Ordinea juridică comunitară reprezintă o structură deosebit de complexă, care s-a cristalizat şi perfecţionat pe baza unei viziuni originale privind apropierea şi integrarea statelor europene. Aşa cum observau doi cunoscuţi specialişti ai dreptului comunitar, Guy Isaac şi Marc Blanquet, „spre deosebire de federaţii, care îşi găsesc de obicei izvorul în constituţii, în acte de drept intern, comunităţile – ca şi organizaţiile internaţionale – au fost create prin tratate multilaterale, negociate în cursul unor conferinţe internaţionale, semnate de către reprezentanţii statelor fondatoare, ratificate şi intrate în vigoare potrivit principiilor clasice ale dreptului tratatelor”[1].
La rândul său, cunoscutul constituţionalist francez Pierre Pactet observă că deşi normele comunitare sunt considerate ca norme internaţionale decurgând din tratate, „în realitate ele sunt norme internaţionale specifice, care alcătuiesc un grup aparte, de o mare originalitate”[2].
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum încununat de succes în final, dar nu lipsit de sinuozităţi, spre edificarea unei ordini de drept europene.
Dacă tratatele comunitare pe care le-am amintit au perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a constituit şi constituie o construcţie juridică inedită, originală, necunoscută anterior în istorie.
Originalitatea construcţiei comunitare constă în aceea că, marcându-şi cu hotărâre superioritatea faţă de sistemele de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un moment să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre. Principiul subsidiarităţii a rămas – şi rămâne – o regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea că este necesară şi de dorit o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele, individual, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure la bun sfârşit angajamentele comunitare.
Definind relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi sistemele naţionale de drept, Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg, prin decizii celebre, cum a fost cazul Van Gend şi Loos sau Costa vs./Enel, a proclamat în mod neechivoc superioritatea dreptului comunitar faţă de legislaţiile naţionale, dar şi aplicarea sa directă în ordinea internă a statelor membre.
Date fiind originalitatea şi elementele cu totul specifice ce caracterizează dreptul comunitar, este necesar a fi studiată integrarea sistemelor juridice şi a constituţiilor diverselor ţări în ordinea juridică europeană, efectuarea unui studiu juridic privind sincronizarea normelor constituţionale interne cu principiile şi normele de bază ale Uniunii Europene.
Cum au procedat actualele state membre ale Uniunii Europene
Integrarea sistemelor juridice ale statelor care în prezent sunt membre ale Uniunii Europene în sistemul comunitar a pricinuit un grad mai redus sau mai mare de dificultate în funcţie de prevederile existente în diversele constituţii naţionale. Unele dintre acestea ofereau, neîndoielnic, o bază pentru ratificarea tratatelor comunitare fără nici un fel de dificultăţi, dar, în schimb, altele au trebuit să comporte modificări şi completări tocmai în scopul de a evita eventuale disfuncţionalităţi pe care le-ar fi suscitat diferenţe de principiu între sistemele constituţionale şi normele de bază ale tratatelor comunitare.
Aşa cum observă cunoscutul specialist francez Joël Rideau, profesor la Universitatea din Nisa şi membru al Institutului Universitar al Franţei, „Tratatul asupra Uniunii Europene a suscitat, la nivele diferite, în raport de statele membre, semne de întrebare, rezerve, ostilităţi, adesea legate de argumente întemeiate pe constituţii şi, într-o manieră generală, pe principiile constituţionale fundamentale ale sistemelor naţionale, datorită în special dispoziţiilor referitoare la participarea resortisanţilor comunitari la alegerile locale şi a noilor transferuri de competenţe pe care le comportă, în special în materie monetară”[3].
De aceea, vom căuta, în continuare, să prezentăm foarte succint modul în care a fost soluţionată problema compatibilităţii în diverse ţări membre în prezent ale Uniunii Europene.
Austria
Autori de specialitate arată că există incertitudini privind primordialitatea, datorită absenţei dispoziţiilor din Constituţie şi ţinând cont de tradiţiile dualiste ale ţării. „Totul depinde, deci, de atitudinea judecătorilor, care, se pare că merg în sensul favorabil aplicării dreptului comunitar”[4].
Belgia
Articolul 34 din Constituţie, introdus în 1970, precizează că „exerciţiul unor puteri determinate poate să fie atribuit printr-un tratat sau printr-o lege unor instituţii de drept internaţional public”.
Practica judiciară şi arbitrală este însă divizată, deoarece dacă prioritatea dreptului internaţional convenţional este recunoscută de Curtea de Casaţie. Curtea de Arbitraj, în unele cazuri s-a pronunţat pentru prioritatea dreptului constituţional, controlând constituţionalitatea legilor de ratificare[5].
Danemarca
În această ţară este posibilă „delegarea” către autorităţile internaţionale pe calea unei legi adoptate cu o majoritate de cinci şesimi din membrii Folketing-ului, sau pe cale de referendum, la cererea Guvernului, după ce Folketingul ar fi aprobat o asemenea delegare.
Finlanda
În Finlanda, chiar după adoptarea noii constituţii din anul 2000, aplicarea dreptului comunitar se face de către Parlament dacă problemele ţin de competenţa legislativă.
Franţa
În Franţa, problemele aplicării dreptului comunitar au format obiectul unor ample dezbateri şi, în final, a unor modificări constituţionale. Regula de bază este aceea cuprinsă în art.55, potrivit căruia tratatele au – din momentul publicării lor – o autoritate superioară legilor, sub rezerva – pentru fiecare acord sau tratat – a aplicării sale de către cealaltă parte.
În 1970, Consiliul Constituţional a emis o importantă decizie în conformitate cu care ratificarea unui tratat „nu ar putea să aducă atingere nici prin natura, nici prin importanţa sa, condiţiilor esenţiale de exerciţiu al suveranităţii naţionale”.
Pe măsură ce procesul integrării europene a avansat, implicând o sporire a prerogativelor instituţiilor comunitare, Consiliul Constituţional a fost obligat să ia din nou în discuţie anumite aspecte, legate de ratificarea de către Franţa a Tratatului de la Maastricht. Decizia Curţii Constituţionale din 9 aprilie 1992 a stabilit compatibilitatea în raport cu prevederile Constituţiei a transferului de competenţe către organizaţiile internaţionale, deşi nu a recunoscut în mod expres existenţa unei specificităţi a construcţiei comunitare, aşa cum a stabilit, de pildă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în afacerile Vand Gend şi Loos sau Costa vs/Enel. Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea s-a pronunţat asupra unor probleme importante legate de drepturile cetăţeneşti, cetăţenia europeană, alegerile în Parlamentul European, Uniunea Economică şi Monetară, politica vizelor ş.a.
Prin decizia din 2 septembrie 1992, adoptată în speţa „Maastricht II”, Curtea Constituţională a apreciat că „Tratatul Uniunii Europene nu comportă clauze contrare Constituţiei”.
La 20 septembrie 1992, cu 51% pentru, referendumul popular a admis modificarea constituţională care fusese propusă de preşedintele Franţei după consultarea Consiliului de Stat şi a Consiliului Constituţional.
În 1997, Consiliul Constituţional a fost din nou obligat să se pronunţe în legătură cu compatibilitatea cu prevederile Constituţiei franceze a Tratatului de la Amsterdam. Consiliul a apreciat, de această dată, că posibilitatea de a adopta cu majoritate calificată, pe baza unei decizii unanime a Consiliului Uniunii Europene nesupusă aprobării la capătul unei perioade de cinci ani, a unor măsuri relative la trecerea frontierelor interne şi externe ale statelor membre, ar putea să afecteze condiţiile esenţiale de exerciţiu al suveranităţii. În consecinţă, a fost declanşată o nouă procedura de revizurie constituţională, care s-a efectuat în 1999. Prin Legea de revizuire a fost adăugat un nou alineat la textul art.88-2 din Constituţie, potrivit căruia, sub rezerva reciprocităţii şi în modalităţile pe care le prevede Tratatul instituind Comunităţile Europene, în redactarea sa care rezultă din Tratatul semnat la 2 octombrie 1997, „pot fi consimţite transferurile de competenţe necesare pentru determinarea regulilor privitoare la libera circulaţie a persoanelor şi la domeniile conexe acesteia”.
Art.88-4, introdus tot atunci, a înscris principiul că în momentul în care Guvernul va primi de la Uniunea Europeană proiecte sau propuneri de acte normative „comportând dispoziţii de natură legislativă”, el le va transmite Adunării Naţionale şi Senatului, care vor putea adopta rezoluţii asupra acestora chiar în afara sesiunilor.
În ceea ce priveşte practica judiciară franceză, aceasta a ezitat mult timp să accepte ideea prevalenţei tratatelor asupra legilor posterioare. Într-o speţă celebră, mult discutată în literatura juridică franceză în 1975, referitoare la „legea privind întreruperea voluntară a sarcinii”, Consiliul Constituţional a refuzat să se declare competent în legătură cu asumarea atribuţiei de control al constituţionalităţii tratatelor.
Câteva săptămâni mai târziu, Camera mixtă a Curţii de Casaţie a confirmat hotărârea Curţii de Apel din Paris în afacerea Jacques Vabre, care recunoscuse autoritatea superioară a tratatelor asupra legilor, recunoscându-se totodată specificitatea normelor comunitare.
În ce priveşte aplicarea directă a dreptului comunitar, în 1972, tot Curtea de Apel din Paris a estimat că o „directivă comunitară, spre deosebire de un regulament sau o decizie, nu poate să modifice dreptul intern francez în absenţa unui text de aplicare”. La rândul său, Consiliul de Stat francez, la 22 decembrie 1978, în afacerea Cohn-Bendit, a decis că în ceea ce priveşte directivele comunitare, autorităţile naţionale rămân singurele competente pentru a decide forma în care acestea urmează a fi executate şi a le stabili limitele sub controlul jurisdicţiilor naţionale. Într-o speţă mai recentă, afacerea Alitalia, Consiliul de Stat a decis, la 3 februarie 1989, că întrucât în ce priveşte directivele, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia numai de a atinge anumite rezultate, autorităţile naţionale sunt singurele competente pentru a decide modul în care directivele urmează să fie executate.
Consiliul de Stat francez a fost, de asemenea, foarte circumspect în a admite responsabilitatea statului pentru încălcarea dreptului comunitar. Astfel, în afacerea Alivar a fost reţinută numai o responsabilitate fără culpă din partea puterii publice. În ultimii ani s-au înregistrat, cu toate acestea, şi unele jurisprudenţe tinzând să admită o anumită responsabilitate a statului. Aşa, de pildă, în 1995, s-a estimat în afacerea United Distillers France John Walker and sons Ltd, că neluarea în seamă de către Ministerul justiţiei a autorităţii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene reprezintă o culpă gravă în funcţionarea justiţiei, de natură a angaja responsabilitatea statului.
Grecia
În această ţară, competenţele prevăzute de Constituţie pot fi transferate pe calea unui tratat sau a unui acord către organe ale unor organizaţii internaţionale. În acest caz, legea de ratificare trebuie să fie adoptată cu o majoritate de trei cincimi din membrii Parlamentului.
Jurisprudenţa a admis, fără dificultăţi, aplicarea dreptului comunitar, dar aceasta nu în virtutea priorităţii dreptului comunitar, ci în baza art.28 din Constituţia Greciei, potrivit căruia regulile generale ale dreptului internaţional general acceptate, precum şi tratatele internaţionale ratificate prin lege, fac parte din dreptul intern grec „şi au o valoare superioară faţă de orice dispoziţii contrare legii”.
Germania
În Germania, Constituţia prevede posibilitatea unui „transfer” al unor puteri suverane, cu acordul Bundestag-ului. Această prevedere constituţională a fost introdusă după aderarea la Uniunea Europeană. Cu acest prilej au fost adoptate şi amendamente speciale cu privire la transferul unor competenţe de la Bundesbank către Banca Centrală Europeană, precum şi asupra drepturilor politice ale cetăţenilor Uniunii.
Modificările constituţionale pe care le-am menţionat, care au fost adoptate în 1992, au fost considerate necesare întrucât prevederile cunoscute ale art.25 din Constituţia R.F.G. din 1949, care consacrau superioritatea dreptului internaţional au fost considerate insuficiente pentru aplicarea dreptului comunitar.
O importantă decizie a Tribunalului Constituţional german, pronunţată la 12 octombrie 1993, răspunzând unor critici care puseseră în discuţie constituţionalitatea ratificării de către Germania a Tratatului asupra Uniunii Europene, a estimat că Bundestagul îşi păstra influenţa asupra dezvoltărilor ulterioare ale Uniunii Europene, iar transferul de competenţe era determinat într-un mod suficient de precis pentru a face ca exerciţiul acestora să fie vizibil, iar principalele competenţe să fie păstrate de Bundestag. După cum comentase Joël Rideau, „această decizie subliniază limitele angajamentului european al Germaniei, în special sub aspectul respectului drepturilor fundamentale, al principiilor democraţiei şi subsidiarităţii, care ar putea să constituie fundamentul unui control constituţional al viitoarelor dezvoltări ale Uniunii Europene…”.
Deşi jurisprudenţa germană s-a pronunţat pentru recunoaşterea superiorităţii şi aplicabilităţii directe a dreptului comunitar, la fel ca şi în cazul Franţei, Tribunalulul constituţional s-a pronunţat încă din 1987 împotriva „efectului direct al directivelor”, pentru consideraţiuni asemănătoare celor care au fost invocate de juriştii francezi.
Irlanda
În Irlanda, amendamente constituţionale succesive au autorizat aderarea la Comunităţile Europene, ratificarea Actului unic european şi aderarea la Uniunea Europeană. Pe de altă parte, Constituţia prevede că niciuna dintre dispoziţiile sale nu poate să invalideze dispoziţiile naţionale de aplicare a dreptului Uniunii Europene.
Italia
În Constituţia Italiei există prevederi clare în sensul că „ordinea juridică italiană se conformează regulilor dreptului internaţional general recunoscute” (art.10 alin.1). La rândul său, art.11 autorizează „în condiţii de egalitate cu celelalte state…, limitările necesare pentru o ordine care să asigure pacea şi justiţia naţiunii”. Deşi ratificarea tratatelor comunitare nu a suscitat dificultăţi, potrivit părerii specialiştilor, textul art.11 – citat deja – nu oferă elemente destul de clare în favoarea ideii unui transfer de suveranitate către Uniunea Europeană[6].
Cu toate acestea, Curtea Constituţională a Italiei, în afacerile Frontini şi Pozzani, din 1973 şi 1974, a confirmat rolul art.11 ca fundament al aplicării tratatelor comunitare în ordinea juridică internă. În afacerea Granital, în 1984, Curtea Constituţională a reamintit însă că legea de ratificare nu poate să autorize instituţiile comunitare să încalce principiile constituţionale fundamentale şi drepturile omului garantate de Constituţia italiană. Pentru o asemenea situaţie – inprobabilă dar posibilă de imaginat – Curtea Constituţională ar fi pusă în situaţia de a se pronunţa asupra legii de ratificare, care ar putea să fie declarată neconstituţională.
Luxemburg
În Marele Ducat de Luxemburg, ca urmare a prevederilor art.49 bis introdus prin revizuirea din 1956 a Constituţiei, „exerciţiul atribuţiilor rezervate de către Constituţie puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, poate fi temporar transmis, pe calea unui tratat, unor instituţii de drept internaţional”.
Expresia „transmisie temporară” a suscitat – cum era şi normal – dezbateri în rândul juriştilor. Cu toate acestea, modificările tratatelor comunitare au fost adoptate fără dificultăţi.
În ceea ce priveşte aplicarea directă a dreptului comunitar, art.37 alin.4 prevede că Marele Duce adoptă regulamentele şi hotărârile necesare pentru executarea tratatelor „fără a afecta problemele care sunt rezervate de Constituţie legii”. Jurisprudenţa a consacrat în mod constant primatul tratatelor internaţionale asupra dreptului intern, inclusiv asupra legilor ulterioare, făcând această aplicaţie şi în cazul dreptului comunitar.
Olanda
În Olanda, art.91 din Constituţie prevede principiul aprobării prealabile din partea Stărilor Generale, pentru ca un tratat să angajeze Regatul Olandei. În paragraful 3 al aceluiaşi articol există prevederea că un tratat contrar constituţiei, sau care ar putea să creeze o incompatiblitate cu aceasta, să fie aprobat de Statele Generale numai cu o majoritate de două treimi. Această majoritate este, de altfel, necesară şi pentru modificarea Constituţiei. În 1983 a fost adoptată o modificare constituţională, art.92 în actuala sa formulare permiţând atribuirea unor puteri legislative, executive şi judiciare unor instituţii internaţionale în virtutea sau în aplicarea unui tratat a cărui adoptare va fi supusă aplicării regulei majorităţii de două treimi.
În Olanda, art.120 din Constituţie interzice judecătorilor să controleze constituţionalitatea unui tratat, neexistând decât controlul preventiv al Parlamentului în ceea ce priveşte tratatele internaţionale. În această ţară, prioritatea dreptului comunitar a fost recunoscută fără nici un fel de dificultate pe baza prevederilor menţionate ale Constituţiei. În ceea ce priveşte aplicarea directă a dreptului comunitar, judecătorii olandezi s-au referit în mod constant la practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Portugalia
În Portugalia, Constituţia din 1976 fusese adoptată într-un climat politic care nu prefigura aderarea ulterioară la Uniunea Europeană şi nici nu impunea prevederi speciale în acest sens. De aceea, în 1972 au fost operate modificări, o a doua modificare constituţională intervenind în 1982.
Modificarea din 1982 adăugase la art.l8 un paragraf 3, potrivit căruia normele emanând de la organele competente ale organizaţiilor la care Portugalia participă se vor aplica direct în ordinea internă în situaţiile în care un asemenea efect este explicit prevăzut în tratatele constitutive. Acest text a fost interpretat ca autorizând transferul unor puteri către organizaţiile internaţionale, dar şi a consecinţelor juridice decurgând din acest transfer[7].
Revizuirea din 1989 a adăugat un paragraf nou (5) la art.7, prin care se prevede că Portugalia participă la întărirea identităţii europene şi la intensificarea acţiunilor statelor europene în favoarea păcii, progresului economic şi justiţiei în relaţiile între popoare.
Totodată, în 1989, a fost operată şi o altă modificare, care a permis participarea străinilor la alegerile municipale, introducându-se şi o referire specială cu privire la alegerile pentru Parlamentul European.
În 1992 a fost operată o nouă revizuire constituţională, adăugându-se un nou paragraf la art.7, în conformitate cu care Portugalia poate, sub rezerva reciprocităţii, cu respectul principiului subsidiarităţii şi pentru a realiza coeziunea economică şi socială, „să pună în comun, pe cale de tratate, exercitarea puterilor necesare construirii Uniunii Europene”. A fost, de asemenea, adăugat un text privind dreptul (pe bază de reciprocitate) cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. O altă prevedere a vizat luarea în consideraţie a stabilirii Uniunii Monetare. S-a stabilit că Adunarea Republicii (Parlamentul unicameral al ţării) este singura în măsură să aprecieze participarea Portugaliei la procesul de construire a Uniunii Europene. Cu toate acestea, şi Guvernului îi revine obligaţia de a informa în timp util Adunarea asupra problemelor europene pentru a-i permite să-şi exercite atribuţiile.
Aplicarea dreptului comunitar ţine seama de modul în care sunt repartizate competenţele între diferitele organe având competenţe legislative, Adunarea Republicii, Guvernul, adunările legislative regionale din Azore şi Madeira.
Potrivit opiniei exprimate de Joël Rideau, „tăcerea” Constituţiei asupra priorităţii explică poziţiile contradictorii ale doctrinei, care se pronunţă totuşi în majoritatea ei pentru prioritatea dreptului comunitar. Recunoaşterea efectului direct nu pare a fi suscitat dificultăţi majore, cu excepţia „directivelor”, despre care am mai făcut referire când ne-am ocupat de practica Franţei şi Italiei[8].
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Marea Britanie, neavând o Constituţie scrisă, este clar că nu s-a pus şi nici nu se pune problema modificării acesteia. De menţionat este faptul că în Marea Britanie ratificarea tratatelor este un privilegiu al Coroanei, care nu poate fi cenzurat de către tribunale. În această ţară se aplică principiul că dreptul internaţional este o parte a dreptului ţării, dar acest principiu se referă nu la tratate, ci la regulile generale ale dreptului internaţional.
În 1972 a fost adoptată Legea Comunităţilor Europene, care a validat transferurile de competenţe operate. În conformitate cu European Comunities Act, pot fi delegate executivului puteri largi spre a lua măsuri de aplicare pe cale de ordonanţă regală sau regulament de aplicare.
Camera Comunelor poate însă să abroge sau să aprobe aceste acte, într-un termen de 90 de zile. Potrivit anexei nr.2 din European Comunities Act, delegarea nu poate fi utilizată pentru a stabili sau a creşte impozitele, pentru a acţiona cu efect retroactiv, pentru a crea noi competenţe delegate sau pentru a edicta noi infracţiuni care să cuprindă pedepse importante. Guvernul s-a angajat să nu folosească delegarea pentru probleme foarte importante[9].
Tribunalele britanice s-au pronunţat în mai multe rânduri asupra aplicării dreptului comunitar. Într-o speţă judecată în 1989, Factortame, Înalta Curte s-a pronunţat în sensul obligaţiei de a ţine seama de dreptul comunitar şi de a-l aplica, iar în caz de conflict de a prefera dreptul comunitar dreptului naţional.
Spania
În Spania, potrivit art.63 din Constituţie, este de competenţa Regelui de a exprima consimţământul statului pentru a-l obliga din punct de vedere internaţional pe cale de tratate. Art.93 din Constituţie prevede că „o lege organică va putea să autorizeze încheierea unor tratate, atribuind unei organizaţii sau unei instituţii internaţionale exercitarea unor competenţe derivate din Constituţie”. În asemenea situaţie, este de competenţa Cortesurilor sau a Guvernului, după caz, de a garanta executarea acestor tratate şi a rezoluţiilor emanând de la organisme internaţionale care beneficiază de acest transfer de competenţă.
În Spania s-au înregistrat totuşi o serie de litigii determinate de conflicte de competenţă dintre puterea centrală şi comunităţile autonome în ceea ce priveşte aplicarea dreptului comunitar. De regulă, jurisdicţiile ordinare au admis prioritatea şi efectul direct al dreptului comunitar, întemeindu-se în special pe prevederile art.93 din Constituţie, pe care le-am menţionat.
Curtea Constituţională a adăugat că normele ulterioare, contrare dreptului comunitar, trebuie să fie considerate neconstituţionale pentru incompetenţă, prin referire la articolele menţionate din Constituţie.
Suedia
În Suedia, acordurile internaţionale sunt încheiate în mod frecvent de Guvern, existând însă şi cerinţa aprobării prealabile a Parlamentului, în situaţia în care un acord internaţional implică modificarea unei legi sau adoptarea unei legi noi.
O dispoziţie a Constituţiei din 1974, care exista şi în Constituţia anterioară, prevede posibilitatea transferului dreptului de decizie unui organism internaţional, cu limitele care au fost stabilite ulterior.
Noul alineat al art.5 din Capitolul X prevede însă că Parlamentul poate să „cedeze” dreptul său de decizie Comunităţilor europene atâta timp cât acestea garantează drepturile şi libertăţile în condiţiile stipulate în Constituţie şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. O asemenea „cesiune de putere” este decisă de Parlament cu votul unei majorităţi de trei pătrimi a voturilor exprimate. În celelalte situaţii, Constituţia prevede cedarea „în mod limitat” a unor prerogative către organizaţiile internaţionale din care Suedia face parte. Nu se pot produce însă delegări în ce priveşte modificarea sau abrogarea unei legi fundamentale, a legii relative la Parlament sau a legii privitoare la alegerea Parlamentului, sau care ar avea în vedere restrângerea unuia sau mai multora dintre drepturile fundamentale.
Există şi posibilitatea, potrivit Constituţiei Suediei, ca anumite funcţii judiciare sau administrative care nu se întemeiază direct pe prevederile Constituţiei să fie atribuite unei organizaţii sau instituţii internaţionale, dar aceasta pe baza unei hotărâri a Parlamentului.
După cum observa Joël Rideau, aplicarea dreptului comunitar în Suedia se caracterizează în mod tradiţional prin soluţii dualiste ce au în vedere transformarea sau incorporarea acordurilor internaţionale. Legislatorul intervine pentru aplicarea unor texte care ţin în mod normal de competenţa Parlamentului, în celelalte situaţii Guvernul intervenind pe calea unor decizii administrative.
Jurisdicţiile naţionale trebuie să ţină cont de imperativele europene care implică o evoluţie a poziţiilor tradiţionale, nu doar în ceea ce priveşte prioritatea şi efectul direct, ci de o manieră mai generală.
[1] Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, ed.Armand Collin, Paris, 2001, pag.22.
[2] Pierre Pactet, Institutions Politiques. Droit constitutionnel, ed.18, Armand Collin, Paris, 1999, pag.560.
[3] Joël Rideau, Droit institutionnel de l’Union des Communautés Européennes, 3e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1999, pag.907.
[4] Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2001, pag.130.
[5] Vezi Augustin Fuerea, op.cit., pag.133.
[6] Joël Rideau, op.cit., pag.1026.
[7] Joël Rideau, op.cit., pag.1051.
[8] Ibidem, pag.1054.
[9] Vezi, Augustin Fuerea, op.cit., pag.150.
