Acest război a început în perioada lui John Fitzgerald Kennedy. A fost continuat de Lyndon Johnson şi încheiat de Nixon. Americanii erau convinşi de rolul pe care-l juca Indochina. Pierderea Vietnamului ar fi putut antrena un efect de domino, materializat cu prăbuşirea altor state precum: Loos, Cambogia, Thailanda şi chiar Japonia şi Filipine.
Atunci când preşedintele Kennedy s-a instalat la Casa Albă, în Vietnam nu erau mai mult de 1.500 de americani dintre care mai puţin de jumătate erau consilieri militari, iar guvernul de la Hanoi (capitala Vietnamului)- proamerican se menţinea prin sprijinul economic acordat de SUA.
În anul 1963 erau peste 16.000 de consilieri americani şi fusese trimis material de război de ultimă generaţie. Preşedintele Lyndon Johnson a moştenit un război pe care nu şi l-a dorit şi în toţi cei şase ani în care l-a administrat s-a bazat pe sprijinul Congresului pentru a-l purta aşa cum a crezut de cuviinţă.
Acest război de o duritate extremă se baza pe două concepţii total diferite: americanii luptau pentru a-i face pe nord-vietnamezi să renunţe la obiectivele lor şi să se aşeze la masa negocierilor, în timp ce aceştia din urmă doreau cu orice preţ să reunifice Vietnamul; ceea ce s-a şi întâmplat.
Începând cu anul 1965 în SUA apar mişcările de protest, iar în anul 1968 aceste mişcări se înteţesc în condiţiile escaladării violenţei interne, a divizării politice şi a dezordinii dintr-o serie de oraşe libere. În anul 1969, la Casa Albă se instalează preşedintele Richard Milhous Nixon (cunoscut mai ales sub numele de Richard Nixon), iar politica americană se schimbă fundamental. Programul noului preşedinte al SUA viza retragerea progresivă a trupelor americane şi acordarea unui sprijin puternic pentru sud-vietnamezi.
Decizia ca soldaţii americani să lupte în Cambogia face ca anii 1960-1970 să reprezinte apogeul mişcărilor împotriva războiului. Încetarea definitivă a focului va fi anunţată în mod oficial în ianuarie 1973. Americanii ieşeau din război cu un bilanţ dezastros: – în jur de 60.000 de morţi declaraţi;
- peste 300.000 răniţi;
- mai mult de 150 miliarde $ cheltuite.
Cea de-a doua perioadă cuprinsă între anii 1969 – 1979 (numită şi deceniul destinderii).
Principala caracteristică a aceastei perioade reprezintă o relativă extindere a relaţiilor între cele două super-puteri. Cu siguranţă schimbările politice şi noile viziuni în ceea ce priveşte politica externă, atât la nivelul SUA, cât şi la nivelul Uniunii Sovietice au jucat un rol hotărâtor.
În mod concret extinderea constă în încercarea de a construi un nou tip de relaţie. Cu siguranţă un astfel de obiectiv era determinat şi de raportul de forţe existent în acel moment la nivel planetar.
Economia americană se confruntă cu un declin evident ceea ce reclamă reducerea bugetului apărării. De cealaltă parte Uniunea Sovietică ajunsese la paritate nucleară cu SUA. Adică Richard Nixon avea nevoie de colaborarea cu Moscova pentru a ajunge la un acord de pace cu Hanoi-ul.
Preşedintele american avea aptitudini remarcabile pentru politica externă, el fiind persoana potrivită pentru a negocia un acord de control al armamentului.
Acordul pe care Richard Nixon şi Henry Alfred Kissinger l-au conceput pentru Moscova a rămas în istorie sub denumirea de parteneriat.
SUA recunosc paritatea strategică a Uniunii Sovietice, nu vor încerca să intervină în Împeriul Sovietic şi vor deschide calea către investiţiile şi tehnologiile moderne occidentale. Americanii doreau ca ruşi să-i ajute să iasă onorabil din Vietnam şi să recunoască interesele mutuale ale super-puterilor în sfera lumii a treia. Cele două super-puteri mondiale înţelegeau poate mai bine ca oricând că stabilitatea era obiectivul principal; ceea ce îi făcea pe americani ca pentru prima oară după anul 1945 să invite pe ruşi la pace.
În egală măsură Moscova, continua să-şi consolideze poziţia de superputere militară, armamentul nuclear ca şi cel convenţional se face în prim proces de dezvoltare.
Flota de submarine se extindea, ba mai mult construiau un portavion pentru a asigura accesul şi succesul Uniunii Sovietice oriunde în lume. Mai mult decât atât în unele domenii ale construcţiilor de rachete, ruşii erau lideri mondiali.
Într-un asemenea context din punctul de vedere al ruşilor raportul de forţe se înclina implacabil în favoarea lor.
În anii 1968 şi 1969 disensiunile dintre Uniunea Sovietică şi China se vor acutiza semnificativ. Preşedintele SUA, Richard Nixon avea să surprindă întreaga lume în februarie 1972 când a zburat la Beijing pentru a-l întâlni pe MAO.
Principalul obstacol în calea relaţiilor chinezo-americane era fără îndoială Taiwanul. SUA puseseră în practică politica celor două Chine şi anume: Republica Populară Chineză din teritoriul continental şi Republica Chineză din Taiwan. De cealaltă parte poziţia Beijing-uluiera cât se poate de fermă: „Nu există decât o singură Chină”. În urma acestei întâlniri SUA aveau să-şi retragă trupele şi echipamentele militare din Taiwan (Washington-ul recunoscând Republica Populară Chineză).
Era o situaţie nouă şi total neşteptată ce demonstra cât se poate de evident că din punct de vedere militar lucrurile se complicau putându-se vorbi de trei super-puteri: SUA, Uniunea Sovietică şi China. În plus eforturile administraţiei Richard Nixon de a dezvolta sisteme defensive antirachetă a îngrijorat semnificativ Moscova. Era un domeniu în care americanii erau mai avansaţi, iar ruşii nu-şi propuneau să facă cheltuieli suplimentare pentru a menţine concurenţa.
Acesta este contextul în care Uniunea Sovietică se arată interesată de negocieri privind limitarea armelor strategice. De cealaltă parte americanii erau şi ei interesaţi de un astfel de acord, acesta reprezentând cel mai evident semnal că super-puterileau trecut de la confruntare la dialog.
SALT- Society for Applied Learning Technology (Societatea pentru Tehnologie Aplicată Learning)
A fost semnat de Leonid Brejnev şi Richard Nixon în anul 1972 la Moscova. Acest acord limita dezvoltarea sistemelor defensive antirachetă nefăcând progrese semnificative nici în privinţa celor ofensive. Au fost încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătăţii, în domeniul cosmic, iar cele două părţi au convenit asupra prin cipiilor de bază care urmau să le guverneze relaţiile, inclusiv o declaraţie de principiu în vederea extinderii cooperării pentru evitarea unor confruntări militare.
De asemenea, acest acord stabilea şi regulile de conduită comună pentru rezolvarea eventualelor situaţii de criză. În anul 1973 Leonid Brejnev va face prima vizită în SUA, vor fi semnate acorduri referitoare la colaborarea în domeniul agriculturi, al transporturilor, al cercetării mării şi oceanelor, dar şi un acord general privind contractele, schimburile şi colaborarea în domeniul ştiinţei, tehnicii, al învăţământului şi al culturii.
A fost semnat şi un acord referitor la principiile de bază ale tratativelor ulterioare pentru limitarea armelor strategice ofensive stabilind cadrul pentru negocierile din cadrul SALT 2. După şapte ani de eforturi SALT 2 avea să fie semnat de James Earl „Jimmy” Carter şi Leonid Brejnev la Viena în anul 1979. Un alt moment important al acestei perioade în reprezintă iulie 1973, când la Helsinki a avut loc o conferinţă la care au participat 33 de state inclusiv din NATO, pactul de la Varşovia sau SUA.
A rezultat un acord semnat la 01 august 1975 de Leonid Brejnev şi Gerald Ford din partea celor două super-puteri, dar şi de alţi şefi de state. Ruşii îşi atinseseră scopul. Pentru acest lucru a trebuit să accepte pentru prima dată caracterul universal al dreptului omului, precum şi faptul că ideile şi oamenii puteau să circule liber în Europa.
Adică era pretul pe care trebuia să-l plătească referitor la inviolabilatea frontierelor stabilite în anul 1945.
