Sfîrşitul războiului rece, realizat prin întrunirea sovieto-americană la nivel înalt de pe insula Malta, dezintegrarea blocului „socialismului real”şi autodizolvarea Uniunii Sovietice, n-a fost pronosticat şi descris în maniera în care s-a produs de nici o teorie a relaţiilor internaţionale, ele „n-au reuşit, potrivit lui J.Gaddis, nici pe departe să anticipeze cum avea să se încheie”[1] acest conflict şi să formuleze o explicaţie coerentă. De fapt, în cazurile cînd este invocată această schimbare structurală de sistem, J.Gaddis este citat cel mai frecvent, probabil şi din cauza radicalismului apelului făcut de a renunţa la studiul ştiinţei politice. Cert este că teoria relaţiilor internaţionale n-a putut să rămînă în albia pur academică şi să se canalizeze pe probleme de caracter disciplinar-ontologic, epistemologic sau metodologic, după cum se pronunţa K.Waltz, cu atît mai mult că „teoria nu prezice uniformitate de comportament”, transformările survenite în tabloul politic al lumii au condus spre deprecierea mai multor construcţii teoretice, cum ar fi teoriile „ciclurilor lungi” elaborate de G.Modelski şi P.Morgan, sau B.Adams şi au provocat bulversarea comunităţilor de cercetători, introducînd incertitudine şi potrivit lui K. Goldmann, „suferinţe de complexul predictiv”.
În opinia noastră, tensiunea dintre teorie şi practică sau în termenii „triadei de scopuri” ale cercetării fundamentate de K.Goldmann, inspirată din tipologia ştiinţelor a lui J.Habermas, dificultăţile investigaţiilor motivate de „preocupări infra-academice” în rezolvarea problemelor de „caracter extra-academic”, s-ar explica prin următoarele cauze:
- ideile ştiinţifice formulate în condiţiile războiului rece şi aprofundate prin convingerea în „distrugerea reciprocă garantată” s-au cristalizat, în accepţia lui K.Goldmann, într-o puternică teorie a „nonschimbării internaţionale”, care, potrivit lui B.Badie şi M.-C.Smouts, nu s-a dovedit a fi în măsură să reflecte schimbările radicale ce s-au produs în sistemul mondial , adică „tot ce se referă la realitatea socială” [2]. Acest eşec a demonstrat că s-au dovedit a fi iluzorii tentativele lui K.Waltz de a fundamenta o teorie strict sistemică, neafectată de reducţionism, dar, contrar aşteptărilor, n-au animat investigaţiile în domeniul politicii externe, decalajul dintre „comprehensiunea intra-academică” şi „aplicabilitatea extra-academică” actualmente rămînînd similar cu cel descris de St.Hoffmannn încă în anii ’70 ai secolului XX, dacă nu chiar s-a mărit;
- mai mulţi teoreticieni de marcă au ataşat funcţiei explicative valenţe predictive, J.Gaddis indică asupra abordărilor behavioristă (M.Kaplan) şi structuralistă (K.Waltz), care atribuie rolul determinant structurii sistemului internaţional. Conform lui K.Waltz, sistemele se transformă în cazul cînd „un principiu ordonator este înlocuit de altul” [3], în sensul trecerii de la anarhie la ierarhie, urmărindu-se, potrivit unor critici (R.Ashley), „raţionalizarea politicii globale”. Însă mai ales în prima jumătate a anilor’90 se extinde şi se diversifică numărul elaborărilor ştiinţifice fundamentate în baza „teoriei critice”, care presupun examinarea limitelor cunoaşterii prin omologarea supoziţiilor că „criticile negative reprezintă condiţia unei comprehensiuni pozitive” prin refuzul „constructelor culturale arbitrare”, oferindu-se posibilitatea actualizării imposibilului şi „a gîndi altfel” [4]: din această perspectivă, încheierea războiului rece devine o problemă practic lipsită de relevanţă şi cu şanse reduse de a servi unele scopuri extra-academice, lăsînd „lumea, potrivit lui C.Brown, aşa cum este”;
- transformarea structurală de sistem s-a produs pe cale paşnică, fapt care i-a luat prin surprindere pe cercetători, documentaţi că în aspect istoric „schimbările sistemice de caracter cantitativist s-au realizat în urma unor războaie globale” (1618-1648 sau 1939-1945). Astfel, în conformitate cu teoria „ciclurilor lungi” propusă de G.Modelski şi P.Morgan, în centrul „sistemul politic global” se află „puterile mondiale”, care succedîndu-se una pe alta, îi determină caracterul şi deci, „istoria sistemului poate fi abordată ca o succesiunea de cicluri lungi” cu durata de 107 ani fiecare, iar „schimbul de lideri” se produce printr-un „război global” generat de „dinamica ciclului” [5]. În ordinea de idei relevată, „secolul american” urmează să se încheie aproximativ în anul 2021 şi întîmplător sau nu, dar Z.Brzezinski acreditează opinia argumentată prin cifre estimative că după 2020 poate să înceteze „hegemonia de tip nou” a SUA, numind perioada ce va urma „după ultima supraputere mondială” [6]. Din altă perspectivă metodologică, dar care indică elocvent asupra dificultăţilor de ordin teoretic, M.Sullivan susţine că nu pot exista „două situaţii internaţionale absolut identice” şi deci, teoria nu este în măsură să descopere esenţa realităţii internaţionale, contrar lui I.Lacatos, în a cărui opinie, confruntarea teoriei în timp se produce în contextul concurenţei cu alte construcţii teoretice, acest proces fiind nu de caracter logic, ci istoric;
În plus, cercurile politice şi academice occidentale au exprimat nu fără temei unele dubii cu privire la ireversibilitatea cursului politic iniţiat de M.Gorbaciov, data fiind alternanţa perioadelor de „încălzire” şi de „răcire” în interior, dar care n-au coincis în mod obligatoriu cu stări calitative similare în exterior. Ultima noastră supoziţie pate fi argumentată prin faptul că deşi în Uniunea Sovietică s-a declarat oficial fidelitate faţă de teoria marxistă, care atribuie rolul determinant al politicii interne în raport cu politica externă, relaţiile internaţionale fiind continuare a relaţiilor din interiorul societăţii, totuşi realităţile din condiţiile războiului rece, „încălzirea” hruşciovistă-criza caraibilor, restrîngerea reformelor interne la începutul anilor’70–destinderea pe arena mondială prin semnarea unui set de documente, inclusiv Actul Final de la Helsinki din 1 august 1975, vin să demonstreze adeziunea şi totodată justeţea concepţiei lui H.Morgenthau privind autonomia relativă una faţă de alta a celor două sfere ale politicii, chiar dacă fondate pe aceeaşi bază – statul.
În acelaşi timp nu putem trece cu vederea unele idei care au pronosticat trecerea de la structura bipolară la multipolaritate, realizată însă în condiţiile existenţei şi ponderii majore în relaţiile internaţionale a Uniunii Sovietice, alte trăsături definitorii fiind extinderea numărului actorilor mondiali atît pe orizontală, prin includerea Chinei, cît şi pe verticală, datorită ascensiunii societăţilor transnaţionale semiautonome. Astfel, încă în jumătatea a doua a anilor’70 St.Hoffmannn a intuit uimitor că „schimbările majore în ierarhia sistemului internaţional vor rezulta mai degrabă din realizările sau din eşecurile interne decît din luptele interstatale, … politica internaţională devenind un fel de confruntare a sistemelor politice interne în acţiune” [7] şi deci, status-quo-ul constituit în acel timp se afla în dezbatere, iar lumea se transforma în „multiierarhică”.
Este de remarcat totuşi că rezultatele investigaţiilor reliefate se dovedesc a fi doar parţial corecte din cauza că Uniunea Sovietică s-a autodizolvat, China încă n-a devenit o supraputere şi numai societăţile transnaţionale s-au consolidat esenţial pe arena mondială. Această concluzie poate fi confirmată prin metodologia de cercetare a lui P.Viotti şi M.Kauppi, care prevede trei niveluri de analiză a sistemului internaţional alcătuit dintr-un anumit număr de elemente, ca în rezultat să se extragă diferite tipuri de „imagini”: chiar dacă se urmăreşte obţinerea unei „imagini complete” prin includerea în balanţă a tuturor elementelor, în realitate s-a creat o „imagine falsă” datorată lipsei unor componente.
Prin urmare, eşecul teoretic în pronosticarea şi descrierea încheierii războiului rece în varianta în care s-a produs, are la bază un set de cauze complexe, cu precădere de caracter epistemologic şi metodologic, care şi-a găsit expresie în restrîgerea cadrului de probleme investigate şi alimentarea unor discrepanţe, cum ar fi cea dintre teorie şi practică: deja am subliniat că la mijlocul anilor’70, St.Hoffmannn a indicat asupra decalajului în creştere dintre „afacerile mondiale” şi „politica externă”, chiar dacă imediat afirmă că „ceea ce ofereau savanţii venea în întîmpinarea dorinţelor politicienilor” [8]. Este de precizat însă, că majoritatea absolută a elaborărilor în domeniul conflictelor internaţionale, indiferent de apartenenţa lor la un curent sau altul, se axau pe „studiile strategice” şi „cercetarea conflictelor”, cum ar fi concepţia lui Q.Wright, care presupune că al doilea nivel de analiză a conflictelor internaţionale din cele trei prestabilite, este rezervat statului, în sensul degajării fundamentelor structurale şi caracteristicilor conjuncturale favorabile politicilor externe belicoase emanate de actorul statal şi examinării proceselor complexe de adoptare a deciziilor politice centrate atît pe studiul crizelor, cît şi pe ierarhia structurilor administrativ-birocratice. În plus, majoritatea ştiinţelor umaniste, potrivit lui J.Mayall, sufereau în plan epistemologic de antifundaţionalism, în sensul lipsei unei baze facturale stabile sau unui adevăr pe care să se fundamenteze cunoaşterea despre lume, iar „studiul relaţiilor internaţionale se găsea într-o distorsiune temporală, izolat de multe dintre curentele intelectuale din cauza pericolelor inerente: tensiunii nucleare” [9]. În ordinea de idei abordată considerăm că întotdeauna îşi va păstra relevanţa ştiinţifică o constatare a lui F.H.Hinsley, conform căreia, „este puţin probabil că a existat vreodată o perioadă în care teoria şi practica în domeniul relaţiilor internaţionale să nu fi fost divergente” [10], datorită persistenţei aspiraţiilor unor elaborări pur teoretice, alimentate şi de scepticismul manifestat sub diferite forme de majoritatea comunităţii de cercetători ştiinţifici. În acelaşi context J.Mayall susţine nu fără temei că în general „este la modă să fii sceptic în privinţa semnificaţiei noului mileniu”. Astfel trece în revistă unele eventuale scenarii ale evoluţiei relaţiilor internaţionale pe termen scurt şi mediu, Iu.Kaşlev nu ezită să atenţioneze că „este foarte dificil de a face pronosticuri în domeniul dezvoltării mondiale” [11], dat fiind că la începutul secolului XX oamenii politici practic n-au prezis nici un eveniment major ce a avut loc în decursul următorilor o sută de ani – două războaie mondiale, constituirea socialismului sau dezintegrarea imperiilor coloniale.
În altă ordine de idei, P. de Senarclens este unul dintre puţinii cercetători care a căutat să justifice eşecul teoretic de a nu prevedea transformările produse în anul 1989, subliniind că sarcina politologilor nu este de a prezice desfăşurarea cursului istoriei şi deci, teoriile lor sînt inoperante în acest sens. Totuşi ei au elaborat cadre conceptuale menite să contribuie la înţelegerea trăsăturilor directorii ale relaţiilor internaţionale şi au definit variabile de care trebuie de ţinut cont pentru a concepe procesele şi fenomenele ce formează configuraţiile raporturilor guvernamentale, „inclusiv structurile care influenţează politicile externe ale statelor” [12]. În opinia noastră, apologetica manifestată de analistul francez este degajată din postulatele şcolii sociologice franceze a relaţiilor internaţionale, fundamentate pe definirea comportamentului actorilor statali în baza unor cadre conceptuale de investigaţie, adică pe epistemologie şi acţiune.
Unele evenimente de amploare foarte mare precum dezintegrarea „lagărului socialist” şi implozia Uniunii Sovietice, însoţite de altele, aleatorii sau colaterale, vizînd schimbările în „lumea a treia”, au marcat încheierea conflictului global multiaspectual pe axa Vest-Est, influenţînd asupra desfăşurării cursului istoriei contemporane şi fluxului general al vieţii politice mondiale. Este de remarcat însă, că aceste „evenimente dramatice din istoria umanităţii”, care s-au desfăşurat sub incidenţa multiplelor aspecte şi forme de schimbare, sînt interpretate diferit, începînd cu estimări marcate de o vădită nuanţă optimist-euforică (F.Fukuyama), de caracter triumfător (H.Kissinger) sau de o înaltă încărcătură transformatoare (I.Rammonet) şi încheind cu tratări care nu le conferă o importantă cardinală, ci una secundară (A. şi H.Toffler). Totuşi predominantă este opinia că sfîrşitul războiului rece şi dezintegrarea Uniunii Sovietice reprezintă punctul de plecare pentru elaborările ştiinţifice care abordează relaţiile internaţionale din ultimul deceniu al secolului XX şi începutul secolului XXI din cauza impactului lor deosebit asupra vieţii internaţionale condiţionat de faptul că schema tradiţională edificată pe echilibrul de puteri şi interesele supraputerilor a dispărut de pe arena mondială, iar problemele ce vizează structura în formare a sistemului internaţional şi configuraţia raporturilor dintre principalele centre de forţă continuă să rămînă obiect al discuţiilor ştiinţifice. În condiţiile războiului rece stabilitatea şi echilibrul relativ au fost asigurate, în termenul utilizat de A. Şi H. Toffler, de „remiza nucleară SUA-URSS” [13], consecinţele unei ciocniri directe dintre supraputerii fiind „distrugerea reciprocă asigurată”. În plus, fiecare stat a fost mai mult sau mai puţin conştient de locul pe care l-a ocupat în sistemul global, iar războaiele ce s-au desfăşurat în ţările din „lumea a treia” nu s-au extins pe teritoriul supraputerilor, dar care periodic le alimentau şi au avut efecte secundare pentru a putea contribui la schimbarea structurii sistemului internaţional în ansamblu, chiar dacă au exercitat un anumit impact.
I.Wallerstein din contra, abordînd conţinutul războiului rece în baza concepţiei „lume-sistem” şi imprimîndu-i alte valenţe decît cele fundamentate pe polaritate, acreditează supoziţia că SUA conştient s-au angajat la Yalta în partajarea lumii în două sfere de influenţă din cauza că n-au dispus de resursele necesare şi n-au manifestat dorinţa de a exercita controlul global asupra tuturor. Pentru a menţine disciplina în cadrul blocului său, americanii au avut nevoie de imaginea inamicului străin şi au iniţiat un joc grandios, numit „războiul rece”, iar în calitate de partener s-a plasat Uniunea Sovietică, ea însăşi urmărind obiectul întăririi controlului său asupra sateliţilor. În timpul războiului rece nu s-a constituit o structură bipolară a sistemului internaţional, deoarece potenţialul economic al URSS niciodată n-a fost echivalent celui american, însă ambele părţi au obţinut beneficii pe contul conflictului, inclusiv prin extinderea zonelor de influenţă. Jocul a durat atît timp cît combatanţii au manifestat interes şi atunci cînd SUA au pierdut poziţia de lider economic incontestabil în cadrul nucleului sistemului creat şi posibilităţile de a ţine sub control efectiv aliaţii săi, iar Uniunea Sovietică a epuizat resursele din cauza ineficacităţii economiei sale antrenate în cursa înarmărilor şi susţinerea partenerilor, părţile de comun acord au încheiat războiului rece.
Chiar dacă în accepţia lui I.Rammonet cauzele prăbuşirii Uniunii Sovietice rămîn enigmatice [14], considerăm totuşi că ideile de tipul celor expuse de I.Wallerstein cu privire la rolul predominant al cauzelor de provenienţă economică în dezintegrarea ei se dovedesc a fi de o prestanţă ştiinţifică înaltă, dat fiind că economia planificată de caracter preeminent extensiv n-a rezistat competiţiei cu cea de piaţă, iar una dintre cele două componente de bază a restructurării iniţiate de M.Gorbaciov a fost „accelerarea” dezvoltării social-economice, urmărindu-se relansarea economiei, însă această noţiune este abandonată în anul 1988. Totodată, aspectele de nuanţă politico-ideologică, în special tentativele eşuate de reconfigurare a puterilor în stat şi succesele mişcărilor democratice de renaştere naţională, de altfel intens mediatizate, au putut fi sesizate cu mult mai uşor, mai ales pe fondul degradării social-economice şi s-au regăsit în cealaltă componentă a restructurării – „publicitatea”. Aceste aspecte au „admis”, în ultimă instanţă, radicalizarea mesajului opoziţiei anticomuniste în ţările „democraţiei populare” şi căderea zidului de la Berlin ca expresie materială a războiului rece.
J.F.Soulet deosebeşte patru „simptome clar perceptibile ale dezintegrării imperiului comunist de apus”: degradarea situaţiei socio-economice; presiunile societăţii civile; incapacitatea regimurilor de a se autoreforma şi rezistenţa ţărilor-satelit la integrare [15]. Este de subliniat că în baza acestor „simptome” deasemenea pot fi descrise schimbările de regim din ţările Europene Centrale şi de Sud-Est [16], în cazul aplicării ultimului impunîndu-se precizările că statele-satelit se aflau sub incidenţa doctrinei Brejnev, iar tentativele Uniunii Sovietice de deideologizare a politicii externe şi reclădirea ei pe alt principiu decît cel al internaţionalismului proletar, n-au condus decît spre autodizolvarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc şi Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în anii 1990-1991. Într-o altă ordine de idei, deşi A.şi H. Toffler au anunţat „remiza nucleară”, totuşi lansarea mai degrabă propagandistic-manipulativă decît tehnologică de către administraţia R.Reagan a „iniţiativei strategice de apărare” a bulversat conducerea sovietică, alimentîndu-i complexul inferiorităţii tehnico-ştiinţifice şi solicitîndu-i resurse financiare suplimentare în condiţiile scăderii progresive a preţurilor la agenţii energetici pe piaţa mondială.
Prin urmare, implozia Uniunii Sovietice a fost cauzată de mai mulţi factori, iar explicarea şi înţelegerea complexităţii proceselor care s-au produs continuă să rămînă obiect al dezbaterilor academice. Considerăm că una dintre cele mai pertinente investigaţii ale dezintegrării Uniunii Sovietice ar putea fi realizată prin aplicarea metodologiei marxiste, care atribuie bazei economice rolul determinant în raport cu suprastructura politică, dar cu derogarea că la un anumit moment politica se plasează pe prim plan, devenind hotărîtoare: a fost nevoie de voinţă politică pentru a declanşa procesele de identificare a resurselor noi de dezvoltare economică, dar care a fost însoţită şi de o democratizare limitată şi controlată, ca în ultima instanţă aceste tentative să se soldeze cu dispariţia însuşi a sistemului şi iniţierea unor importante replieri de diferite niveluri şi caractere, inclusiv sfîrşitul războiului rece.
F.Fukuyama este unul dintre analiştii care au remarcat „sfîrşitul istoriei”, expresie devenită ulterior sinonimă cu „perioada iniţială postrăzboi rece”, încă în condiţiile desfăşurării conflictului dintre cele două supraputeri, în vara anului 1989. Ceva mai tîrziu, totalizînd rezultatele conflagraţiei dintre cele două suprapuneri, F.Fukuyama, potrivit lui M.Griffiths, „pînă atunci aproape necunoscut în domeniul relaţiilor internaţionale, a devenit o celebritate intelectuală” [17], iar conform lui N.Gardels, „ideea despre „sfîrşitul istoriei” şi ideea lui S.Huntingtin despre „ciocnirea civilizaţiilor” au devenit cele mai celebre teze ale perioade de după războiul rece” [18]. Ţinem să subliniem că fiind fundamentată pe unele concepte ale lui Platon, G.Hegel şi A.Kojeve, filosofia politică a lui F.Fukuyama se rezumă la următoarele: „sfîrşitul istoriei” presupune că la finele secolului XX principiile prime care se află la baza organizării politice şi sociale, incluzînd combinaţia democraţiei liberale şi economiei libere de piaţă, s-a dovedit superioară oricărei alternative, sursa superiorităţii fiind capacitatea de a satisface necesităţile primare ale naturii umane exprimate prin două tipuri de dorinţe fundamentale – de bunuri materiale şi bogăţie, precum şi de recunoaştere de către cei din jur a valorii noastre ca fiinţe umane. Ceva mai tîrziu această idee a fost reconfirmată de către F.Fukuyama într-o discuţie academică întreţinută cu N.Gardels, el exprimînd convingerea că „nu există nici o alternativă istorică la structura de piaţă şi statul liberal democratic…, aceste tipuri instituţionale sînt cele mai bune pe care le-a inventat omenirea pînă acum. Am ajuns la sfîrşitul istoriei, în sensul că ne-am epuizat alternativele istorice”.
Totodată, în ciuda victoriei reputate asupra rivalilor săi, „sfîrşitul istoriei” în maniera anunţată de F.Fukuyama nu reprezintă expres triumful deplin al modelului democraţiei liberale, cauzele, în opinia noastră, fiind de caracter conceptual-filosofic şi politico-militar:
- în cazul dacă, utilizînd termenii lui F.Fukuyama „dorinţa” sau „curajul” marilor personalităţi, care schimbă istoria sînt subordonate pasiunii pentru „egalitate”, adică există prea multă egalitate şi nu sînt prezente cauze măreţe pentru care merită să lupte, oamenii ar putea să se revolte împotriva sistemului ce le-a adus pace şi securitate, iar democraţia liberală riscă să se atrofieze în condiţiile absenţei căilor pentru exprimarea celeilalte pasiuni – „superiorităţii”;
- „sfîrşitul istoriei” nu se asociază cu „începutul stării neconflictuale”, după cum interpretează forţat şi greşit S.Lanţov şi V.Acikasov, conflictele şi războaiele ca atare nu dispar, însă omogenizarea ideilor şi valorilor între marile puteri ar putea asigura în diferită măsură pacea între ele: anume relaţiile dintre statele mari contează în perspectiva pe termen lung a istoriei după cu remarcă nu fără temei J.Merasheimer;
- pacea interstatală se află în interconexiune cu adeziunea acestor actori la normele democratice liberale în politica internă, însă trebuie de precizat că mai puţin de o treime din ţări au ajuns la acest statut, în anul 1990, potrivit calculelor lui F.Fukuyama, fiind doar 62 de democraţii de acest tip [19]. Este evident că în ultimele două decenii numărul democraţiilor a crescut, mai ales pe contul fostului spaţiu socialist, depăşind cifra de o treime din numărul total de state, iar I.Rammonet remarcă pe bună dreptate că în cea mai mare parte a regiunilor „modelul democratic a cîştigat adepţi”[20]. În aceeaşi ordine de idei ,dar din altă perspectivă, de politică internaţională, K.Waltz afirmă vără echivoc că în cazul dacă numărul de democraţii ar spori impunător la nivel mondial, nu este posibil nici măcar parţial de a depăşi anarhia mediului şi dilema securităţii, el punînd la dubii teza păcii democratice promovată de B.Russet pe motivul că puterea nebalansată rămîne sursa de pericol chiar dacă aparţine „unei democraţii incontestabile”.
Totuşi F.Fukuyama admite nu fără temei că realizările democraţiei liberale sînt fragile şi caută la sfîrşitul secolului XX să identifice modele noi de recroire a „hărţii imaginare a lumii” în baza „distribuirii capitalului social”, care este determinată de „stimularea interculturală” de a genera „noi forme de asociere voluntară”. S.Huntington, de altfel înalt apreciat de F.Fukuyama pentru că „a pătruns cu adevărat esenţa lucrurilor prin ideea de „ciocnire a civilizaţiilor”, întrucît ea scoate în evidenţă importanţa extremă a culturii ca factor determinant în relaţiile sociale internaţionale ale viitorului”[21], este cu mult mai tranşat şi nu împărtăşeşte sentimente de euforie de pe urma încheierii războiului rece, susţinînd că „acest moment a generat iluzia armoniei, dar care s-a dovedit a fi imediat o iluzie: schimbarea a fost inevitabilă, însă lumea n-a devenit în mod necesar mai calmă” [22]. N.Gardels consideră că „dezgheţarea războiului rece a adus cu sine o lume asimetrică”, iar I.Rammonet o cataloghează ca fiind „mai complexă şi mai periculoasă” decît înalte. I.Wallerstein este de părere că încheierea războiului rece a condus spre acutizarea conflictelor vechi şi apariţia altor noi, avînd la bază factori economici, dintre care ameninţarea principală va veni din partea migraţiei în masă de la periferiile spre centrul lume-sistemului, conflictele şi crizele fiind inevitabile atît timp cît va exista „lumea-economică” capitalistă unificatoare a sistemului.
Prin urmare, ideile de tipul celor expuse de F.Fukuyama, I.Rammonet ş.a. cu privire la conţinutul preconizat al perioadei postrăzboi rece sînt marcate de o vădită nuanţă calitativistă, în sensul că o stare calitativă a sistemului relaţiilor internaţionale a fost înlocuită cu alta, iar incursiunile futurologice sînt mai degrabă rezultate ale unor complexe de predicţie şi speculaţii academice edificate pe scheme expirimental-raţionaliste. P. de Senarclens, dar nu numai el, din contra, nu s-a hazardat în pronosticuri incitante, subliniind că la începutul perioadei postrăzboi rece este dificil de a anticipa consecinţele transformărilor cardinale în curs de desfăşurare din cauza că nu s-a modificat esenţa politicii internaţionale, ea rămînînd de natură anarhică, deoarece continuă să existe ierarhii de putere şi raporturi de hegemonie [23]. A. şi H. Toffler au identificat un eventual conflict global provenit din tipul de economie, dar atribuie sfîrşitului războiului rece un rol secundar, chiar dacă nu neagă faptul că „majoritatea tentativelor de a cartografia sistemul global” încep cu încheierea conflictului dintre cele două supraputeri, „de parcă acesta ar fi principala forţă care îl schimbă”. Înaintînd ipoteza „divizării imanente a lumii în trei civilizaţii diferite, distincte şi în potenţială ciocnite”, în sensul că „valurile” conflictelor nu se produs nici între Vest şi Est sau Nord şi Sud, nici între diferite grupări religioase sau etnice, ci între civilizaţiile agrară, tradiţional-industrială şi postindustrială, ei susţin că sistemul global ar fi fost cuprins actualmente de perturbări revoluţionare din cauza că trisecţionarea stabileşte contextul în care se vor desfăşura majoritatea conflagraţiilor şi „a arunca vina tuturor frămîntărilor pe sfîrşitul războiului rece este un substituit al gîndirii” [24].
Totuşi Gh.Glaser a remarcat pe bună dreptate că după încheierea războiului rece predominante au fost stările de spirit optimiste, chiar şi în mediul realiştilor, care tradiţional sînt pesimişti. De altfel, frecvent sînt exprimate supoziţiile că „sfîrşitul istoriei” s-a soldat cu instituirea „păcii eterne”, din această perspectivă promiţătoare marile puteri nu se mai privesc ca potenţiali rivali militari, ci ca membri ai comunităţii internaţionale şi deci, vor avea parte de mai multă prosperitate şi pace. Ţinem să precizăm însă că aceste supoziţii sînt caracteristice cu precădere spaţiului academic occidental, dar nu în totalitate. Astfel, realistul ofensiv J.Mearsheimer nu împărtăşeşte ideile cu privire la demodarea războaielor mari, idei promovate, spre exemplu, de J.Mueller sau M.Mandelbaum, şi la fel ca neomarxistul I.Wallerstein indică asupra rolului determinant al structurii sistemului internaţional, dar din perspectiva fricii marilor puteri unele faţă de altele, dat fiind că „politica internaţională rămîne o afacere nemiloasă şi periculoasă”: scopul dominant al fiecărui stat este maximizarea proporţiei sale din cadrul bogăţiei mondiale pe contul altor competitori, iar marile puteri mai urmăresc fiecare în parte şi alte obiective precum instaurarea hegemoniei globale, manifestînd intenţii revizioniste şi angajîndu-se într-o confruntare eternă. J.Mearsheimer a definit trei trăsături ale sistemului internaţional care alimentează frica reciprocă a statelor: lipsa unei autorităţi centrale suprastatale care să le protejeze unele de altele; ele nu întotdeauna dispun de capacitate militară ofensivă; statele nu pot fi niciodată sigure de intenţiile altor actori statali [25].
Mai mulţi cercetători din Rusia deasemenea au manifestat diferite doze de pesimism faţă de caracterul relaţiilor internaţionale constituite după încheierea războiului rece, dar luînd ca bază sau criteriu de departajare dispariţia Uniunii Sovietice şi dominaţia Occidentului în frunte cu SUA, ei insistînd nu fără temei că lumea n-a devenit mai democrată. A.Bogaturov susţine că relaţiile internaţionale constituite imediat după dispariţia Uniunii Sovietice au intrat în perioada destabilizării „difuze”, ele reflectă criza profundă a reglementării de sistem care n-a fost cunoscută din timpul celui de al Doilea Război Mondial, fiind oportună conjugarea eforturilor „în interesele reformării managementului internaţional” [26], iar E.Pozdneakov exprimă opinia că au început procesele de dezintegrare şi a crescut probabilitatea reîmpărţirii teritoriale atît a lumii, cît şi resurselor ei strategice, el considerînd neîntemeiat, dar numai în parte, că în viitorul imediat nu se vor produce nici integrarea vesteuropeană şi nici în spaţiul esteuropean [27]. În aceeaşi ordine de idei, N.Kosolapov numeşte „postsovietic” noul tip de sistem internaţional, atribuind semnificaţie decisivă imploziei Uniunii Sovietice şi etichetînd-ul că este de caracter autoritar-oligarhic din cauza consolidării rolurilor SUA, NATO, Grupului-7 sau „oricare altui directorat de ţări” [28] pe arena mondială.
A.Voskresenski din contra, prin teoria „echilibrului multifactorial” subliniază că sistemul internaţional format din state naţionale se află în condiţie de „echilibru neordonat”, în sensul că este lipsă „guvernul mondial” care ar putea să asigure „instituirea ordinii universale”, ar deţine puterea politică supremă şi ar dispune de prerogative corespunzătoare: ca regulă, statele menţin echilibrul în relaţiile reciproce, iar „interesele general-umane” sînt în măsură să asigure interacţiunea şi cooperarea dintre „subiectele comunităţii mondiale” [29]. De fapt, A.Voskresenski prin tentativa de a repune în circuit această categorie intens promovată în perioada lui M.Gorbaciov, nu este unicul cercetător din mediul analitic rusesc care a urmărit să identifice o bază ideatică a ordinii mondiale postrăzboi rece, cu atît mai mult că se doreşte o alternativă la „ideile americane abstracte despre răspîndirea democraţiei în lume”[30]. A.Bogaturov vine cu ideea „comunităţii normelor general-umane de comportament internaţional”, care „trebuie adoptate şi respectate de către toţi actorii comunităţii mondiale”[31] din cauza că dizolvarea bipolarităţii n-a condus în esenţă spre „democratizarea ordinii internaţionale”, relaţiile între ţări şi între popoare rămînînd ierarhizate, deşi „mult s-a modificat stilistica interacţiunilor dintre state”, în sensul că marile puteri au încetat să se ameninţe brutal: „compromisul” şi „consensul” au devenit „termenii-cheie în lexiconul diplomatic al secolului XX”, chiar dacă nu s-au transformat în simboluri ale armonizării intereselor statelor. În acelaşi timp, bazîndu-se pe supremaţia în cadrul economiei mondiale şi pe decalajul faţă de concurenţi în sfera noilor tehnologii şi în domeniul potenţialului militar, Statele Unite şi-au consolidat poziţia de lider global, determinînd conţinutul ordinii internaţionale contemporane, dar alimentînd totodată predispoziţii antiamericane în lume, chiar dacă „relaţiile de cooperare cu SUA sînt avantajoase multor ţări”: fiind „ultima suprapunere în sensul tradiţional-realist al termenului”, adică puternică economic şi politico-militar, dar în acelaşi timp „în mod imperial” neomogenă în interior, SUA se confruntă cu „limitarea posibilităţilor”[32] şi deja au iniţiat modificarea unor strategii globale precum „integrarea economică” sau „consensul impus” în condiţiile consolidării tendinţelor pluralismului de opinii şi poziţii.
În aceeaşi ordine de idei a „posibilităţilor limitate” se pronunţă şi A.Schlesinger-jr, citat de I.Rammonet, care a afirmat după victoria în războiul din Golf din 1991 că situaţia SUA este ciudată din cauza că fiind o supraputere militară, se află în incapacitatea să-şi asume costul propriilor războaie şi să guverneze lumea. În schimb, contrar opiniei lui P.Kennedy, care a pronosticat greşit la mijlocul anilor’80 declinul SUA, H.Kissinger anunţă victoria lor în războiul rece, realitate contestată nefondat de A.Utkin, dar nu numai de el.
În opinia noastră, aplicînd în aspect metodologic unul dintre cele mai relevante instrumentării de investigaţie a conflictelor internaţionale în totalizarea războiului rece, teoria jocurilor, care presupune că un conflict este un joc egal cu suma zero, obţinem următoarele rezultate: cît o parte a cîştigat, atît alta a pierdut şi în consecinţă, SUA au repurtat victorie, iar aliaţii ei s-au consolidat, pe cînd URSS şi blocul ei s-au autodizolvat. Totodată subliniem că în cercetarea proceselor de finalizare a războiului rece nu este lipsită de relevanţă, dar numai în parte teza lui J.Burton despre caracterul subiectiv al conflictelor, care admite posibilitatea obţinerii rezultatelor pozitive pentru ambele părţi în condiţiile „schimbării valorilor semantice” astfel încît să le permită să coopereze – liderii celor două suprapuneri au realizat importante replieri conceptuale pentru detensionarea relaţiilor bilaterale, însă ulterior evenimentele au luat altă turnură şi s-au încheiat cu dispariţia unui competitor, pe cînd prezenţa celuilalt rămîne cu adevărat globală.
Aşadar, războiul rece s-a încheiat cu victoria SUA, fapt care n-a presupus însă expres instaurarea democraţiei şi economiei de piaţă pe întreaga arenă mondială, chiar şi din simplul motiv că învingătorii nu-şi pot aroga prerogativele de guvernare mondială, iar relaţiile internaţionale se dovedesc a fi cu mult mai eterogene şi mai complexe decît raporturile din interiorul statelor şi societăţilor.
Fără îndoială, sînt îndreptăţite supoziţiile de tipul celor expuse de N.Gardels, că după încheierea războiului rece „prezenţa americană este cu adevărat globală” sau de W.von Angelsdorf, că „există o putere atît de bine organizată, subtilă, sincronizată şi implicată în tot, încît nu trebuie să vorbeşti împotriva ei decît în gînd” [33]. O.Paz numeşte SUA „republică a viitorului”, iar R.Kapuscinski – „ societate a viitorului”, care nu are probleme cu propria istorie, spre deosebire de „societăţile istorice”, cum ar fi cea islamică, pentru care totul s-a hotărît în trecut şi viitorul nu îi provoacă astfel de pasiuni ca istoria, la baza supremaţiei americane aflîndu-se dezvoltarea profundă a sferei informaţional-tehnologice. În acelaşi context al analizei „afirmării hegemoniei americane”, P.de Senarclens a constatat că niciodată în istoria modernă şi contemporană o naţiune n-a dispus de o asemenea forţă militară şi o asemenea preponderenţă incontestabilă pe scena internaţională, însă din cauza că „economia şi societatea americană manifestă semne de slăbiciune şi ponderea atributelor militare în calitate de factori determinanţi ai evoluţiei relaţiilor internaţionale tinde să descrească, SUA ar putea să devină într-un viitor mediu un colos cu picioare de argilă” [34]. După invadarea Irakului în anul 2003, A.Bales a remarcat faptul că SUA posedă „un potenţial militaro-politic unical şi o libertate unicală”, deoarece au putut ocupa „rapid şi cu pierderi mici” o ţară mare şi îndepărtată, fără ca vecinii să opună rezistenţă sau să exprime pretenţii serioase, iar presupusa coaliţie antiamericană nu s-a dovedit a fi în stare nici să modifice şi nici măcar să amîne realizarea planurilor americane. Însă există date, subliniază el nu fără temei, că potenţialul SUA nu este nelimitat din cauza că militarii americani au dat dovadă de incompetenţă în instituirea şi menţinerea păcii, iar metodele de management postconflict şi de restabilire a Irakului s-au dovedit a fi „inconsecvente şi confuze” [35]. Este important de remarcat în acest context că deja la mijlocul anilor’90, urmărind să definească trăsăturile esenţiale ale ordinii mondiale noi, H.Kissinger a sesizat pe bună dreptate că SUA nu pot nici să se izoleze de lume, nici s-o domine sau unilateral să dicteze activitatea internaţională globală, devenind „prima printre egali” şi vor avea nevoie de parteneri pentru a menţine echilibrul în diferite regiuni ale planetei [36]. El identifică similitudini cu politica europeană din secolul al XIX-lea, în care interesele naţionale tradiţionale şi echilibrul de puteri în schimbare au determinat configuraţia diplomaţiei, alianţelor şi zonelor de influenţă, contrar lui A.Bogaturov, care nu găseşte asemănări esenţiale între ordinea internaţională de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi cea de la finele secolului XX.
Cu certitudine, ascensiunea americană este un produs al secolului XX: după Primul Război Mondial SUA şi-au anunţat o prezenţă multiaspectuală pe arena mondială, militînd pentru edificarea ordinii internaţionale fondată pe răspîndirea democraţiei, libertatea comerţului şi dreptul internaţional, însă peste un interval scurt de timp au revenit la izolaţionalism. În urma celui de al Doilea Război Mondial s-au angajat decisiv în afacerile globale, devenind una dintre supraputeri, au fost în măsură să-şi formuleze interese vitale pe scară planetară şi cel mai important este că s-au dovedit a fi în stare să le realizeze, asumîndu-şi logica confruntării pentru reţinerea comunismului şi poziţia de lider în competiţia multidimensională cu celălalt sistem. În rezultatul sfîrşitului războiului rece SUA au rămas unica ţară cu statut de supraputere şi în mod normal nu puteau să rateze şansa de a răspîndi sau chiar impune la nivel global valorile, concepţiile despre lume şi soluţiile sale. Nu este întîmplător că R.Kaplan numeşte globalizarea „răspîndire a practicilor comerciale americane, adoptate de fiecare cultură în dependenţă de propriile necesităţi”[37], iar J.Nye remarcă o hegemonie americană de tip soft.
Aşadar, realităţile apărute în urma încheierii războiului rece au impus oameni politici şi cercetătorii ştiinţifici să se antreneze în activităţi de identificare şi definire a conţinutului ordinii mondiale noi, luînd ca bază replierile geostrategice care se produc şi, implicit, transformările structurale de sistem sau, în conformitate cu metodologia lui K.Waltz, dispariţia Uniunii Sovietice prezinta în sine o schimbare structurala, cu efecte la nivel de sistem. D.Biro şi S.Secrieru au remarcat pe bună dreptate că structura extrem de eterogenă a sistemului internaţional postrăzboi rece, în care „coexistă şi concurează diferite logici cu privire la organizarea politică, economică, precum şi realizarea politicii externe, a generat mai multe scenarii cu privire la viitoarea lui organizare şi forma pe care o va lua viitoarea ordine mondială” [38], lumea aflîndu-se într-o fază de tranziţie asemănătoare perioadei precedente creării sistemului modern de state. B.Badie şi M.-C.Smouts sînt de părere că lumea anilor’90 ai secolului XX (dar şi din primul deceniu al secolului XXI-n.n.) se află în căutarea relaţiilor şi subiectelor noi, sistemul internaţional edificat pe concepţiile echilibrului de forţe şi conflictului dintre cele două supraputeri, potrivit I.Shimanskaya, este înlocuit cu altă realitate şi deci, relaţiile internaţionale se găsesc într-o perioadă de tranziţie ce se caracterizează printr-o stare de haos, iar accepţia lui P.Ţîgankov, dezordinea globală reprezintă trăsătura esenţială a procesului politic mondial contemporan (prin noţiunea „proces politic”el avînd în vedere „rezultatul interacţiunii actorilor internaţionali”, pe cînd J.J.Roche se dovedeşte a fi mai explicit, considerîndu-l „mijloc predominant de reglementare a interacţiunii dintre elementele structurii sistemului internaţional, care determină tipul de comportament al actorilor aflat în permanentă evoluţie şi prezintă prin esenţa sa un mecanism de depăşire a dezordinii structurale din cadrul sistemului” [39]).
Indiscutabil, lumea aflată în tranziţie a devenit cu mult mai imprevizibilă din cauza că mecanismele în baza cărora au funcţionat relaţiile internaţionale din perioadele precedente, au pierdut la maximum din potenţialul lor teoretico-aplicativ şi nu mai corespund realităţilor. A.Samuel consideră că omenirea deja se găseşte în cadrul „lumii internaţionale noi”, care este determinată de mai mulţi factori precum încetarea divizării sistemului în două blocuri, dezvoltarea dinamică în Asia de Sud-Est, eliberarea (şi îndepărtarea-n.n.) „sateliţilor” de suzeranii lor, decăderea influenţei marilor ideologii şi apariţia unor forţe noi, de caracter financiar-econmic, religios ect. În plus, bulversarea cercetătorilor ştiinţifici era amplificată de criza tot mai evidentă a concepţiei lineare a evoluţiei istoriei, inclusiv a relaţiilor internaţionale (Westfalia-Versailles-Yalta), situaţie care a animat elaborarea numeroaselor studii, provocînd potrivit lui B.Hughes, o adevărată „ciocnire a perspectivelor”. Ambivalenţa factorilor determinanţi ai evoluţiei globale contribuie la reducerea gradului de pronosticare a vieţii internaţionale chiar şi pentru o perspectivă de scurtă durată, cu atît mai mult că fenomenele politice se dovedesc a fi extrem de complexe, motiv din care, susţine J.Mearsheimer, este imposibilă formularea predicţiilor politice precise „în lipsa unor instrumente teoretice superioare celor pe care le posedăm şi drept urmare, toate previziunile politice presupun o anumită marjă de eroare” [40], cu atît mai mult că momentul trecerii de la un sistem la altul, consideră Ch.Kegley-jr. şi E.Wittkopf „nu este imediat evident” [41] datorită opoziţiei dintre forţele de integrare şi cele de dezintegrare. Competiţiile şi rivalităţile din sistem sau conform concepţiei lui K.Waltz, distribuirea inegală a capabilităţilor în sistem atribuie ordinii mondiale un caracter schimbător, modificîndu-se nu numai relaţiile dintre actori, asociaţi mai cu seamă cu statele naţionale sau mai îngust, cu marile puteri, ci şi alte modele de interacţiune la nivel global.
Pornind de la definirea ordinii mondiale ca „interacţiune dintre elemente conform unui model”, majoritatea cercetătorilor continuă să considere statul principalul actor al sistemului internaţional în reconfigurare şi în acest sens, ordinea mondială, în accepţia lui T.Knutsen, presupune existenţa unor modele de interacţiune interstatală. Potrivit lui A.Bogaturov, ordinea mondială prin esenţa sa se referă la „sistemul relaţiilor interstatalecare sînt reglementate de totalitatea principiilor determinante ale comportamentului de politică externă şi sancţiunilor recunoscute morale şi permisive pentru pedepsirea celor ce încalcă dispoziţiile elaborate de comun acord în baza acestor principii, a potenţialului statelor sau instituţiilor mandatate cu aplicarea pedepselor şi voinţei politice a ţărilor participante şi predispuse de a le implementa” [42]. T.Knutsen în spirit realist, ca de altfel şi J.Mearsheimer, reduce statcentrismul sistemului la interacţiunea dintre marile puteri, competiţia şi conflictele dintre acestea imprimînd ordinii mondiale caracter schimbător, evoluţie care se află, în opinia noastră, în conformitate cu teoria ciclurilor lui Aristotel.
Considerăm că elaborările fundamentate pe statcentrism vizează mai degrabă „ordinea internaţională”, pe cînd „ordinea mondială” include totalitatea actorilor în diversitatea lor şi complexitaea relaţiilor exercitate la nivel global în conformitate cu diferite modele de interacţiune formate în rezultatul schimbării raporturilor dintre diferiţi factori şi apariţiei noilor structuri ierarhice. P.Hassner susţine că la mijlocul anilor’90 au fost elaborate şase modele ale „dezvoltării mondiale al omenirii”, două din care sînt edificate pe ideea refuzului de la starea de conflicte şi trecerea spre politica cooperării, altele două sînt axate pe probabilitatea perpetuării conflictelor avînd ca protagonişti fie statele, fie civilizaţiile şi în fine, ultimile două părăsesc alternativa conflict–coopearare şi se referă sau la existenţa separată a două lumi diferite sau la apropierea anarhiei universale” [43]:
- modelul „ordinii internaţionale noi” anunţat de G.Bush-sn. şi F.Mitterand, care urmăreşte edificarea unui sistem de securitate colectivă şi legalitate, „parteneriatul, subliniază preşedintele american citat de H.Kissinger, trebuie să se bazeze pe consultări, cooperare şi acţiuni colective, mai ales prin intermediul organizaţiilor internaţionale şi regionale (sistemul prevăzînd pedepsirea agresorilor şi apărarea victimilor–n.n.), scopul acestui parteneriat fondat pe principiile dreptului constă în încurajarea democraţiei, păcii şi reducerea armamentelor” [44]. „Doctrina G.Bush-sn.” presupune că rolul de „manager global” revine SUA, care formează nucleul relaţiilor internaţionale [45], susţine M.Maiorov, pe cînd H.Kissinger exprimă opinia că practic „este imposibilă implementarea securităţii colective generale din cauza conceperii diferite a ameninţărilor de către actorii principali”, chiar dacă, potrivit lui J.Mearsheimer, cu excepţia unor dispute, nu a fost „nici un semn de război între dintre marile puteri” În acelaşi context general de idei, G.Modelski şi W. Tompson cosideră parteneriatul Statele Unite – Uniunea Europeană „principala temelie a ordinei modiale din sfert al secolului XXI”, care trebuie să fie un nucleu democratic solid pentru „consolidarea lumii” prin democraţie şi economie de piaţă;
- modelul „sfîrşitului istoriei” elaborat de F.Fukuyama, care, în opinia lui P.Hassner, presupune instituirea ordinii şi asigurarea securităţii prin victoria democraţiei liberale şi capitalismului în societăţile nedemocratice în urma căderii regimurilor totalitare. Considerăm că această concepţie a rectualizat o teză a wilsonismului – răspîndirea democraţiei asigură pacea, deşi potrivit lui P.Hassner, în ultimul timp au fost esenţial diminuate convingerile în existenţa interconexiunii dintre nivelul dezvoltării economice şi democraţie, în întretăierea firească a capitalismului cu democraţia şi pacea;
- acest model include două variante: concepţia multipolarităţii militaro-diplomatice a lui H.Kissinger şi conceţia constituirii lumii unipolare, provenite din consolidarea superiorităţii americane, propusă de Z.Brzezinski. Într-adevăr, ambii analişti indică asupra dominaţiei sau chiar hegemoniei SUA la nivel global: în opinia lui H.Kissinger, „America predomină fără precedent în lume, în ultimul deceniu al secolului XX (şi la începutul secolului XXI-n.n.) situaţia ei predominantă a făcut-o omniprezentă în asigurarea stabilităţii internaţionale”; „victoria repurtată în războiul rece şi sentimentul automulţumirii derivat din ecest rezultat au generat mai multe mituri precum că soluţionarea tuturor problemelor mondiale depinde de recunoaşterea hegemoniei SUA” [46]. Z.Brzezinski este cu mult mai tranşant şi mai explicit invocînd o hegemonie de tip nou: „datorită falimentului adversarului, Statele Unite s-au pomenit într-o situaţie unicală, devenind cu adevărat prima şi unica putere mondială, chiar dacă dominaţia globală a Americii aminteşte într-o anumită măsură imperiile precedente”; „amploarea şi influenţa SUA în calitate de putere mondială sînt unicale, iar dinamismul economic al Americii reprezintă condiţia prealabilă pentru a-i asigura rolul predominat în lume. …America şi-a consolidat supremaţia în domeniul tehnologiilor informaţionale, care contribuie decisiv la dezvoltatrea economiei şi la dotarea forţelor armate cu tehnică performantă, permiţîndu-i să exercite controlul la nivel global” [47]. În acelaşi timp H.Kissinger exprimă supoziţia că în raport cu starea actuală a lumii Statele Unite s-au dovedit a fi slab pregătite de experienţă istorică, cu atît mai mult că „sînt prezente în paralel cel puţin patru sisteme de relaţii interstatale”:
– în raporturile dintre Statele Unite şi Europa Occidentală precum şi între ţările din emisfera vestică sînt realizate în mare măsură idealurile istorice americane, „fondate pe principiile democraţiei şi progresului economic, iar războaiele sînt posibile numai la periferie, avînd ca bază conflictele interetnice” (considerăm că mai degrabă acestea sînt de sorgine politico-ideologică-n.n). Trebuie de remarcat însă, că analistul american a forţat în diferită măsură prin analogie caracterul democratic al sistemelor politice şi gradul de orientare spre piaţă al economiilor din ţările Americii Latine: în jumătatea a doua a primului deceniu al secolului XXI stările de spirit şi retorica antiimperialistă, adică antiSUA au devenit mai evidente, s-au extins şi s-au aprofundat prin politicile unor guvernări populiste de stînga, fapt care n-a permis realizarea unor proiecte panamericane, cel mai important fiind Zona Comerţului Liber a Americilor (FTAA), propus de B.Clinton încă în anul 1994;
– marile puteri asiatice se tratează reciproc în calitate de concurenţi strategici, „războaiele dintre ele nu sînt inevitabile, dar deloc imposibile”, principiului echilibrului de forţe revenindu-i rolul hotărîtor. Obiectivul fiecărei mari puteri din regiune nu constă în ocuparea vecinilor, ci a nu le permite să coalizeze împotriva ei, cu atît mai mult că ritmurile dezvoltării economice şi evoluţia modelelor de politică internă schimbă mereu conjunctura şi rolurile, formîndu-se de fapt două zone strategice la nivel georegional Nord-Estică şi Sud-Estică:
– conflictele din Orientul Mijlociu n-au la bază nici aspecte economice şi nici domeniul strategic, ci ideologia şi religia, compromisul fiind practic imposibil în cazul valorilor fundamentale, incluzînd însăţi existenţa adversarului, care împărtăşeşte alt fond de idei, şi deci, perspectivele soluţionării conflictelor de tipul celui arabo-israelian sînt iluzorii. Este de remarcat deasemenea că situaţia din regiunea Golfului Persic nu mai este „atît de certă” după cum afirmă analistul american, din cauza operaţiunii aliaţilor în Irak şi politicii Iranului privind energia atomică;
– politica ţărilor africane nu este fondată pe principii ideologice unificatoare şi nici pe ideea echilibrului de forţe, trecutul colonial i-a lăsat Africii un potenţial explozibil, conflicte interetnice şi degradare economică, iar după încheierea războiului rece practic a dispărut interesul şi concurenţa dintre marile puteri pentru influenţă pe continent.
Prin urmare, „supremaţia americană este evidentă, însă urmărind formare ordinii mondiale edificate pe libertate şi democraţie”, Statele Unite au nevoie de parteneri pentru a împărţi povara psihologică a liderismului în lumea policentristă [48], „alte centre fiind Europa (Uniunea Europeană – n.n.), China, Japonia” [49], la care mai apoi a adăugat India şi Rusia.
Z.Brzezinski din contra, susţine că hegemonia americană fără precedent n-are concurenţi fiind unicală prin parametri şi caracter, este pluralistă, penetrabilă şi flexibilă reflectînd mai multe trăsături ale sistemului democratic realizat în Statele Unite, se manifestă geopolitic prin ponderea asupra Eurasiei, deţinînd rolul de arbitru şi a format „ordinea internaţională nouă, care copie şi reproduce mai multe caracteristici ale sistemului american” precum: crearea sistemului de securitate colectivă, incluzînd forţe armate şi comandament unificat; cooperarea economică regională atît la nivel interstatal, cît şi în cadrul unor organizaţii globale specializate; adoptarea în comun a deciziilor, chiar şi în condiţiile predominării SUA; prioritatea apartenenţei democratice în cadrul alianţelor-cheie; prezenţa unor structuri juridice rudimentare de nivel global [50]. J.Ikenberry citat de Z.Brzezinski precizează că sistemul este hegemonist, deoarece a fost concentrat în jurul SUA şi reflectă mecanismele politice şi principiile organizatorice ale modelului american. Prin urmare, „America este singura putere mondială, specifică Z.Brzezinski, şi nimeni nu poate contesta acest fapt, … chiar dacă statutul de supraputere care guvernează lumea se dovedeşte a fi anevoios” .
Însă după evenimentele din 11 septembrie 2001, care au grăbit debarcarea aliaţilor în Afganistan (2001) şi Irak (2003), Z.Brzezinski nu mai este atît de categoric, subliniind că principalul partener al Statelor Unite trebuie să rămînă Europa, mai precis Uniunea Europeană, la care se adaugă Japonia şi China în materie de asigurare a securităţii regionale în spaţiul cuprins între Golful Persic şi Xinjiang [51].
- modelul propus de S.Huntington presupune înlocuirea conflictelor dintre naţiuni, caracteristic secolului al XIX-lea sau luptei dintre ideologii, care a marcat secolul XX cu „ciocnirea civilizaţiilor” şi se va solda cu o nouă bipolaritate, fie între Occident şi alianţa islamo-confucianistă (P.Hassner a omis al treilea aliat-budismul-n.n.), fie între Occident şi restul lumii. În opinia lui P.Hassner, mai multe evenimente au zdruncinat serios teoria „conflictului dintre civilizaţii” din cauza că ciocnirile nu s-au produs între civilizaţii, ci în interiorul lor (Afganistan, Etiopia, la care am adăuga diferenţa de atitudini atît la Occident , cît şi în cadrul lumii musulmane cu privire la prepararea şi declanşarea operaţiunii „Redarea libertăţii Irakului”, războaiele locale nu s-au extins într-o conflagraţie globală (spaţiul iugoslav după cum a încercat să ne convingă S.Huntington, cu atît mai mult că ţările occidentale au susţinut musulmanii împotriva creştinilor, chinezii nu au devenit aliaţi ai lumii islamice), iar relaţiile dintre identităţile colective dacă sînt bazate pe cultură şi religie se dovedesc a fi de caracter conflictual pe motiv că reclamă pericol extern şi deci, modelul elaborat de analistul american este mai degrabă unul de tip clasic prin împărţirea lumii în zona păcii şi zona conflictelor. Este de subliniat că mai tîrziu, după evenimentele din 11 septembrie 2001, abordînd relaţile dintre identitatea naţională, interesul naţional şi scopurile de politică externă, S.Huntington a identificat mai multe opţiuni strategice de politică externă ale SUA în calitate de criteriu de partajare servind priorităţile urmărite, una dintre acestea fiind promovarea ei fără a ţine cont de afinităţile şi similtudinile „culturale comune cu alte ţări” [52];
- modelul elucidat în elaborările lui M.Singer şi A.Wildawski, precum şi ale lui J.-Ch.Rufin se rezumă la punctarea asupra aprofundarii pe arena mondială a decalajului dintre „centru” şi „periferie”, însă „centrul” sistemului nu se dovedeşte a fi avangardă pentru „periferie”, ca în cazul lui F.Fukuyama, iar aceasta din urmă nu reprezintă ameninţare la adresa primului, după cum a pronosticat S.Huntington. „Centrul” şi „periferia” nu sînt altceva decît două lumi care se îndepărtează una de alta, prima fiind relativ paşnică şi prosperă, cealaltă suferă de războaie şi revoluţii. Ţinem să subliniem că ideile de această factură se înscriu în concepţia conflictului global „Nord-Sud”, dar cu precizarea că nu se includ în teoriile clasice, nici ale interdependenţei şi nici ale dependenţei, ele fiind ancorate pe identificarea unei bipolarităţi provenite din asimetria sistemului internaţional şi se rezumă la coabitarea a două lumi paralele. Supoziţiile de acest conţinut într-o anumită măsură privează din semnificaţie şi pondere globală conflictul pe axa Nord-Sud care treptat îşi pierde din actualitate în forma sa clasică datorită tendinţelor generale din ultimul timp de a extinde „clubul bogaţilor” prin transformarea Grupului celor (G8) în Grupul celor 20 (G20) sau chiar în Grupul celor 30(G30): aceste replieri îndreptate spre lărgirea responsabilităţilor pentru soarta lumii „diluiază” confruntarea dintre cele două poluri, chiar dacă, procesele globale de concentrare a bogăţiilor şi, respectiv, a sărăciilor, determinate de mai mulţi factori, inclusiv dezvoltarea tehnologiilor de vîrf se amplifică.
Totuşi în pofida eforturilor umanitare susţinute la nivel internaţional, V.Inozemţev determinînd prin teoria „bipolarităţii intelectuale” grupul elitar de state-„intelectuale” şi cercul larg de ţări de „clasă inferioară”, subliniază că această ordine se manifestă în plan internaţional prin extinderea decalajului dintre societăţile „nordice” postindustriale, fondate pe ramurile informaţionale şi ştiinţifice ale economii şi cele „sudice”, lipsite de acces la sferele tehnologiilor de viitor. Este de precizat că opiniile de acest gen, de altfel intens vehiculate în mediul analitic rusesc,dar nu numai, cum ar fi ideile lui A.Bovin despre ameninţările şi riscurile de alt tip, provenite din partajarea lumii în minoritatea prosperă, state numite prin tradiţie „Nord” şi majoritatea apatică, aflată în stagnare, numită prin tradiţie „Sud” sau A.Iakovlev cu privire la unificarea „periferii” în jurul nucleului Rusia-China în lupta cu ţările superdezvoltate pentru crearea ordinii mondiale bazate pe principiile dreptăţii şi egalităţii în drepturi, din contra, vizează conflictul dintre „centru” şi „periferie”, ele înscriindu-se în teoriile interdependenţei asimetrice;
- modelul propus de R.Kaplan se rezumă la involuţia „centrului” pe urmele „periferiei”, în sensul că acesta, adică „centrul” sistemului global se îndreaptă spre anarhie şi pot apărea „noi spaţii necontrolate”. Trebuie de subliniat că mai tîrziu, la începutul secolului XXI, R.Kaplan asociază în general viitorul ordinii mondiale cu un „flux continuu de anarhie şi haos provenit din mai multe conflicte regionale şi din clivajul Nord-Sud în extindere la nivel global” [53]. De fapt, P.Hassner deasemenea exprimă părerea că în perioada ce a urmat după încheierea războiului rece are loc formarea sistemului internaţional nou şi răspîndirea anarhiei, statul fiind palsat pe planul secund şi producîndu-se într-un anumit sens reîntoarcerea la epoca miedievală: „transnaţionalul şi etnicul au subminat cuceririle statului, adică neutralitatea puterii, care a plasat cetăţenia pe teritoriul său mai sus decît privilegiile de neam şi diferenţele religioase”.În opinia lui, se atestă creşterea numărului zonelor în care nu se aplică dreptul: unele state se dezintegrează în rezultatul războaielor civile, altele închid hotarele în faţa fluxului mare de refugiaţi de frică să nu-şi piardă identitatea şi stabilitatea, lumea întreptîndu-se spre conflictul fundamental dintre progresul civilizaţiei obţinut în comun şi barbaria de tip nou. Se impune de precizat că prin „anarhie” R.Kaplan şi P.Hassner subînţeleg mai degrabă lipsa ordinii la nivel global, pe cînd în accepţia lui P.de Senarclens, sau J.Mearsheimer şi alţi analişti – natura mediului internaţional. Astfel, P. Senarclens susţine că procesele transformatoare în plină derulare nu modifică esenţa politicii internaţionale, adică natura ei „anarhică” şi nu invalidează existenţa relaţiilor conflictuale dintre principalele centre de forţă, ierarhiilor de putere, raporturilor hegemonice şi polarizărilor social-economice ale scenei mondiale: „ordinea internaţională nouă nu va fi cu necesitate mai puţin conflictuală decît cea precedentă”, în lipsa guvernului mondial şi mecanismele juridice de arbitraj, statele rămîn centre independente de putere politică, avînd interese naţionale specifice şi exigenţe particulare de securitate [54]. Potrivit lui J.Mearsheimer, „lumea cuprinde state care operează într-un decor anarhic”, modul de organizarea ei fiind ancorat pe cinci trăsături ale sistemului internaţional, care au „rămas intacte la început ul secolului XXI”: statele sînt principalii actori ai politicii mondiale şi acţionează într-un sistem anarhic; marile puteri deţin întotdeauna o anumită capacitate militară ofensivă; statele nu pot fi niciodată sigure în prezenţa sau absenţa intenţiilor ostile din partea altor actori statali; marile puteri pun valoare deosebită pe supravieţuire; statele sînt actori raţională, destul de eficienţi în a concepe strategii care să le maximizeze şansele de supravieţuire [55].
În baza celor abordate putem totaliza că formarea ordinii mondiale după încheierea războiului rece se dovedeşte a fi un proces multiaspectual care şi-a găsit expresie în mai multe elaborări şi scenarii globale propuse de diferite şcoli ştiinţifice, lideri de opinie şi reprezentanţi ai diverselor culturi şi religii. Chiar dacă se exprima oportunitatea identificării unor forme mai constructive şi mai puţin violente de interacţiune ale actorilor internaţionali, multe modele poartă amprenta logicii conflictuale dintre poluri, acestea din urmă primind alături de tratarea tradiţională, în spirit realist, o altă dimensiune, extrasă fie din reflectarea noilor realităţi, fie din speculaţii intelectuale. Cert este că polaritatea rămîne problema de bază a configuraţiei ordinii mondiale şi structurii sistemului internaţioanal în formare, polul fiind abordat atît în sens geopolitic, dar şi într-o mai largă, incluzînd aspecte geoeconomice, geoculturale şi de altă natură şi provinienţă, adică ceea ce teoriile neomarxiste şi structuraliste numesc „centru” şi „periferie” precum şi alte aspecte, care în totalitatea lor sau în parte imprimă acestui concept un conţinut nou.
Considerăm că „polul” interpretat în sens îngust, geoplitic, nu reflectă plenar realităţile din lumea contemporană, cu atît mai mult că îi revine un statut conceptual şi organizaţional elevat în explicarea şi înţelegerea conţinutului relaţiilor internaţionale postrăzboi rece. Abordarea tradiţional-geopolitică a polarităţii exprimată prin confruntarea globală dintre puterile majore nu este ma puţin prezentă în elaborările din perioada postrăzboi rece, chiar dacă a pierdut din relevanţă şi actualitate din cauta diminuării prestanţei ideilor conflictului planetar linear pe motivul creşterii ponderii mai multor niveluri şi deci, ierarhii în organizarea relaţiilor internaţionale. În cazul cînd se insistă asupra structurii unipolare a sistemului internaţional, ar fi justificat de a remarca mai degrabă un „centru”, decît de un „pol”, chiar dacă mai mulţi cercetători precum Z.Brzezinski, Ch.Krauthammer, P.O`Brien ş.a. indică asupra tipului imperial de sistem care în ultima instanţă se reduce la hegemonia globală a SUA. În aceeaşi ordine de idei, S.Lanţov şi V.Acikasov subliniază că există actualmenete o singură supraputere comparabilă cu parametri precedenţi, Statele Unite, care „deţin poziţii dominante în structura economică a relaţiilor internaţionale şi în sfera militaro-strategică”, iar în condiţiile globalizării au obţinut priorităţi suplimentare pe contul aliaţilor noi din Europa de Est şi din spaţiul postsovietic, cu atît mai mult că „ administraţia americană şi-a permis de mai multe ori să acţioneze ignorînd normele dreptului internaţional” [56]. În acelaşi context S.Nazaria invocînd unipolaritatea lumii formate după dispariţia Uniunii sovietice exprimată prin hegemonia americană, identifică două modalităţi de exercitare a principiilor şi normelor dreptului internaţional, venind cu argumente în sprijinul supoziţiei că SUA le încalcă frecvent (Iugoslavia, Irak) în numele „intervenţiilor umanitare” [57]. Ch.Krauthammer motivează configuraţia „unipolară a ordinii” mondiale şi „dominaţia fără precedent a singurei puteri” prin faptul că forţa economică a Japoniei a cunoscut o perioadă de declin, Germania a stagnat, Uniunea Sovietică a căzut, transformîndu-se într-o Rusie mai mică şi slăbită, Uniunea Europeană s-a orientat în interior pe aprofundare integrării şi construcţia infrastructurii sociale, neglijînd dezvoltarea capacităţilor militare, doar potenţialul Chinei a crescut, însă recuperarea handicapului va solicita cîteva decenii, respectîndu-se condiţia continuăii creşterii curente şi, prin urmare, „cea mai extraordinară trăsătură a lumii după încheierea războiului rece constă în unipolaritatea ei” [58], iar P.O`Brien şi J.Nye numesc SUA drept singurul hegemon veritabil din istoria sistemului internaţional şi, respectiv, unica supraputere cu interese şi posibilităţi globale. Z.Brzezinski consideră că imperiile precedente, Roman, Chinez şi Mongol au fost de nivel regional, chiar dacă dominaţia lor s-a dovedit a fi deplină, pe cînd Statele Unite au a creat „un sistem global fără concurenţi”, depăşind hotarele teritoriale, reflectînd experienţa internă şi acordînd atenţie deosebită metodelor cooptării [59]. A.Celeadinski susţine în acest sens că SUA se află în căutare activă a diferitor variante de grupări regionale de aliaţi care le-ar permite să ţină sub control cele mai importante procese din cadrul relaţiilor internaţionale postbipolare şi le-ar asigura susţinerea directă sau indirectă de către un număr cît mai mare de state a acţiunilor convenabile lor pe arena mondială ori potrivit lui A.Matveev, Statele Unite urmăresc să construiască un sistem piramidal la nivel global, de stabilitate, chiar dacă, în accepţia lui A.Bovin, „transformarea Statelor în unica supraputere nu este altceva decît consecinţă a întretăierei cîtorva factori întîmplători, primul fiind îndepărtarea Americii de centrul mondial al turbulenţelor (conform lui J.Rosenau, turbulenţa se caracterizează prin instabilitate de dezechilibru, dar provoacă schimbări-n.n.), iar ultimul este retultat al dezintegrării Uniunii Sovietice, adică autolichidarea subită a celui de-al doilea pol al vieţii internaţionale” [60].
Punînd sub semnul întrebării ideile lui F.Zakaria despre „lumea postamericană”, în sensul că SUA trebuie să acorde sprijin Rusiei, Chinei, Indiei şi Braziliei, după cum au susţinut restabilirea Germaniei şi Japoniei în perioda postbelică. V.Kremeniuk susţine că „secolul american”, contrar multor opinii, nu s-a încheiat din cauzele potenţialului militar, tehnologiilor avansate de care dispune şi reţelei de relaţii ce include state democratice, state care s-au lansat recent în realizarea reformelor, organizaţii internaţionale şi „state eşuate”, care au nevoie de asistenţă urgentă, sursa principală fiind SUA; În plus, Statele Unite au creat un sistem flexibil de raporturi şi obligaţiuni care înglobează fluxuri financiare, de mărfuri precum şi legături culturale, ştiinţifive şi informaţionale” [61]. Luînd ca bază supoziţiile lui K.Watz, I.Moiseev dar nu numai, care consideră că lumea unipolară nu poate nu poate să dureze mult timp şi trecînd în revistă opţiunile strategice de politică externă a SUA îndreptate spre a-şi conserva hegemonia globală, Iu.Kaşlev în acord cu Z.Brzezinski, H.Kissinger ş.a., dar din altă perspectivă indică asupra „Europei Occidentale în calitate de partener strategic minor”; Statele Unite urmărind edificarea nu Pax Americana, ci Pax Atlantica. Astfel, Z.Brzezinski, susţine că NATO reprezintă principala verigă de legătură dintre America şi Europa, asigurînd nu numai mecanismul de bază în realizarea influenţei americane în afacerile europene, ci şi prezenţa militară în Europa Occidentală (extinsă după 1999 şi 2004 asupra Europei Centrale şi de Sud-Est-n.n.) [62], iar potrivit lui, H.Kissinger-după dispariţia pericolului din partea Uniunii Sovietice parteneriatul atlantic rămîne pentru SUA pilonul decisiv al ordinii mondiale, în afară de principiile strict determinate ale asigurării apărării comune, caracteristice alianţelor tradiţionale, statele nord-atlantice au creat o reţea de relaţii care servesc valorificării obiectivelor formării şi consolidării fundamentelor viitorului politic comun [63]. C.Vlad acreditează o idee de conţinut similar, afirmînd că „după depăşirea Războiului Rece, lumea devine unipolară, întrucît există o singură supraputere, Statele Unite ale Americii şi o singură alianţă politico-militară, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), fiind un pol de putere făra rival [64], ş.a. A.Bogaturov din contra, consideră că tot mai evidentă se dovedeşte a fi prioritatea „eurasiatică” a politicii externe a SUA din cauza că rolul de partener principal în strategia globală americană revine Eurasiei Centrale, devenită în secolul XXI centrul geopolitic nou al lumii, în timp ce semnificaţia Europei este alta, complementară, dar continuă să rămînă importantă [65]. Totuţi H.Kissinger şi Iu.Kaşlev au remarcat pe bună dreptate replierile geostrategice la nivel global, primul invocînd ponderea în creştere a economiei Asiei asupra dezvoltării Statelor Unite şi lumii în ansamblu, iar al doilea-transferarea centrului financiar-economic şi comercial în Asia de Est şi Sud-Est. Z.Brzezinski afirmă în coştinţă de cauză că identificarea celor mai importante centre geopolitice eurasiatice din perioada postrăzboi rece şi protejarea lor reprezintă un aspect de principiu al geostrategiei globale americane, nefiind întîmplător în acest sens că primele vizite în străinătate Preşedintele B.Obama le-a efectuat în cîteva state din regiunea asiatico-pacifică.
Deja am subliniat că unipolaritatea sitemului internaţional şi a ordinii mondiale postrăzboi rece este considerată a fi de caracter provizoriu şi de durată relativ restrînsă de funcţionalitate, majoritatea elaborărilor în materie rezervîndu-i circa trei decenii. A.Bovin susţine că lumea monopolară este comodă, atacul asupra „polului” fiind exclus prin excelenţă, iar supremaţia decisivă a centrului permite de a menţine disciplina şi echilibru: însă „totul este relativ” şi în situaţii critice sînt posibile rebeliuni, motiv din care hegemonul este nevoit să se surpe menţinînd permanent prudenţă sporită [66]. Dintr-o altă perspectivă, de caracter economic, supunînd analizei sistemice istoria Imperiului Roman, R.Gilpin a conchis că structura unipolară durează atît timp cît beneficiile domină asupra costurilor. Însă aceste demersuri se dovedesc a fi puţin aplicabile pentru definirea unor realităţi postrăzboi rece, chiar dacă primul reflectă strategiile de politică externă ale administraţiilor G.Bush-sn. şi B.Clinton precum şi doctrina „schimbării regimurilor” în statele străine realizată de preşedenţia G.Bush-jr. Actualmente însă, pare a fi puţin probabilă nu numai o coaliţie interstatală antrenată în operaţiuni militare antiamericane, ci şi acţiuni răzleţe, dar consistente, ţinînd cont de măsurile adoptate în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001 şi reducerea numărului ţărilor „eşuate”cu potenţial mărit de ameninţare la adresa securităţii internaţionale, în general şi a SUA, în particular. Cît priveşte perspectiva a doua, chiar dacă supremaţia americană la capitolul produsul global încă este evidentă, SUA ţin sub control principalele instituţii financiare internaţionale donatoare şi potrivit lui T.Friedman, îndeplinesc rolul de „manager al globalizării pentru lumea întreagă”. Totuşi polul unic nu dispune de potenţial economic proporţional cu volumul cheltuielelor necesare pentru menţinerea dezvoltării stabile a sistemului, cu atît mai mult că în interiorul societăţii americane un curent influent de opinie se pronunţă periodic împotriva prezenţei exagerate şi suprasolicitante în afacerile mondiale prin acordarea suportului financiar, dar şi de altă natură unor regimuri.
Considerăm că încheierea extinderii în timp a unipolarităţii poate fi mai bine explicată prin categoriile realiste „pol” şi „echilibru”, în sensul că apariţia unei sau mai multor supraputeri echilibrează ponderea globală a hegemonului şi se formează astfel o nouă structură a sistemului internaţional. În această bază conceptual-teoretică, transformarea structurală se dovedeşte a fi iminentă, dat fiind ca sistemul fondat pe un stat-hegemon, SUA, care de fapt alcătuieşte nucleul ordinii mondiale actuale inevitabil se va schimba, subliniază L.Şevţova, din cauza că în conformitate cu doctrina realismului politic, fiecare centru de putere întotdeauna provoacă o situaţie de confruntare şi deci, este un factor provizoriu [67]. În ordinea de idei reliefată se includ propunerile lui E.Primakov cu privire la formarea unei multipolarităţi de alternativă, îndreptată exclusiv împotriva SUA şi D.Trenin de a crea o contrabalanţă influenţei americane, aceste supoziţii fiind ancorate pe alianţa peconizată Rusia-China şi declaraţiile comune privind lumea multipolară şi edificarea ordinii moniale noi adoptate începînd cu anul 1997. Însă această pretinsă construcţie s-a dovedit a fi iluzorie şi lipsită de suport politic consistent, provocînd în acelaşi timp controverse şi suspiciuni generate de mai mulţi factori majori precum obiectivele geostrategice urmărite de fiecare parte şi interesele manifestate nu numai de actorii cei mai importanţi, dar şi de cei de factură mai mică, cu precădere din vecinătatea apropiată, potenţialul de care dispune fiecare protagonist şi capacităţile de valorificarea lui, problemele teritoriale şi diferenţele demografice etc., la care poate fi adăugată memoria istorică a relaţiilor sovieto-chineze. Pare a fi întemeiată opinia cercetătoarei Song Yimin, cel puţin pentru moment şi viitorul imediat, care supunînd analizei relaţiile mutuale din cadrul „triunghiului Republica Populară Chineză-Federaţia Rusă-Statele Unite ale Americii”, consideră că deşi sînt evidente mai multe disensiuni între părţi, „nu există temei suficient pentru a presupune că două dintre aceste ţări se vor uni împotriva celei de-a treia” [68]. Vizînd un context mai larg, dar exprimînd acelaşi sens, A.Bovin insistă absolut fondat că „lumea multipolară nu trebuie să fie nici antiamericană, nici antirusă, antichineză sau anti-oricare alta” [69], în caz contrar devine premisă pentru un război mondial nou.
Deja am subliniat că cercetătorii care invocă unipolaritatea sistemului internaţional postrăzboi rece în marea lor majoritate consideră că aceasta va dura o perioadă relativ restrînsă de timp, urmînd să cedeze locul, potrivit lui K.Waltz, Ch.Krauthammer, C.Vlad, L.Şevţova ş.a., unei structuri multipolare. Song Yimin din contra, estimînd din interior perspectivele globale ale Chinei, acreditează ideea că hegemonia americană în lumea unipolară va fi de lungă durată, asumţie care nu este lipsită de relevanţă din cauza amplificării unor dificultăţi imanente în calea dezvoltării accelerate a acestei ţări. Conform lui W.Wohlforth, superioritatea militară, nivelul investiţiilor în tehnologiile noi şi suspiciunile reciproce dintre potenţialii concurenţi, Rusia revitalizată, Uniunea Europeană germanizată, China sau Japonia, sînt factorii care fac puţin probabilă posibilitatea formării unei coaliţii efective îndreptate împotriva puterii americane, asigurîndu-se în acelaşi timp stabilitatea lumii unipolare” [70], iar Z.Brzezinski prin luările de poziţii tranşante, explicite şi consecvente mai ales din ultimul deceniu al secolului XX, susţine fără drept de apel că America rămîne „actorul principal pe scena securităţii globale. … Ideea unei lumi „multi-polare”, cu care au flirtat într-o vreme Rusia sau China mînate de dorinţe „anti-hegemonice”, rămîne, deocamdată, o iluzie” [71], deşi tot mai frecvent remarcă oportunitatea aliaţilor în vederea administrării mai eficiente a unor probleme regionale. Din altă perspectivă, dar vizînd aceeaşi idee magistrală de identificare a modalităţilor de menţinere a stabilităţii şi asigurare a securităţii globale, S.Huntigton exprimă părerea, de altfel considerată veridică şi îndrăzneaţă de Z.Brzezinski, că în lumea privată de dominaţia americană va fi prezentă mai multă violenţă şi dezordine şi mai puţină democraţie şi creştere economică comparativ cu situaţia în care SUA vor continua să influenţeze mai mult decît orice altă ţară asupra soluţionării problemelor de caracter global [72].
În opinia noastră, supoziţiile ancorate pe conexiunile directe dintre supremaţia globală a SUA şi asigurarea/promovaea stabilităţii, democraţiei şi dezvoltării nu sint lipsite de suport, luînd în calcul injecţiile financiare americane şi livrările de armamente, sprijinul politic şi intervenţiile în scopuri umanitare etc. Totodată, ele sînt forţate şi suferă de apologetică, dat fiind că Statele Unite pot să-şi treacă în cont realizări relativ modeste la capitolul implementarea democraţiei şi economiei de piaţă, stabilităţii şi securităţii internaţionale, însă unele dintre acestea ar fi contribuţia decisivă la surparea regimului Milosovic şi instituirea democraţiei în Serbia (dar în acelaşi timp stabilitatea şi securitatea subregională sînt periclitate prin autoproclamarea independenţei de stat a regiunii Kosovo care beneficia de suport american), nemaivorbind de aportul substanţial în soluţionarea crizei bosniace la mijlocul anilor ’90 al secolului XX. În linii mari însă, chiar dacă a beneficiat de sprijin internaţional constant, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001, care, în accepţia mai multor analişti, au demonstrat vulnerabilitatea lumii unipolare, SUA n-au reuşit să propună şi să creeze un sistem de securitate generală, iar intervenţiile cele mai consistente în unele zone generatoare de terorism şi insecuritate precum în Afganistan sau Irak s-au prelungit destul de mult, dar fără ca obiectivele trasate să fie valorificate în totalitatea lor. Statele Unite n-au fost în stare să asigure aprofundarea şi extinderea democraţiei, dat fiind că se dovedeşte a fi foarte dificil sau chiar imposibil de a o impune forţat şi „de sus”, nu fiecare societate este pregătită de a accepta modelul american şi deci, tentativele de formare a „comunităţii democratice globale” în baza lui sînt considerate indezirabile de multe ţări, inclusiv din rîndul democraţiilor. Totuşi ar fi de precizat cu titlu de concluzie preliminară că trăsătura esenţială a „lumii unipolare” a fost bine definită de J.Nye, în a cărui accepţie, se produce unificarea spaţiului normativ-juridic şi social-politic în baza sistemului liberal de valori, iar securitatea internaţională exprimată prin reglementarea conflictelor regionale şi locale se asigură prin eforturi colective ale comunităţii mondiale coordonate de unica supraputere, aceasta dispunînd de avantaje globale de natură militară, economică şi politică.
De fapt, evenimentele din 11 septembrie 2001, au demonstrat că nici concepţia lumii multipolare nu prezintă în sine o construcţie solidă a ordinii mondiale noi din cauza că polurile de putere nu se dovedesc a fi în stare să se autoprotejeze fiecare în parte, ele fiind vulnerabile în aceeaşi măsură, iar structurile abilitate cu asigurarea securităţii internaţionale, ONU, OSCE, s-au arătat a fi nesolicitate. Dintr-un punct opus de vedere, al tratării multipolarităţii în calitate de alternativă a uni- sau bipolarităţii, dar reflectînd aceeaşi oportunitate globală de căutare a reperelor pentru asigurarea securităţii, A. Bovin remarcă nu fără temei că în general, comunitatea mondială fondată pe interacţiunea, pe echilibrul cîtorva centre de putere este incomparabil mai complexă şi potenţial mai periculoasă decît lumea mono- sau bicentristă şi „nu este întîmplător că ambele războaie mondiale au rezultat din încălcarea balanţei multidimensionale. Logica este simplă: cu cît este mai mare numărul elementelor independente care formează sistemul, cu atît se dovedeşte mai dificil de a le echilibra şi a le menţine în asemenea condiţie” [73]. Însă raţionamentul lui A.Bovin de factură mecanicistă se înscrie în spiritul conflictului tradiţional-geopolitic exprimat prin împărţirea lumii în spaţii de influenţă şi prin competiţia dintre poluri, pe cînd actualmente confruntarea dintre centrele de putere nu mai poate fi abordată ca fiind un joc „cu suma zero”, modelul multipolarităţii presupunînd prioritatea relaţiilor fondate pe logica pragmatismului.
Mai sus am specificat că durata unipolarităţii lumii din perioada postrăzboi rece este condiţionată de apariţia „unui concurent de succes”, potrivit catalogării lui Z.Brzezinski, capabil „să contrabalanseze, conform lui K.Waltz, puterea sever dezichilibrată”. Dacă Z.Brzezinski în termenii geopoliticii clasice indică asupra Eurasiei, „dominaţia globală a Americii depinde nemijlocit de durata şi eficacitatea menţinerii supremaţiei pe continetul eurasiatic”, marea majoritate a analiştilor sînt mai expliciţi, înscriind această calitate în priml rînd Chinei, Japoniei şi Uniunii Europene, urmate de India, Rusia şi rareori Brazilia, iar căteodată sînt nominalizate unele state comunitare-Germania, Franţa şi Marea Britanie. Totuşi statutul de eventuală putere mondială este cel mai fregvent atribuit Chinei datorită resurselor demografie enorme, concepţiilor despre lume fondate pe confucianism şi memoriei istorice, ritmului creşterei economice, volumului investiţiilor străine şi capacităţilor pieţei interne, aspiraţiilor geopolitice expansioniste, potenţialului militar în fortificare, mai ales pe contul flotei maritime şi poziţiei reţinute a Japoniei, acestei „puteri mondiale”, conform aprecierii lui Z.Brzezinski, dar care, în opinia noastră, substanţial este limitată în posiblităţi din cauzele că a transferat către SUA asigurarea securităţii sale naţionale, i-a fost impusă constituţional interdicţia de a produce sau a deţine armament nuclear, nu dispune de aliaţi în Asia şi se conduce de strategia expansionismului tehnologic pentru a beneficia economic, adică nu este un actor geostrategic activ şi rămîne fidelă principiilor de politică externă formulate încă la mijlocul anilor ’50 ai secolului XX de premierul S.Eshida. Nu este întîmplător că Song Yimin consideră „îndelungată epoca dominaţiei americane globale”, manifestînd scepticism şi poziţie rezervată faţă de capacităţile Chinei de a deveni cel puţin într-un viitor mediu o nouă supraputere, capabilă se concureze eficient şi sub toate aspectele cu SUA. Această idee este susţnută de mai mulţi analişti precum Z.Brzezinski, care o numeşte „putere regională” pe motivele că nu este absolut obligatoriu să se reuşească menţinerea ritmurilor înalte de dezvoltare economică, nu se dovedeşte a fi absolut inevitabilă o criză politică determinată de oportunitatea democratizării controlate şi transferului de putere către generaţia tînără a elitei politice şi în plus, China va rămîne o ţară relativ săracă, cu venit redus pe cap de locuitor şi repartizat disproporţionat [74], H.Kreft, în a cărui opinie, China chiar dacă ar deveni către anul 2020 o economie gigantică, confirmînd pronosticurile Băncii Mondiale, ea va rămîne totuşi o ţară cu venituri modeste pe cap de locuitor, mai mic decît dispun actualmente Coreea de Sud sau Taiwan [75], Iu.Kaşlev, care exprimă părerea că China va deveni cea mai mare economie a lumii către 2020, însă la capitolele influenţă militaro-politică şi nivel de viaţă nu va depăşi Statele Unite şi Europa [76], S.Lanţov şi V.Acikasov, în accepţia lor, structura bipolară a sistemului internaţional este imposibilă în viitorul imediat din cauza că China încă nu poate ocupa locul celei de-a doua supraputeri, deoarece rămîne şi va mai fi mult timp o ţară relativ agrară, iar influenţa ei politică este limitată datorită scăderii autorităţii ideologiei comuniste [77] ş.a.
Revenind la pretinsa alianţă ruso-chineză, numită nu fără temei de A.Pisarev „retorică oarbă de politică externă şi reacţie de conjunctură” [78], ţinem să precizăm că în cazul funcţionalităţii ei, Chinei i-ar reveni locul de frunte în cadrul parteneriatului, însă nu putem să ne aşteptăm la contrabalansarea solidă a supraputerii, dat fiind că potenţialul lor însumat se dovedeşte a fi în raport cu cel al Statelor Unite inferior şi în plus, liderul se confruntă cu o criză de eficienţă, provenită şi din perceperea tradiţională a suveranităţii naţionale, impediment care nu favorizează o deschidere mai largă şi o participare mai profundă şi mai diversificată în procesele de cooperare multilaterală, acordînd prioritate, în opinia noastră, colaborării bilaterale, abordată în calitate de mecanism de pătrundere şi consolidare a poziţiilor sale atît în statele industrial dezvoltate, dar mai ales în cele subdezvoltate. W.Wohlforth consideră deasemenea că China şi Rusia nu dispun de mijloace suficiente pentru a face faţă Statelor Unite, supoziţie care este contestată de J.Mearsheimer, în a cărui opinie, SUA nu sînt un hegemon global, dar rămîn principala putere economică şi militară a lumii: în sistemul internaţional mai există două mari puteri, China şi Rusia, ele deţin arsenale nucleare, dar fără a putea atinge nivelul potenţialuli militar american şi în plus, dispun de capacităţi limitate de proiectare a puterii [79]. J.Anderson din contra, abordînd limitele parteneriatului strategic sino-rus, subliniază pe bună drepate că aceste două ţări şi-au exprimat clar nemulţumirea faţă de unele aspecte ale politicii externe americane, dar n-au format o coaliţie serioasă contra SUA şi puţini cred că o vor face în viitor, deoarece, în opinia noastră, mai ales China are nevoie atît de investiţiile, cît şi de piaţa de peste ocean. În aceeaşi ordine de idei, G.Achcar susţine ca Rusia şi China vor căuta să promoveze o politică de stimulare a „concurenţei strategice de intensitate slabă cu Statele Unite, scopul fiind de a reduce sau compensa influenţa americană în regiunile considerate zone proprii de influenţă…, însă nu vor deveni un competitor mondial de o putere echivalentă SUA, capabil să prezinte mari provocări strategice” [80].
Prin umare, deşi nu pot fi negate interesele reciproce ancorate pe mai multe domenii, parteneriatul strategic sino-rus nu se sprijină pe baze solide ale încrederii mutuale şi a fost gîndit mai degrabă pentru moment, ca o ameninţare sau ca un mijloc de schimb pentru a obţine alte concesii, flexibilizări şi beneficii. Pronosticul lui C.Vlad cu privire la posibilitatea evoluţiei „apropierii ruso-chineze în diecţia unei provocări strategice la adresa rolului de lider mondial al Statelor Unite şi într-o sfidare credibilă a NATO” s-a dovedit de a fi destul de optimist şi cu şanse reduse de a deveni realitate, în sensul de a se transforma într-o construcţie viabilă şi a forma edificiul ordinii mondiale noi.
Nu este întîmplător că unul dintre promotorii acestui parteneriat, E.Primakov, deja în decembrie 1998, vine cu propunerea extinderii lui prin crearea „triunghiului strategic” Moscova-Dehli-Beijing, preconizat să devină, potrivitpromotorilor săi, nu pur şi simplu o alianţă militaro-politică a trei mari puteri neoccidentale, ci temelia lumii noi, multipolare, iar fiecare „unghi”, la rîndul său, urmează să edifice o reţea de relaţii „multilaterale” cu alte state. Fiind gîndit pentru a contribui la asigurarea posibilităţilor tuturor actorilor internaţionali de a participa în realitate la adoptarea deciziilolor politice globale, transferarea responsabilităţii pentru menţinerea securităţii colective către ONU şi aprofundarea parteneriatului strategic bi- şi multilateral de durată etc., adică urmărindu-se formarea ordinii mondiale multipolare, acest „triunghi” a complicat nespus mult datele problemei, în sensul înmulţirii aspectelor de soluţionat între principalii protogonişti, cum ar fi disputele teritoriale, efectuarea experienţelor nucleare, migraţia ilegală, factorul confesional, diferenţele cultural-civilizaţionale şi economice, sărăcia în masă şi subdezvoltarea. Această idee avînd şi o vădită tentă antiamericană, potrivit lui A.Bovin, „i-a speriat mai mult pe chinezi şi indieni, decît pe americani”, dar totodată a contribuit într-o anumită măsură la normalizarea relaţiilor bilaterale dintre părţi, reflectînd tendinţele generale iniţiate în jumătatea a doua a anilor ’80 ai secolului XX. Se impune de precizat în acelaşi context că relaţiile roso-indiene nu sînt marcate de conflicte dificil de rezolvat, ci din contra, au moştenit cooperarea fructuoasă de pe timpul Uniunii Sovietice, pe cînd în cazul raporturilor sino-hinduse situaţia este alta, fiind, conform lui H.Kreft, „puţin probabil un parteneriat veritabil” dintre cele două ţări, chiar şi în pofida ameliorării legăturilor bilaterale din cauzele că China tratează India ca pe un potenţial concurent în Asia de Sud-Est şi menţine relaţii strînse cu Pakistan [81]. Totuşi apelarea Indiei se dovedeşte a fi judtificată sub mai multe aspecte, cel mai relevant fiind, potrivit unor cercetări analitice, cum ar fi investigaţiile realizate de Grupul Goldman-Sachs, că ea posedă în comparaţie cu ceilalţi parteneri, inclusiv Brazilia, a cărui situaţie în cadrul alianţei cvadruple vom aborda-o mai jos, potenţialul cel mai mare de creştere economică în următorii 30-50 de ani datorită „scăderei vîrstei de muncă a populaţiei”. Însă la etapa actuală aceste ţări se confruntă cu „lipsa de eficacitate în domeniul utilizării energiei” şi în plus, „economiile lor sînt prezente insuficient pe pieţele globale la capital”.
În ultimă instanţă, „triunghiul” strategic Rusia-China-India n-a devenit nici „alianţă geopolitică firească”, nici bază a configuraţiei altei odini mondiale nu numai din cauza dificultăţilor sus-menţionate, ci şi a contextului internaţional nefavorabil, însoţit de insuficienţa potenţialului de care dispun partenerii, mai ales de caracter politico-militar: după evenimentele din 11 septembrie 2001, Asia Centrală a fost declarată principalul focar al terorismului internaţional, această decizie realizîndu-se prin declanşarea intervenţiei militare în frunte cu SUA, care şi-au consolidat poziţiile în regiune, dar totodată fără a submina esenţial şi în regim automat ponderea celor trei ţări, cu atît mai mult că forţele aliate s-au împotmolit într-un adevărat război de gherilă cu talibanii şi alţi fundamentalişti. În acelaţă timp, atît pînă la, cît şi după iniţierea operaţiunii antiteroriste în Afganistan, comportamentele parteneriatului tripartid sînt preocupate de vecinătăţile lor apropiate, reflectînd capacităţile ţi totodată interesele lor geopolitice limitate şi confirmînd în parte justeţea „legii principale a vieţii internaţionale” propusă de L.Gumplowicz, care se rezumă la „lupta permanentă dintre statele vecine din cauza liniilor de hotar”. Ponderea internaţională a acestor ţări a fost demonstrată prin faptul că vocile lor timide de opunere pasivă faţă de iniţierea intervenţiei armate în Irak la începutul anului 2003, n-au practic fost luate în consideraţie de Statele Unite.
Brazilia este următorul şi la moment ultimul stat din eşalonul secund care a fost cooptat în coaliţia aspiranţilor la statutul de putere majoră, formîndu-se în noiembrie 2001, conformtermenului propus de J. O’Neal, Grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China). Totuşi această grupare, formalizată în noiembrie 2008 printr-o scurtă întrevedere la nivel înalt, prezintă în sine mai degrabă o structură de caracter comercial-economic, dar care urmăreşte deasemenea să transforme creşterea economică în influenţă politică. Păstrănd liniile magistrale trasate anterior precum „ cooperarea dintre ţări cu diferite culturi în scopul constituirii lumii multipolare, conjugarea eforturilor politico-diplomatice în asigurarea securităţii internaţionale, contracararea terorismului internaţional, reformarea instituţiilor politice şi economice globale, garantarea dezvoltării” [82], acest „club politic”, în opinia noastră, prin obiectivele urmărite şi esenţa sa nu se mai dovedeşte a fi, nu mai este un conglomerat geopolitic ghidat de predispoziţii frustrante antihegemoniste, deşi Brazilia, în trecut aliat sigur al SUA, în august 2007 a susţinut ţările latino-americane ce s-au opus propunerii lui G.Bush-jr. de a forma o zonă a comerţului liber cu includerea ambelor Americi.
Considerăm puţin probabilă apariţia către anii 2020 a unui „concurent de succes” care ar echilibra supraputerea, termenul limită ar trebui devansat cu două-trei decenii, dar cu observaţia că această contrabalansare va cuprinde numai unele domenii. Astfel, conform rapoartelor analitice prezentate de Goldman-Sachs Group se estimează că cele patru ţări abordate ca totalitate se vor egala către 2032 cu Grupul celor 7 la capitolul Produsul Intern Brut, însă nivelul pe cap de locuitor va rămîne inferior actualelor economii industrial dezvoltate:
Produsul Intern Brut(nominal)-2008
|
Locul |
Ţara |
mln.dolari |
|
1 |
SUA |
14.264.600 |
|
2 |
Japonia |
4.923.761 |
|
3 |
China |
4.401.614 |
|
4 |
Germania |
3.667.513 |
|
5 |
Franţa |
2.865.737 |
|
6 |
Marea Britanie |
2.674.085 |
|
7 |
Italia |
2.313.893 |
|
8 |
Rusia |
1.676.586 |
|
9 |
Spania |
1.611.767 |
|
10 |
Brazilia |
1.572.839 |
|
11 |
Canada |
1.510.957 |
|
12 |
India |
1.209.686 |
Produsul Intern Brut(nominal)-2050
|
Locul |
Ţara |
mln.dolari |
|
1 |
China |
70.710.000 |
|
2 |
SUA |
38.514.000 |
|
3 |
India |
37.514.000 |
|
4 |
Brazilia |
11.366.000 |
|
5 |
Mexic |
9.340.000 |
|
6 |
Rusia |
8.580.000 |
|
7 |
Indonezia |
7.010.000 |
|
8 |
Japonia |
6.677.000 |
|
9 |
Marea Britanie |
5.133.000 |
|
10 |
Germania |
5.024.000 |
|
11 |
Nigeria |
4.640.000 |
|
12 |
Franţa |
4.592.000 |
Produsul Intern Brut(nominal)
pe cap de locuitor-2007
|
Locul |
Ţara |
dolari |
|
1 |
Marea Britanie |
46.099 |
|
2 |
SUA |
45.725 |
|
3 |
Canada |
43.674 |
|
4 |
Franţa |
42.034 |
|
5 |
Germania |
40.400 |
|
6 |
Italia |
35.745 |
|
7 |
Japonia |
34.296 |
|
8 |
Coreea de sud |
20.015 |
|
… |
… |
… |
|
11 |
Rusia |
9.075 |
|
12 |
Brazilia |
6.938 |
|
… |
… |
… |
|
14 |
China |
2.483 |
|
… |
… |
… |
|
19 |
India |
942 |
Produsul Intern Brut(nominal)
pe cap de locuitor-2050
|
Locul |
Ţara |
dolari |
|
1 |
SUA |
91.683 |
|
2 |
Coreea de Sud |
90.294 |
|
3 |
Marea Britanie |
80.234 |
|
4 |
Rusia |
78.576 |
|
5 |
Canada |
76.002 |
|
6 |
Franţa |
75.253 |
|
7 |
Germania |
68.253 |
|
8 |
Japonia |
66.846 |
|
… |
… |
… |
|
10 |
Italia |
58.545 |
|
11 |
Brazilia |
49.759 |
|
12 |
China |
49.650 |
|
… |
… |
… |
|
17 |
India |
20.836 |
Surse: Goldman-Sachs Study of N11 nations. [online].
În: http://www.ru.wikipedia.org/wiki/BRIC (citat 7 septembrie 2009).
Prin urmare, numai China de sine stătător ar putea deveni într-un viitor mediu a doua supraputere, fiind un stat expansionist, cu potenţial militar ridicat, economie dezvoltată şi populaţie cu nivel relativ mediu de trai, dar în condiţiile repartizării geografice neuniforme ale veniturilor şi în plus, este puţin probabil că mentalitatea şi cultura de masă chineză se vor răspîndi vertiginos pe scară globală, captînd miliarde de aderenţi în alte spaţii decît regiunea sud-est asiatică. Deasemenea par a fi iluzorii şansele ca BRIC să devină un bloc economic eficient, nemaivorbind de o alianţă politică autosuficientă cauzele vizînd diferenţe de natură economico-tehnologică şi social-demografică, cultural-civilizaţională şi geopolitică, la care se adaugă neacceptarea unor ierarhii în interior, şi lipsa unui lider incontestabil. Obiectiul strategic urmărit actualmente de BRIC constă în descentralizarea procesului de adoptare a deciziilor de caracter global prin extinderea numărului decidenţilor şi crearea mediului internaţional favorabil pentru asigurarea dezvoltării durabile prin consolidarea Grupului celor 20 de economii avansate.
În opinia noastră, ordinea mondială post războirece prin conţinutul ei nu este unipolară din simplu motiv că nu mai există poluri în sensul tradiţional-geopolitic al termenului, care presupune că relaţiile internaţionale sînt reglementate de echilibrul de puteri: dispariţia unui pol a generat în mod automat replieri geostrategice atît în plan numeric, cît şi sub aspecte calitative, ale stării relaţiilor internaţionale, provocînd încetarea existenţei celuilalt. Majoritatea absolută a cercetătorilor ruşi în domeniu pun semnul de egalitate între termenii „pol” şi „centru de putere”, asemenea calitate revenind actorilor care dispun de potenţial, voinţă şi capacitate de a reglementa procesele mondiale, pe cînd elaborările de sorginte americană pe bună dreptate înscriu „polului” un statut substanţial şi organizatoric mai înalt. A.Bogaturov şi E.Batalov fac unele dintre puţinele excepţii de la linia magistrală din cadrul ştiinţei ruse de specialitate, ei plasează „polul” pe o treaptă calitativ superioară comparativ cu „centrul de putere”. T.Şakleina susţine că A.Bogaturov rămîne adept al terminologiei epocii precedente şi se înscrie în cercul partizanilor diferitor variante ale americanocentrismului, deşi consideră justificată categoria „policentrismu” pe care a introdus-o [83], în timp ce E.Batalov exprimă părerea că în lumea postbipolară în general nu există nici un pol, ea fiind nici unipolară, nici multipolară din cauza că „polurile prin esenţa lor nu sînt altceva decît subsisteme contrare ce se impună de nivel mondial, ele formează punctele extreme ale axei globale pe care se menţine sistemul-lume, reprezintă diferite civilizaţii şi întruchipează diverse orientări valorice şi de idei variate, sînt simetrice şi pot fi măsurate prin potenţialul disponibil, fapt ce le permite de a se echilibra mutual, fiind concomitent garanţi ai ordinii mondiale şi determinanţi ai regulilor jocului politic de care trebuie să ţină cont toţi sau aproape toţi actorii prezenţi pe scena politică mondială. Relaţiile dintre poluri sînt edificate pe principiul atragerii şi respingerii reciproce, ele au nevoie unul de altul pentru a păstra status-quo-ul intern şi extern, dar totodată urmăresc să se înlăture în calitate de concurenţi. Însă odată cu înlăturarea unui pol, celălalt dispare în regim automat, iar împreună cu acestea şi ordinea mondială veche, după cum s-a produs la sfîrşitul anilor 1980-începutul anilor 1990” [84]. Trăsătura esenţială a polarităţii, potrivit lui E.Batalov, este opoziţia dintre două forţe determinante, iar lumea formată la sfîrşitul secolului XX nu este alta decît una „cu mai multe blocuri”, însă nici unul dintre acestea nu se distinge prin caracteristici polare în raport cu altele: „lipsa polurilor” nu exclude posibilitatea existenţei supraputerii şi interacţiunii/conflictului dintre blocurile ce dispun de potenţiale diferite, aceată asociaţie provizorie asociindu-se cu o stare de instabilitate globală.
Totuşi unipolaritatea ordinii mondiale postrăzboi rece ar putea fi acceptată în următoarele condiţii:
- polul este abordat într-un sens mai larg decît cel tradiţional-geopolitic, adică limitele lui spaţial-teritoriale nu coincid cu frontierile de stat ale supraputerii, ci le depăşesc pe contul convergenţei intereselor magistrale şi orientărilor strategice ale ţărilor postindustriale care formează o totalitate politico-economică şi cultural-civilizaţională integră, dar structurată interior datorită ierarhiei şi interdependenţelor provenite din proceselor mondiale în plină derulare. Tratată prin prisma concepţiei liderismului structural din cadrul economiei politice, existenţa acestui „pol complex” este determinată de împărţirea naturală a lumii în „centru” şi „periferie”, primul fiind format din statele tehnosferei, care definesc direcţia strategică de dezvoltare a omenirii, în timp ce ierarhia posibilităţilor este prezentă la orice nivel al organizării sociale şi deci, nu poate fi vorba de discriminare;
- însăşi unipolaritatea trebuie tratată într-un plan mai extins, prin luarea în calcul a coexistenţei unor stări şi tendinţe de formare în cadrul relaţiilor internaţiomale a polurilor de alternativă supraputerii, această configuraţie a ordinii mondiale reflectînd structura ei complexă, reuşit fiindexprimată prin formula „SUA+X” propusă de Yui Sui. În acelaşi context general de idei se includ alte modele precum cel elaborat de S.Huntington-„ordinea uni-multipolară”, A.Tanaka-„unipolaritatea combinată”, A.Bogaturov- „unipolaritatea pluralistă,” ,A.Torkunov-„multipolaritatea asmetrică” ş.a., numitorul lor comun fiind, în pofida diferenţelor în detalii, sinteza aspiraţiilor liderului mondial către conservarea supremaţiei sale unilaterale şi năzuinţelor marilor puteri de a-şi realiza obiectivelor în afara controlului strict sau presiunii din partea supraputerii, care, deşi este în stare să blocheze acţiunile unei coaliţii majore în probleme strategice, este nevoită să coopereze cu actorii principali din cadrul sistemului organizaţi fie de unul singur, fie în diferite combiaţii în „poluri” sau „centre de putere”. Astfel, S.Huntigton susţine că soluţionarea principalelor probleme internaţionale presupune acţiunea supraputerii unice, însă în colaborare cu alte state importante care predomină în anumite regiuni ale lumii, dar fără a avea posibilitate sa-şi extindă interesele şi capabilităţile la nivel global, după cum i-a reuşit Statelor Unite. Grupul „puterilr regionale majore” cuprinde coaliţia franco-germană în Europa, Rusia în Eurasia, China şi, potenţial Japonia în Asia de Est, India în Asia de Sud, Iran în Asia de Sud-Vest, Brazilia în America Latină, Republica Sud-Africană şi Nigeria în Africa. „Puteri regionale secundare”, ale căror interese frecvent se află în conflict cu „statele regionale majore” sînt Marea Britanie în raport cu „combinaţia” franco-germană, Ucraina în relaţia cu Rusia, Coreea de Sud faţă de Japonia, iar aceasta din urmă în relaţia cu China, Pakistan în raporturile cu India, Arabia Saudită faţă de Iran şi Argentina în relaţia cu Brazilia [85].
În ordinea de idei reliefată considerăm necesare următoarele precizări. S.Huntington, potrivit lui Ch.Brown, susţine că China va domina Japonia, care, după toate probabilităţile, va accepta tacit statutul de subordonare [86]. Eventualitatea unui asemenea aranjament, în opinia noastră, are puţine şanse de a deveni realitate din cauza că niponii deasemenea consideră civilizaţia lor de caracter unical, chiar şi în pofida unor interfernţe cu cea chineză, ei nu vor accepta calitatea de satelit al unui stat asiatic şi nu doresc să „redevină o ţară asiatică” prin abandonarea sau restrîngerea vectorului occidental. Cît despre Ucraina, această ţară cu o economie funcţională de piaţă recunoscută de Uniunea Europenă în anul 2004, mai mult de un deceniu de la proclamarea independenţei a promovat o politică externă multivectorială lipsită de realizări notabile, dar în realitate erijîndu-se în calitate de partener minor al Federaţiei Ruse prin participarea la unele proiecte instituţionale fără perspectivă durabilă şi numai în ultimul timp şi-a definit mai clar opţiunile strategice. Însă aceste acţiuni care au nemulţumit Rusia, creîndu-se situaţii de instabilitate şi conflict, de tipul celor anticipate de S.Huntington şi Z.Brzezinski ş.a.
Tipul de ordine mondială în plină formare mai este numit de A.Bogaturov „unipolaritate temperată”, în sensul că cea mai puternică ţară din lume nu dispune atît de posibilităţi de control strict asupra evenimentelor, cît de influenţă greu de contestat, iar polul ar prezenta în sine o totalitate integră a unui cerc restrîns de state care sînt abilitate cu reglementare dezvoltării globale [87]. Prin urmare, supoziţia exprimată de analistul rus, dar şi de alţi apologeţi ai unipolarităţii, mai ales cei care se pronunţă pentru abordarea ei extinsă şi acomodată la noile realităţi se rezumă la ideea că liderul mondial nu dispune de potenţialul suficient pentru a hotărî şi a acţiona unilateral în problemele nu numai ale dezvoltării globale, dar şi multor ecuaţii de nivel regional, fiind nevoit să coopereze, să-şi asigure sprijinul din partea altor actori cu pondere importantă, cu atît mai mult că nu poate fi pusă la îndoială ierarhia complexă în interiorul acestui tip de structură.
De fapt, configuraţia unipolarităţii descrisă de A.Bogaturov conţine mai degrabă un pol şi jumătate sau chiar două, dar cu precizarea că primul, cel american îl depăşeşte cu mult pe celălalt în condiţiile că SUA şi Rusia au păstrat un decalaj consistent faţă de restul actorilor comunităţii internaţionale prin totalitatea posibilităţilor de care dispun. În aceeaşi ordine de idei, contestînd însăşi posibilitatea existenţei structurii unipolare a sistemului iternaţional, K.Waltz a exprimat opinia că în prima jumătate a anilor ’90, bipolaritatea s-a menţinut, dar într-o formă modificată, din cauza că Rusia şi-a păstrat capabilităţile de contralovitură nucleară, poate să-şi asigure securitatea şi încă n-au apărut alte mari puteri. Învocînd acelaşi argument, deţinerea de către SUA şi Rusia a armamentului nuclear, „care constituie o forţă determinantă pentru pace”, J.Mearsheimer deasemenaea invocă bipolaritatea în Europa, care s-a păstrat după încheierea războiului rece, pe cînd în Asia de Nord-Est s-a format un sitem multipolar echilibrat, a treia „mare putere relevantă” fiind China, însă nici una dintre ele, nu „posedă însuşirile unui hegemon potenţial”. Propunînd în calitate de criteriu de departajare gradul de coeziune, A.Iakovlev deosebeşte Occidentul monolit şi restul lumii, alcătuită din componente autonome, „poluri de semnificaţie locală” care, încă nu sînt sudate prin conceperea priorităţii supreme a intereselor comune şi a formelor organizaţionale”, chiar dacă Rusia, India şi China „real şi potenţial se dovedesc a fi factori influenţi din cadrul sistemului relaţiilor internaţionale”. Totodată el consideră că evenimentele din Kosovo din primăvara-vara anului 1999, au demonstrat „inconsistenţa concepţiei lumii multipolare” pe motivul că Occidentul acţionînd ca un pol de putere mai mult sau mai puţin consolidat, se contrapune în raport cu celelalte centre, inclusiv prin propagarea şi implementarea idealurilor democraţiei şi pieţei pe care le împărtăşeşte. Din altă persepectivă, evitînd antiamericanismul descalificant, dar înscriindu-se în ordinea de idei ce vizează aspectele negative ale multipolarităţii, se pronunţă şi A.Bovin, care insită că acest tip de structură este prin esenţa sa o construcţie de caracter oligarhic, deoarece puterea reală, adică posibilităţi reale de a influenţa decisiv evoluţia proceselor politice şi ecomomice internaţionale, va fi deţinută de oligarhia mondială a secolului XXI: „ formarea oligopoliei mondiale este inevitabilă şi după toate probabilităţile această etapă de dezvoltare a ordinii mondiale nu va putea fi depăşită” [88]. T.Şakleina din contra, încearcă să acrediteze părerea că „pluralitatea-multipolaritatea” nu diminuează valoarea şi potenţialul unor ţări, nu le privează de drepturile de a promova politici în conformitate cu interesele lor naţionale, de a aspira şi deţine un rol de răspundere mai mare în afacerile mondiale şi în plus, policentrismului corespunde mai adecvat proceselor de globalizare, dat fiind că ameninţările la adresa stabilităţii şi supravieţuirii lumii sînt de caracter mondial şi pot fi soluţionate numai în baza abordării lor multilaterale. A.Dughin exprimă o opinie diametral opusă vizavi de configuraţia globalizării, asociind-o cu unipolaritatea şi stabilirea hegemoniei americane exprimată printr-un sistem de valori, institute, interese strategice şi aranjamente economice: „SUA reprezintă principala sursă a ameninţărilor pe scară mondială, această ţară crează celule de haos şi le foloseşte în interesele sale, ea n-are nici prieteni şi nici duşmani, însă face uz de concepţia războaielor de reţea pentru a-şi asigura controlul global total” [89].
Aşadar, încheierea războiului rece exprimată prin dispariţia subită a unui pol a provocat fisurarea sitemului internaţional, creîndu-se plan mondial o asimetrie structurală în raporturile de forţă pe şi înlocuind, potrivit lui C.Vlad, echilibrul bipolar cu dezichilibrul unipolar. Disocierea accelerată a blocului sovietic i-a luat prin surprindere şi i-a găsit nepregătiţi pe mulţi factori de decizie, care au fost impuşi să acţioneze în condiţiile absenţei adversarului potenţial, dar şi pe cercetătorii în domeniu, chiar dacă ştiinţelor politice le este propriu un grad mai scăzut de predictibilitate. Această situaţie de încălcare a echilibrului fiind însoţită şi fortificată de stratificarea relaţiilor internaţionale prin ascensiunea actorilor nestatali, i-a făcut pe unii analişti să reactualizeze ideea „noului medievalism”. Astfel, J.Friederich invocă prezenţa simultană a două logici organizaţionale concurente, sistemul naţional de state (universalismul politic) şi economia transnaţională de piaţă (universalismul ecomomic), iar A.Tanaka susţine că această perspectivă nu trebuie asociată expres cu dezordinea şi haosul, ci mai degrabă cu o „anarhie controlată”, în care statele nu se dovedesc a fi decît „un mecanism dintr-o reţea complexă de autorităţi suprapuse şi loialităţi multiple ce sînt poziţionate într-o anumită ordine”.
Gradul de complexitate al datelor ce vizează problemele formării configuraţiei ordinii mondiale şi structurii sitemului internaţional postrăzboi rece este amplificat de unele dificultăţi esenţiale de caracter conceptual-metodologic, în sensul că nu s-a ajuns la o opinie măcar majoritară cu privire la categoriile în care urmau să fie descrise aceste procese. Dacă în linii mari s-a convenit că pe verticală „centrul” se asociază cu statele tehnosferei, iar „periferia” este dependentă de ţările postindustriale şi stratificată în interior, pe cînd sub aspectul polarităţii, adică pe orizontală sînt elaborate diferite variante ale „configuraţiei geometrice a sistemului relaţiilor internaţionale”, supoziţiile extinzîndu-se de la unipolaritatea hegemonică pînă la pluripolaritatea compusă din cîteva centre reale sau potenţiale de putere. Astfel, luînd ca fond de referinţă, spre exemplu, mediul analitic rusesc, remarcăm o diversitate de viziuni, cum ar fi: A.Dughin insistă asupra hegemoniei mondiale americane, A.Obuhov consideră că lumea este obiectiv multipolară, incluzînd SUA, China, Europa Occidentală şi Japonia, la care se vor adăuga India şi Brazilia, epoca hegemoniilor devenind istorie şi fără şanse de izbîndă” [90], în timp ce I.Maximîcev exprimă părerea că perioada postrăzboi rece sau astfel zis „postconfruntaţională” a păstrat caracteristicile etapei precedente precum cursa înarmărilor, măsuri economice de presiune, blocuri plitoco-militare, fiind pe deplin justificat termenul „postbipolaritate” [91]. Aceeaşi varietate de concepţii este atestată în alte spaţii de cercetare precum cel american-Z.Brzezinski şi W.Wohlforth invocă unipolaritatea materializată prin supremaţia Statelor Unite, K.Waltz şi într-o anumită măsură J.Mearsheimer consideră că bipolaritatea s-a păstrat, dar într-o formă asimetrică, datorită deţinerii armamentului nuclear de către protagoniştii războiului rece, dat fiind că dilema securităţii n-a dispărut, H.Kissinger indică asupra multipolarităţii, definind cîteva centre majore de putere mondială.
Considerăm că ordinea mondială şi, implicit, sistemul internaţional postrăzboi rece nu sînt nici mono-, nici bi- şi nici multipolare din cauza că polul prin esenţa sa reprezintă un punct distinct şi determinant, spre care alţi actori gravitează din diferite motive – interesul, teama, impunerea, tradiţia, convingerea, autoritatea etc. Lumea din ultimul deceniu al secolului XX şi mai ales de la începutul secolului XXI este policentristă, în sensul că sînt prezente cîteve centre de putere incluzînd fiecare un anumit număr de state reunite sub diferite forme. Aceste aranjamente nu exclud, ci din contra, presupun existenţa diferitor ierarhii structurale în cadrul sistemului internaţional, cu atît mai mult că în dependenţă de raporturile de forţe în schimbare, permanent se produc replieri de poziţii, redistribuiri de roluri şi reconfigurarea sferelor de influenţă. Structura nu este de tip unipolar din cauzele că nu toate statele recunosc hegemonia americană, contestînd-o fregvent şi deci, nu toţi actorii gravitează spre SUA, care, în pofida supremaţiei mondiale deţinute şi statutului de principală putere, mai degrabă se dovedesc a fi prima printre egalii dintr-un club select, iar gradul aplicat de influenţă, chiar dacă uneori este exagerat, se află în concordanţă cu resposibilităţile asumate şi exigenţele anunţate. Structura nu este bipolară din cauza că nu există al doilea pol, chiar dacă admitem prezenţa primului şi în plus, nu atestăm conflictul multiaspectual dintre supraputeri, rivalităţile dintre puterile majore fiind exprimate în condiţiile actuale mai ales prin concurenţă economică şi competiţie în domeniul tehnologiilor de vîrf. Tipul de structură nu este multipolar, deoarece nu s-au format cîteva poluri distincte care s-ar echilibra reciproc, fiind antrenate în captarea aderenţilor şi extinderea sferelor de influenţă, iar raporturile dintre puterile majore sînt ancorate pe diferite forme de cooperare şi conflict. Deşi mai poate fi aplicată în calitate de instrumentariu de cercetare ştiinţifică şi descriere al proceselor mondiale în desfăşurare, polaritatea în forma ei clasică nu corespunde realităţilor fondate pe ierarhii din perioada postrăzboi rece. Iu.Davîdov propune ca ordinea mondială pe care tind s-o edifice democraţiile occidentale după încheierea războiului rece să fie numită „funcţională”, caracteristicile ei fiind amplificarea interdependenţei şi proceselor de globalizare, consolidarea ponderii organizaţiilor nonguvernamentale în sfera externă şi diminuarea semnificaţiei statelor naţionale [92].
În opinia noastră, cel puţin într-un viitor mediu nici o ţară nu va putea deveni în mod individual un pol distinct din cauza că nu va întruni toţi parametrii care i-ar asigura acest statut, exceptînd Statele Unite, care în linii mari corespund tuturor exigenţelor. Însă evenimentele din 11 septembrie 2001, au demonstrat elocvent vulnerabilitatea SUA şi deci, gradul relativ sporit de insecuritate, cu atît mai mult că în condiţiile bipolarităţii supraputerile n-au fost supuse atacurilor într-o asemenea manieră tranşantă. În plus, nu trebuie trecute cu vederea aprofundarea interdependenţei sistemelor economice ale SUA şi Canadei, interpătrunderea multilaterală americano-mexicană, cu excepţia domeniului politico-militar şi încercările sporadice ale Statelor Unite de a edifica spaţiul unic de liber schimb întrunind ambele Americi, adică evidente sînt tentativele mai mult sau mai puţin consistente de reactualizare a doctrinei Monroe. Celelalte puteri majore nominalizate real sau potenţial la această calitate se confruntă cu diferite handicapuri pe care nu le vor putea depăşi, ci numai atenua în cel mai bun caz, ele fiind de factură politico-militară şi cultural civilizaţională (Japonia), socială şi politico-ideologică (China), georeligioasă şi socială (India), geolingvistică şi socială (Brazilia), geopolitică (Rusia), instituţional-integraţionistă în cadrul UE (Germania, Franţa şi Marea Britanie).
Este oportun de subliniat că Rusia riscă să rămînă fără aliaţi cu pondere în Europa sau în cel mai bun caz să întrunească cîţiva sateliţi, principalele cauze fiind memoria istorică provenită din trecutul socialist şi expansionismul proimperial din perioada posttotalitară: nu este întîmplător că majoritatea absolută a ţărilor postsocisliste de pe continent se află deja în sferele de influenţă ale occidentalilor, ele realizînd una dintre cele mai esenţiale replieri geostrategice de semnificaţie nu numai regională, ci şi globală. A.Dughin se grăbeşte să numească Rusia, în opinia noastră, nefondat sau cel puţin prematur, „un adevărat pol eurasiatic”, obiectivul ei strategic fiind „unitatea rusească, slavonă şi ortodoxă”: acest conglomerat geoetnic şi georeligios cu şanse nule de a deveni realitate chiar şi într-un viitor mediu, face abstracţie de unii aliaţi fideli, dar neslavi şi neortodocşi, urmărind, potrivit analistului rus, nici mai mult, nici mai puţin „intrarea în războiul rece împotriva Americii pentru a preîntîmpina izbucnirea celei de-a treia conflagraţii mondiale” [93]. M.Lynd a remarcat pe bună dreptate că lumea n-a intrat în perioada armonioasă a interdependenţei globale şi democraţiei liberale veritabile, iar concurenţa pe scară mondială va stimula competiţia geoeconomică, la care deasemenea vor participa „ţările mai puţin bogate, dar impunătoare din punctul de vedere militar-Rusia, China şi India”.
L.Kurnikova absolut fondat a constatat faptul că „bipolaritatea este demolată, iar multipolaritatea n-a fost formată, ţările aflîndu-se în raporturi de iteracţiune şi interdependenţă”[94]. În opinia noastră, ordinea mondială nouă deja s-a conturat şi se găseşte într-un proces relativ de stabilizare, cel puţin pentru următoarele două-trei decenii, este policentristă prin configuraţia sa, în sensul că sînt evidente trei centre majore de putere, Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA), Cooperarea Economică Asiatico-Pacifică (APEC) şi Uniunea Europeană (UE), prima şi ultima fiind de nivel regional, iar cea de-a doua – interregional. Aceste structuri majore deasemenea se dovedesc a fi diferite prin caracterul lor, care este comercial-economic în cazul primelor două, iar a treia se află în plin proces de edificare a uniunii economice şi monetare, ponderea şi aspiraţiile internaţionale, obiectivele urmărite şi mecanismele de realizare ale cooperării.
Reprezentînd prin esenţa sa, potrivit lui A.Gamblin, „un ansamblu instituţional regional” [95], NAFTA este un bloc comercial trilateral, care nu urmăreşte formarea structurilor administrative interstatale sau activitate legislativă, ci se dovedeşte a fi doar un acord comercial internaţional. Obiectivul strategic urmărit constă în ridicarea graduală a tuturor barierelor comerciale tarifare şi netarifare precum şi asigurarea circulaţiei libere a investiţiilor între SUA, Canada şi Mexic, procesele integraţioniste realizîndu-se atît la nivel macro, cît şi la cel micro. Totodată nu se presupune elaborarea tarifului unic de comerţ şi crearea unei infrastructuri instituţionale dezvoltate, rămînînd un spaţiu de liber schimb, dar incluzînd unele componenete proprii atît uniunii vamale, cît şi pieţei comune. Această grupare transnaţională, conform estimării lui H.Kissinger, a stimulat uimitor de mult comerţul şi investiţiile, ponderea actuală şi perspectivele ei globale fiind asigurate cu precădere de prezenţa supraputerii unice, care constant exprimă părerea că NAFTA reprezintă „primul pas către un tip nou de asociere a statelor”, edificat pe valori democratice comune, liber schimb de mărfuri, servicii şi capitaluri, fidelitate faţă de ideea apărării drepturilor omului şi obligaţiunii de a proteja mediul ambiant. Următorul obiectiv în preconizat de Statele Unite acest domeniu este semnarea unui acord de comerţ liber care ar include întreaga emisferă vestică (FTAA), raţionamentele fiind nu atît de ordin politic, cît mai ales de caracter economic, presupunîndu-se antrenarea mai activă a ţărilor central- şi latinoamericane în fluxurile comerciale mondiale şi extinderea libertăţilor de piaţă prin antrenarea agriculturii, comunicaţiilor şi serviciilor etc., dar totodată nu fără a le nega pe cele de factură expansionistă.
Fiind, potrivit lui D.Peng, „o reţea de sisteme regionale” îndreptată spre asigurarea „cooperării neformale” [96], APEC se dovedeşte a fi mai degrabă un for de discuţii, un mecanism de negocieri şi de coordonare limitată care urmăreşte formarea zonei libere şi deschise de comerţ şi investiţii într-un spaţiu extins ce include 20 de state, inclusiv cele trei din cadrul NAFTA şi altele două din America Latină, Rusia euroasiatică, Australia şi Nouua Zeelandă, nemaivorbind de cîteva ţări exotice şi un teritoriu din zona asiatico-pacifică. Această grupare pliuralistă şi de o vădită configuraţie amalgamă şi-a propus crearea economiilor eficiente, reducerea tarifelor şi alte bariere vamale în scopul asigurării condiţiilor favorabile pentru formarea pieţei comune şi facilitarea cooperării comercial-investiţionale, obiectivul major fiind circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor. Activitatea acestui conglomerat, care, dealtfel, nu prevede obligaţiuni asumate, ci participare voluntară este axată pe trei piloni: cooperare economică şi tehnologică, facilitare a mediului de afaceri, liberalizare comercială şi investiţională. Însă trebuie de precizat că procesele de cooperare se confruntă cu dificultăţi serioase cauzate de nivelurile diferite de dezvoltare economică şi componenţa eterogenă a protagoniştilor, în cadrul APEC existînd, în opinia lui G.Drobot, cîteva centre reale şi potenţiale de putere economică, unificate prin concursul mai multor factori, cum ar fi investiţiile directe nipone în străinătate, care contribuie la răspîndirea experienţei manageriale avansate, influenţa Chinei, inclusiv asupra diasporei care formează elita de afaceri din ţările Asiei de Sud-Est, resursele umane enorme şi fluxurile importante de capital etc. [97]. Chiar dacă nu sînt depuse eforturi conjugate şi consistente pentru valorificarea obiectivelor trasate, acest bloc de cooperare neformală concentrează treptat un potenţial comercial şi investiţional extraordinar, cu atît mai mult că centrul economic al lumii devine spaţiul geoeconomic asiatico-pacific. Obiectivul imediat al APEC est asigurarea accesibilităţii pieţelor interne ale tuturor participanţilor la acest for şi contracararea protecţionismului sub orice formă, opţiunea strategică de viitor fiind semnarea unui acord de comerţ liber în Asia-Pacifică (FTAAP).
UE în formula actuală a 27 de state-membre, reprezintă prin esenţa sa o structură supranaţională aflată în plin proces de edificare a uniunii economice şi monetare, dar fiind în acelaşi timp angajată în aşteptarea demararării procedurilor instituţionale pentru iniţierea unificării politice. Uniunea Monetară şi unificarea politică se dovedesc a fi ultimele trente din cadrul schemei pentagonale clasice de realizare a cooperării regionale, primele trei fiind zona de liber schimb, uniunea vamală şi piaţa comună. Luînd ca sistem de referinţă teoria neofuncţionalistă a lui E.Haas, considerăm că procesului de creare a uniunii economice şi monetare îi revine întîietatea, fiind factorul determinant al realizării cooperării aprofundate, cu atît mai mult că unificarea politică se dovedeşte a fi foarte îndelungată şi fără precedent istoric. Fără îndoială, aprofundarea cooperării este pusă în dificultate de extinderile recente, nemaivorbind de cele care vor urma, însă UE conştient îşi lărgeşte hotarele, indiferent de numărul şi complexitatea problemelor de soluţionat, chiar dacă este evidentă „oboseala” rezultată din ultimilr aderări. Cu certitudine, Pactul european de stabilizare şi creştere, care prevedea transformarea UE către anul 2010 în principalul centru al economiei mondiale a eşuat, se impune de remarcat în acelaşi timp că însuşu proiectul european de aprofundare a cooperării se dovedeşte a fi cel mai ambiţios prin obiectivele sale. S.Lanţov şi V.Acikasov consideră că „după formarea definitivă a politicii externe şi de apărare”, UE va fi în măsură să se transforme într-un „subiect independent al relaţiilor internaţionale”, ei atribuind pilonul al doilea, contrar opiniei nostre, rolul determinant în devenirea aceste grupări într-un centru global de putere. Sîntem de părere că în condiţiile cînd Franţa a revenit în structurile militare ale NATO, ar fi cazul ca UE să se antreneze în extinderea colaborării cu Alianţa prin partajarea domeniilor de răspundere şi să concentreze cu precădere pe aspectele nemilitare şi de mediere.
Aşadar, centrele majore sus-menţionate se disting printr-un grad mai ridicat sau mai scăzut de omogenitate din cauza că înglobează ţări cu diferite niveluri de dezvoltare economică şi interese variate în materie de cooperare, ele reflectă transformările cardinale produse în ultimul deceniu prin extinderes şi aprofundării globalizării, formîndu-se ceea ce G.Drobot numeşte „piaţa politică a actorilor economici”, care include, potrivit lui S.Afonţev, „pieţe police naţionale, subnaţionale şi internaţionale, ale căror subiecte prin interacţiunea lor reciprocă, determină vectorul politicii economice ale sistemului” [98]. K.Ohmae consieră că crearea blocurilor economice, alături de formarea statrelor – regiune şi globalizarea consumatorilor şi corporaţilor, reprezintă cele trei forţe esenţiale care asigură reorganizarea lumii. Totuşi stabilitatea globală în cadrul sistemului internaţional policentrist este asigurată de puterile majore şi organizaţiile internaţionale guvernamentale cu pondere, acestea din urmă fiind special fondate pentru a asigura angajarea şi amplificarea cooperării internaţionale de diferite niveluri şi caractere. Factorul geopolitic şi-a pierdut într-o anumită măsură din relevanţă şi pondere globală din motivul că mai multe state se regăsesc în cadrul a două sau cîtorva spaţii geoeconomice, chiar dacă s-a extins procesul de instituţionalizare al structurilor menite să asigure angajarea şi aprofundarea cooperării regionale şi subregionale, situaţie generală care demonstrează elocvent caracterul complex, interdependent, deschis şi ierarhic structurat al configuraţiei ordinii mondiale de la sfîrşitul secolului XX- începutul secolului XXI. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, reieşind din interesele lor naţionale, mai multe ţări au operat modificări spectaculoase ale orientărilor strategice şi priorităţilor de politică externă – statele ex-socialiste au aderat la NATO şi UE, America Latină „se înreşeşte” prin aplicarea populismului stîngist şi promovînd stări de spirit antiSUA, Mişcarea de Nealiniere n-a rămas decît pe hîrtie şi deasemenea este ancorată pe retorica antiStatele Unite etc. Totodată nu trebuie trecută cu vederea apariţia statelor noi, rezultate cu precădere din dezintegrarea entităţilor politice mai mari, după cum este şi cazul Republicii Moldova, formată pe ruinele Uniunii Sovietice, a cărei dispariţie împreună cu sistemul pe care l-a edificat, a provocat numeroase transformări atît de nivel, cît şi de caracter foarte variat. Policentrismul ordinii mondiale formate în ultimile două decenii este evident şi se află în condiţiile unei stabilizări uşoare, chiar dacă tot mai insistente sînt vocile care anunţă noi schimbări şi , implicit, replieri.
Note:
- Gaddis, John. International relations theory and the end of the Cold War. În: International Security, 1992, nr.17, p.53.
- Badie, B. Smauts, M.-C. Le retournement du monde. Sociologie de la scène internationale. Paris: PUF, 1992, p.146.
- Waltz, Kenneth. Teoria politicii internaţionale. Bucureşti: Polirom, 2006, p.145.
- Ashley, Walker, R. Speaking the language of exile: dissidence in international studies În: International Studies Quarterly (special issue). 1990, nr.34, p.262-264.
- Мурадян,А. Самая благородная наука. Москва: Международные отношения, 1990, p.105.
- Бжезински, Збигнев. Великая шахматная доска. Москва: Международные отношения, 2003, p.230, 248-254.
- Hoffmannn, Stanley. Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii internaţionale. Chişinău: Ştiinţa, 1999, p.272.
- Hoffmannn, Stanley. Op.cit., p.7-8.
- James. Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei. Filipeştii de Tîrg: ANTET, 2000, p.7.
- Hinsley, H. Suveranitate. Chişinău: Ştiinţa, 1998, p.157.
- Кашлев, Юрий. Международные отношения в зеркале информационной революции. În: Международная Жизнь. 2003, nr.1, p.124.
- Senarclens de, Pierre. La politique internationale. Paris: Armand Colin, 1992, p.168.
- Toffler, Alvin şi Heidi. Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI. Filipeştii de Târg: ANTET, 1995, p.16.
- Rammonet, Ignacio. Geopolitica haosului. Bucureşti: Doina, 1998, p.16.
- Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre. Iaşi: .Polirom, 1998, p.287.
- Vezi: Juc, Victor. Josanu, Yuri. Rusandu, Ion. Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est. Chişinău: Tipogr. AŞM, 2008, p.59-193.
- Griffiths, Martin. Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori. Bucureşti: ZIUA, 2003, p.124.
- Gardels, Nathan. Schimbarea ordinii globale. Filipeştii de Târg: ANTET. p.188.
- Griffiths, Martin. Op.cit., p.127.
- Rammonet, Ignacio. Op. cit., p.26, 109.
- Gardels, Nathan. Op.cit., p.188.
- Huntington, Samuel. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Filipeştii de Tîrg: ANTET, 1997, p.42.
- Senarclens de, Pierre. Op.cit., p.168-169.
- Toffler, Alvin şi Heidi. Op.cit., p.234.
- Mearsheimer, John. Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere. Filipeştii de Târg: ANTET, 2003, p.7-8.
- Богатуров, А. Кризис миросистемного регулирования. În: Международная Жизнь. 1993, nr.7, p.40.
- Поздняков, Э. Геополитический коллапс в России. În: Международная Жизнь. 1992. nr.8-9, p.8-9.
- Косолапов, Н. Контуры нового миропорядка. În: Постиндустриальный мир: центр, периферия, Россия. Сб.1. Общие проблемы постиндустриальной эпохи. Москва, 1999, p.214-216.
- Воскресенский, А. Многофакторное равновесие в международных отношениях. În: Свободная Мысль. 2000, nr.4, p.7-24.
- Шаклеина, Т. Реалистическая школа: дебаты о мировом порядке и внешнеполитической стратегии современной России. În: Вестник Московского Университета. Серия 18 Социология и Пoлитология. 2004, nr.2.p. 61.
- Богатуров, А. Синдром поглощения в международной политике. În: Pro et Contra. 1999. Осень. Т.4, nr.4, p.28-32.
- Богатуров, А. Иракский кризис и стратегия «навязанного консенсуса». În: Международная Жизнь. 2003, nr.3, p.31-32, 36.
- Angelsdorf von, Wilhelm. Imperialismul noii ordini mondiale. Samizdat, p.9.
- Senarclens de, Pierre. Op.cit., p.168.
- Бейлс, Алисон. Государство, которое считает, что главное – это сила, делает ошибку. În: Международная Жизнь. 2004, nr.6, p.38.
- Киссинджер, Генри. Дипломатия. Москва: Ладомир, 1997, р 11, 738.
- Kaplan, Robert. Politici de război. Iaşi: Polirom, 2002, p.135.
- Biro, Daniel. Secrieru, Stanislav. Ordinea mondială- concepte şi perspective. În : Manual de relaţii internaţionale/ coord : Miroiu, Andrei ş.a. Iaşi: Polirom, 2006. p. 320.
- Цыганков, Павел. Мировая политика: содержание, динамика, основные тенденции. [online] //http: ons.gfns.net (citat: 15 iunie 2004).
- Mearsheimerm, John. Op.cit., p. 11.
- Kegley-jr., Charles. Wittkopf, Eugene. World Politics. Trend and Transformation. Boston, 2001. p. 6.
- Богатуров, А. Великие державы на Тихом океане. История и теория международных отношений в Восточной Азии после Второй мировой войны (1945-1995). Москва: Новая школа, 1996. p. 40.
- Hassner, Pierre, Fin de certitude, choc des identites: un siecle imprevisible. În : RAMSES, 200. p. 39-49.
- Киссинджер, Генри. Op.cit., p. 733.
- Майоров, Михаил. Политика и религия. În: Международная Жизнь 2008, nr.11. p. 9.
- Киссинджер, Генри. Нужна ли Америке внешняя политика?. Москва: Ладомир, 2002. p. 1, 3-4.
- Бжезински, Збигнев.Op.cit., p. 20, 32, 34.
- Киссинджер, Генри. Op.cit. p., 10-11, 326.
- Киссинджер, Генри. Дипломатия. Москва: Ладомир, 1997.p. 737.
- Бжезински, Збигнев.Op.cit., p. 41, 320.
- Dungaciu, Dan. America pe divan ? – două prognoze la început de secol: Samuel Huntigton şi Zbignew Brzezinski. În: Politica externă şi de securitate a SUA. Bucureşti: Tritonic, 2006. p. 93-93.
- p. 78.
- Kaplan, Robert. Anarhia care va veni. Spulberînd visele ulterioare Războiului Rece. Bucureşti: Antet, 2002. p. 4-29.
- Senarclens de, Pierre. Op.cit., p. 168-169.
- Mearsheimer, John. Op.cit. p., 258.
- Мировая политика и международные отношения / Под ред. С.Ланцова, В.Ачкасова. Санкт-Петербург: Питер, 2006. p. 138.
- Назария, Сергеи. История международных отношений и внешней полuтики великих держав в новейшее время. Курс лекций. Chişinău: F.E.-P. „Tipogr.Centrală”, 2007, p.509, 515.
- Krauthammer, The Unipolar Moment Revisited. În: National Interest. 2002-2003, nr.70(winter). p. 5-7.
- Бжезински, Збигнев.Op.cit. p. 28, 32, 36-37.
- Бовин, Александр. Ведущие тенденции развития международных отношений. În: Международная Жизнь. 2004, nr.4-5. p. 177.
- Kpeменюк, Виктор. Внешняя политика США в год президентских выборов. În: Международная Жизнь. 2008, nr.7. p. 9-10.
- Бжезински, Збигнев.Op.cit., p. 65-66. Киссинджер, Генри. Нужна ли Америке внешняя политика. Москва: Ладомир, 2002. p. 18.
- Киссинджер, Генри. Нужна ли Америке внешняя политика?. Москва: Ладомир, 2002. p. 18.
- Vlad, Constantin. Relaţii internaţionale politico-diplomatice contemporane. Bucureşti: Fundaţia România de Mîine, 2001. p. 77.
- Богатуров, А. Иракский кризис и стратегия «навязанного консенсуса». În: Международная Жизнь. 2003, nr.3, p. 34-35.
- Бовин, Александр. Op.cit. p. 175.
- Россия и Запад, [online]. Материалы дискусии, организованной Фондом «Либеральная миссия» совмесно с Московским центром Карнеги. 06.2001. //http.www.liberal.ru/sitan.asp? Num=115 (citat 28 iulie 2006).
- Сун Имин. Китаиско-российские, американо-российские и китаиско- американские отношения, а также взаимная роль КНР, РФ, США в этом треуголнике. În: Экспресс-информация, ИДВ РАН, 1997, nr.10. p. 80-81.
- Бовин, Александр. Op.cit., p. 178.
- Wohlforth, W. The Stability of Unipolar World. În: International Security. 1999, nr.24. p. 8-40.
- Dungaciu, Dan. Op.cit., p. 94.
- Бзежински, Збигнев.Op.cit., p. 43-44.
- Бовин, Александр. Op.cit., p. 176.
- Бжезински, Збигнев.Op.cit. p., 191-195.
- Крефт, Генрих. Китай в сообшестве великих держав. Стремление к всемирно-исторической роли. În: Internationale Politik (русское издание) 1997, nr.6, июнь. p. 29.
- Кашлев, Юрий. Op.cit., p.125.
- Мировая политика и международные отношения / Под ред. С.Ланцова, В.Ачкасова. Санкт-Петербург: Питер, 2006. p. 139.
- Писарев, А. „Два берега Китая» и интересы Россиию În: Pro et Contra, 1998. тoм nr1. p. 111.
- Mearsheimer, John. Op.cit., p. 271.
- Achcar Gilbert. Noul război rece. Lumea după Kosovo. Bucureşti: Corint, 2002. p. 30-31.
- Крефт, Генрих. Op.cit., p. 28.
- Дuпaнджан, Рой. БРИК в новом миропорядке. În: Международная Жизнь 2008, nr.1. p. 82-84.
- Шаклеина, Т. Op.cit., p. 55-56.
- Баталов, Э. Новая эпоха-новый мир. În: Cвободная Мыслъ. 2001. nr.1. p. 5-6.
- Huntigton, Samuel The Lonely Superpower. În: Foreign Affairs. 1999, nr.78(2), march-april. P. 35-36.
- Brown, Chris. Understanding International Relations. New York: Palgrave, 2001. p. 232.
- Богатуров, А. Плюралистическая однополярностъ и интересы России. În: Cвободная Мыслъ. 1996, nr.2. p. 35-36.
- Бовин, Александр. Op.cit., p. 180-181.
- Дугин, Александр. Евразийский ответ глобализации. În: Политичеслий Журналъ. 2009, июлъ, nr.3-4. p. 5.
- Обухов, Алексей. Холодная война все-таки не объявлена. În: Международная Жизнь, 2007, nr.5. p. 22-23.
- Максимычев, Игоръ. Холодная война или историческая норма? În: Международная Жизнь, 2007, nr.10. p. 18-19.
- Давыдов, Ю. Норма против силы. Проблема мирорегулирования. Москва: Ладомир, 2002. p. 41-42.
- Дугин, Александр. Op.cit., p. 6-7.
- Кургикова, Людмила. Теоретико-политологическая проблематика парадигмы национальной безопасности. În: Власть, 2008, nr.10, p.9.
- Gablin, Andre. Economia lumii 2004. Bucureşti: Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice. p. 49.
- Peng, Dajin. Invisible linkages: A Regional Perspective of east asian Political Economy. În: International Studies Quartely. 2002, vol.46, nr.3 p. 424, 443.
- Дробот, Г. К вопросу формирования и развития регионадъных экономических организаций (экономико-политологеский подход). În: Вестнuк Mосковского Университета. Серия 18. Cоциология и Политология. 2004, nr.2. p. 113-114.
- Афонцев, С. Проблема глобального управления мирохозяйственной системой: теоретические аспекты. În: Мировая Зкономика и Международные Отношения. 2001, nr.5. p. 19-20.
