva sârbilor bosniaci din 1995, în cea din 1999 împotriva Iugoslaviei sau în conflictul din 2003 împotriva Irakului, pentru înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Sistemul computerizat de ghidare a rachetelor şi utilizarea sistemelor satelitare de identificare, stabilire şi determinare a ţintelor au făcut ca precizia cu care sistemele de armament de artilerie, aviaţia de atac la sol şi alte sisteme de lovire să producă rezultate de neimaginat, nu cu mult timp în urmă.
Unele dintre cele mai performante sisteme individuale de luptă moderne pot fi utilizate cu multă uşurinţă după o pregătire de durată medie.
O lungă perioadă de timp, în timpul războiului rece, ambele superputeri, cât şi alianţele militare pe care le-au condus au fost preocupate în special de problemele privind armamentul nuclear, probleme ce fac încă subiectul preocupărilor ce vizează controlul armamentului.
Armamentul convenţional sau ne-nuclear a făcut de asemenea obiectul unor negocieri extinse, în special în Europa, în perioada de destindere de la sfârşitul anilor şaizeci şi din anii şaptezeci ai secolului trecut. Odată cu sfârşitul războiului rece s-a ajuns la un progres substanţial în ceea ce priveşte securitatea regională, realizându-se un regim de control al tipurilor, numărului, dislocării şi stării de pregătire de luptă a principalelor armamente convenţionale din Europa.
Aproape douăzeci de ani de negocieri, purtate la Viena, între NATO şi Tratatul de la Varşovia, privind reducerea reciprocă şi echilibrată a forţelor convenţionale (MBFR) au produs rezultate practice nesemnificative.
În schimb, Conferinţa pentru Dezarmare în Europa (CDE) ce a avut loc la mijlocul anilor optzeci la Stokholm şi mai ales Conferinţa asupra Forţelor Armate în Europa, ce a început la sfârşitul anilor optzeci şi s-a finalizat în 1990 la Viena, ambele sub auspiciile Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), au constituit paşi importanţi în procesul practic de control al armamentului, în special al celui convenţional.
Conferinţa pentru dezarmare în Europa a impus măsurile de încredere şi creştere a securităţii militare prevăzute în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975 de la Helsinki. Conferinţa asupra Forţelor Armate în Europa (CFE) a produs un acord ce specifică detalii precise privind tipul, numărul şi dispunerea diferitelor tipuri de armament convenţional aparţinând statelor membre ale NATO şi Tratatului de la Varşovia din Europa anului 1990.
Drept rezultat al acestor două acorduri, statele europene au beneficiat de un mediu de securitate optimizat, mult mai transparent şi deschis, permiţând un timp de avertizare mai lung şi reducând în mod substanţial ameninţarea cu declanşarea unui război pe continentul nostru.
Atenţia acordată procesului de control al armamentului a fost asociată cu transparenţă în domeniul politicii militare, materializată în schimbul reciproc de informaţii militare, inspecţii la faţa locului şi alte măsuri funcţionale şi concrete privind creşterea încrederii şi securităţii.
Deşi măsurile de control al armamentului nu au fost extinse în mod organizat şi serios în afara Europei, există suficienţi susţinători ai acestei idei, care afirmă că un asemenea regim de control ar fi benefic pentru unele regiuni greu încercate în conflicte mai vechi şi mai noi, precum Orientul Mijlociu, regiunea Golfului, Asia de Sud şi cea de Nord – Est.
Chiar dacă conflictele actuale nu vor putea fi rezolvate doar prin măsuri de control al armamentului, securitatea regională poate fi îmbunătăţită pe termen scurt, în măsura în care diversele state aflate în stare de adversitate unele faţă de altele vor putea cădea de acord asupra unui regim de securitate care să implementeze statutul forţelor lor militare.
Reducerea riscurilor declanşării războaielor prin asemenea mecanisme, în paralel cu măsurile de natură economică, culturală şi din alte domenii, unele specifice globalizării, îmbunătăţesc caracteristicile climatului general, ajută la dezvoltarea relaţiilor reciproce şi multilaterale şi facilitează abordarea diferitelor conflicte latente sau îngheţate prin mijloace politice, atât prin implicarea directă a actorilor respectivi, cât şi prin angajarea organizaţiilor internaţionale abilitate.
Transferurile de armamente constituie un domeniu specific procesului de control al armamentului din perioada de după războiul rece. Dincolo de îngrijorarea cauzată de proliferarea armelor nucleare, se manifestă preocuparea cauzată de globalizarea pieţei de armament. Continuă într-un ritm accelerat vânzările de armament, atât către actori statali cât şi către cei non-statali. Se poate afirma că resurse numeroase sunt irosite în acest fel, în loc să fie utilizate într-un mod productiv, de exemplu pentru investiţii în scopul dezvoltării economice.
Mai mult chiar, achiziţionarea de armament, dincolo de nevoile reale ale diferiţilor actori alimentează cursa înarmărilor şi mai mult diminuează decât sporeşte securitatea statelor şi a societăţilor existente într-o anumită regiune.
Deoarece comerţul cu armament este o activitate deosebit de profitabilă, pentru cei care îl practică, este dificil de stabilit reguli pentru limitarea acestuia, care să fie însuşite de toţi cei implicaţi. Cererea pentru armament continuă să fie foarte mare pe piaţa mondială, neexistând însă un deficit în ofertă în acest moment. Mai mult chiar, producătorii de armament, atât state cât şi companii private, preferă să aibă pieţe de desfacere extinse, reducând astfel costurile de producţie şi realizând profituri sporite. În plus, trebuie luate în considerare şi marile cantităţi de armament rezultate de pe urma destructurării acumulărilor militare în fostul Tratat de la Varşovia.
Pe scurt, interesele ce favorizează continuarea şi expansiunea la nivel global a comerţului cu armament se dovedesc mult mai puternice la nivel politic decât acelea care susţin adoptarea şi impunerea unor regimuri de control în privinţa cantităţilor şi tipurilor de armament comercializate, atât la nivel regional cât şi nivel global.
Motivele care încurajează vânzarea de armament sunt numeroase. Cumpărătorii sunt motivaţi să importe armament pentru a-şi întări securitatea, în condiţii de eficacitate mai ridicată, decât dacă ar fi produs ei înşişi, pe plan intern, tipurile şi cantităţile de armament de care au nevoie.
Sfârşitul războiului rece nu a afectat volumul comerţului global cu armament convenţional. În ultimele două decenii un număr de noi ţări s-au afirmat ca producători şi exportatori de armament, printre acestea de exemplu, remarcându-se Africa de Sud şi Brazilia, motivele pentru care o fac fiind în primul rând financiare. Pe măsura creşterii competiţiei internaţionale în producţia şi comerţul cu armament, se manifestă şi o accelerare crescândă a globalizării în industria producătoare de armament. În trecutul nu prea îndepărtat, industria de armament era controlată de companii din diferite ţări, aflate în competiţie unele cu altele, de cele mai multe ori sprijinite de guvernele ţărilor respective.
Firmele respective îşi dezvoltau pe cont propriu diferite sisteme complete de armament, încercând apoi să le comercializeze pe piaţa internaţională. Această imagine tradiţională nu mai corespunde întru-totul cu realitatea, cel puţin în domeniul armamentului ultra-performant, domeniu în care în ultimii ani s-au produs mutaţii semnificative.
O primă modificare constă în crearea de alianţe strategice între diferite firme producătoare de armament, având menirea de a crea companii mixte spre a dezvolta mai uşor noi proiecte şi a vinde apoi produsele rezultate.
Al doilea pas a constat în înfiinţarea de asemenea companii mixte cu caracter transnaţional, proces asociat cu fuziuni de companii şi achiziţia unor companii de către altele, în special în domeniile de vârf ale tehnologiei aerospaţiale, de exemplu. Din acest proces a rezultat o mai mare concentrare de capital şi un număr mai redus de mari companii, adevăraţi giganţi multinaţionali, cu o mult mai mare forţă tehnologică şi financiară dar şi cu o mult mai mare putere de presiune şi persuasiune asupra guvernelor statelor pe teritoriul cărora funcţionează, cât şi asupra multor altora.
Globalizarea producţiei de armament a fost încurajată de guvernele naţionale, deoarece a corespuns mai bine reducerii cheltuielilor militare în multe ţări, dar mai ales în Europa, în urma încetării războiului rece.
Pe de altă parte accentuarea competiţiei şi nevoile de fonduri tot mai mari pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea în fabricaţie a noi sisteme de armament a necesitat resurse financiare tot mai mari, pe care doar companiile foarte mari le pot mobiliza.
A rămâne neconectat la acest proces global de interdependenţă înseamnă pentru un stat a-şi asuma riscul izolării şi excluderii din zona unor cercetări de vârf, o motivaţie suplimentară pentru producţia şi vânzarea de armament.
Având în vedere îngrijorarea crescândă a statelor în legătură cu lipsa de control în comerţul internaţional cu armament şi produse duale (produse ce au atât destinaţie militară cât şi nemilitară), în anul 1994, în oraşul Wassenaar din Olanda, au început negocieri la care au participat treizeci şi trei de ţări producătoare şi exportatoare de armament, printre care şi ţara noastră. Rezultatul acestora s-a concretizat la începutul anului 1996, în primul pas al procesului numit atunci Procesul Wassenaar, în cadrul căruia cele treizeci şi trei de stat participante s-au angajat la o serie de acţiuni:
- stabilirea Aranjamentelor Wassenaar cu privire la controlul exporturilor de armament convenţional şi al bunurilor şi tehnologiilor duale;
- stabilirea cartierului general şi a secretariatului Aranjamentului Wassernaar la Viena, în Austria;
- stabilirea unei reuniuni periodice la Viena a statelor semnatare şi luarea deciziilor în cadrul acestora prin consens;
- reuniunile periodice să urmărească creşterea responsabilităţilor părţilor în realizarea transporturilor de armament convenţional, de bunuri şi tehnologii duale urmărind consolidarea păcii şi securităţii internaţionale şi regionale;
- promovarea transparenţei şi deschiderii, asigurând schimbul periodic de vederi şi informaţii cu privire la vânzările de armament;
- creşterea responsabilităţilor şi realizarea transferurilor armamentului convenţional, a bunurilor şi tehnologiilor duale, prevenind acumularea acestora în cantităţi în exces, care ar putea avea efect destabilizator în planul securităţii;
- perfecţionarea cooperării spre a preveni achiziţionarea de armament şi materiale duale speciale în scopuri militare, dacă situaţia dintr-o anumită regiune sau comportamentului unui anumit stat este sau devine motiv de îngrijorare;
- asigurarea că transferurile de armament, bunuri şi tehnologii duale nu contribuie la dezvoltarea ori perfecţionarea capabilităţii militare care să submineze securitatea şi stabilitatea internaţională sau regională;
- menţinerea sub control real a exportului de articole de pe listele asupra cărora s-a căzut în prealabilitate de acord, care sunt revizuite periodic, luând în considerare atât dezvoltarea tehnologiei cât şi experienţa dobândită;
- schimbarea unor notificări semestriale referitor la transferurile de armament, cu privire la aceleaşi categorii de armament, ca cele din registrul ONU al armamentului convenţional (tancuri de luptă, vehicule blindate de luptă, piese de artilerie de calibru mare, elicoptere de atac, nave de luptă, rachete sau sisteme de rachete;
- raportarea transferurilor de armament către alte ţări şi refuzul unor asemenea transferuri pentru articole aflate sub control, de preferat în termen de treizeci de zile, dar nu mai târziu de şaizeci de zile de la data acestui refuz;
- notificarea participanţilor (de regulă în treizeci de zile, dar nu mai târziu de şaizeci de zile) cu privire la orice aprobare de licenţă, emisă de către un stat participant, pentru vânzarea de armament unor state participante, căruia nu i s-a permis să facă acest lucru, în timpul celor trei ani premergători.
În plus faţă de schimbul de informaţii şi respectarea obligaţiilor de notificare asumate, părţile semnatare ale Aranjamentului de la Wassenaar examinează comerţul din ce în ce mai intens cu arme mici, de cele mai multe ori utilizate în conflicte intrastatale şi etnice, traficul ilegal cu arme, cât şi ameninţarea pe care o reprezintă sistemele de armament antiaeriene portabile la adresa traficului aerian comercial şi necesitatea de a preveni accesul la asemenea sisteme de armament a teroriştilor şi altor răufăcători.
[1] Cf. Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations and World Politics, Second edition, Prentice Hall, Upper Saddle River, New York, 2001, pag. 236
[2] Pentru amănunte privind producerea artizanală de materiale nucleare a se vedea Phil Williams and Paul N. Woerner, Nuclear Material Traffiking: An Interim Assessment, Transnational Organized Crime, vol 1, no. 2, summer 1995, pag. 206-288
[3] Cf. Mihai V. Zodian, Armele de distrugere în masă, în Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară – Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, pag. 181
