Regiunea este considerată ca şi un binom spaţiu-grup uman şi care reprezintă un intermediar între colectivitatea locală şI stat. Dezvoltarea unui element sau a altuia din acest binom conduce la două abordări: una a regionalizării care insistă asupra spaţiului în sensul organizării şi amenajării lui iar cealaltă fiind a regionalismului ce insistă asupra grupului, a comunităţii, în sensul identificării şi acţiunii sale. Ideea de regiune este destul de ambiguă. Consiliul Europei a considerat regiunea ca fiind “un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este considerat ca şi omogen”. În ceea ce priveşte UE, aceasta a dat o definiţie cu un caracter mai degrabă administrativ pentru regiune ca fiind „eşalonul imediat inferior celui al statului”. În momentul actual UE consideră nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziţie imediat inferioară celui central. Evident, la momentul oportun trebuie să se facă o delimitare între statele unitare şi statele federale în care de exemplu nivelul central este considerat cel federal şi prin urmare regiunea în acest caz este „land”-ul (de exemplu în Germania). În Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) fiecare stat membru are în componenţa sa trei tipuri de unităţi administrativ-teritoriale (UAT) ce sunt plasate pe nivele ierarhice în funcţie de dimensiunea teritoriului: nivelul localităţii, nivelul departamental / judeţean şi nivelul regional.
Adunarea Regiunilor Europei (ARE) a definit regiunile ca fiind „entităţi politice de nivel inferior statului, care dispun de anumite competenţe exercitate de un guvern, care la rândul lui este responsabil în faţa unei adunări alese în mod democratic”. Din acest punct de vedere în România se manifestă următorul paradox: conform definiţiei date de ARE judeţul este regiune în sensul că dispune de un Consiliu Judeţean (adunare aleasă prin vot direct) al cărui preşedinte exercită funcţia de şef al executivului din zonă. Pe de altă parte, conform accepţiunii date de UE regiunii, judeţul este o unitate mai mică, comparabilă cu NUTS 3 iar cele 8 regiuni de dezvoltare (similare cu NUTS 2) nu sunt regiuni conform accepţiunii Consiliului Europei.
De altfel, în raportul de ţară pe anul 2001 redactat de Comisia Comunităţilor Europene la Capitolul 21 intitulat „Politică regională şi coordonarea instrumentelor structurale” se face remarcă că „nu se pot raporta avansări în ceea ce priveşte organizarea teritorială”. În ceea ce priveşte statisticile regionale sunt necesare în continuare eforturi pentru a le aduce la nivelul cerut de planificarea politicii regionale şi de programarea ei. În „Programul de guvernare 2001-2004” redactat de către actualul guvern, în Capitolul 9 intitulat „Reforma administraţiei publice centrale şi locale. Dezvoltarea regională” la paragraful 9.1.8. se precizează,….pregătirea condiţiilor pentru organizarea administrativ-teritorială în conformitate cu standardele UE”.
Din punct de vedere legislativ dezvoltarea regională în România a fost abordată prin prevederile legii L 151 / 1998 ce defineşte cele 8 regiuni de dezvoltare posibile viitoare U.A.T.-uri de tip NUTS 2.
Regionalizare
Regionalizarea are o traiectorie descendentă, spre deosebire de regionalism, şi care se referă în general la proceduri şi sensuri strict instituţionale. Prin regionalizare se înţelege în general crearea unui nivel nou în organizarea teritorială a statului. Noile instituţii create pot să difere în ceea ce priveşte organismele, competenţele şi puterile regiunii dar ele se suprapun întotdeauna instituţiilor locale existente. Punctul de plecare al regionalizării îl constituie existenţa unor dezechilibre regionale din punct de vedere al dezvoltării economice şi sociale şi conştientizarea reducerii acestora. Ultima etapă a procesului regionalizării îl reprezintă crearea instituţiei regionale ce este marcată de obţinerea puterii de decizie. Din punct de vedere al tipurilor de regionalizare se disting:
- regionalizarea fără crearea unui nivel regional;
- descentralizarea regională;
- regionalizarea politică (regionalismul instituţional)
Se pot clasifica şi statele federale într-unul sau în altul din aceste tipuri. Fiecărui din aceste tipuri îi corespund noţiuni diferite ale regiunii. În cadrul ordinii constituţionale a unui stat unitar descentralizarea regională obţine în primul rând o vocaţie esenţial economică. De remarcat că la ora actuală singura ţară ex-comunistă din spaţiul central european unde regionalizarea a ajuns într-un stadiu final îl reprezintă Polonia care în urma reformei administrative demarată în 1997 a redecupat teritoriul administrativ în comune, departamente şi regiuni. La ora actuală există 16 regiuni în adevăratul sens al cuvântului, având un consiliu regional ales şi competenţe şi resurse financiare stabilite prin lege. Concluzionând, putem spune că regionalizarea are de regulă misiunea de a echilibra repartiţia bogăţiilor naţionale prin tendinţa de ridicare a nivelului de dezvoltare socio-economică a zonelor mai puţin dezvoltate.
Regionalismul
Regionalismul reprezintă un curent politic sau ideologic a cărui sens de mişcare este de jos în sus în raport cu cele 3 faze ale procesului regional. El porneşte de la ideea că regiunea se defineşte de către un ansamblu de caracteristici umane, culturale, lingvistice sau altele, care justifică crearea unui organism politic căruia să-i fie recunoscută o autonomie mai puţin sau mai mult extinsă. El reprezintă conştientizarea unor interese comune şi aspiraţia colectivităţii locale de a gestiona aceste interese. În particular, comunitatea regională, conform principiului subsidiarităţii, se consideră mai capabilă de a rezolva o serie de probleme ce o privesc în comparaţie cu statul, considerat ca fiind prea îndepărtat şi prea mare. Cu alte cuvinte, se impută statului existenţa unui model unitar ce estompează şi chiar elimină o serie de particularităţi regionale. De remarcat că regionalismul nu apare numai din conştientizarea dezechilibrelor regionale, din subdezvoltare regională, ci mai ales din conştientizarea nedezvoltării socio-culturale.
Statul federal şi regionalizarea
Există tendinţa de a opune forma statului federal statului naţiune (în sensul dat de Herder). Se consideră că federalismul este mijlocul prin care se face dreptate, în cadrul organizării statale, particularităţilor regionale ce pot fi de natură culturală, lingvistică, prin acordarea unei largi autonomii politice. În realitate federalismul şi regionalismul definesc realităţi politice diferite. Statul federal rezultă întotdeauna dintr-o unitate de state şi fiecare din aceste state reprezintă el însuşi o entitate politică, nu neapărat omogenă. Istoria statelor federale a demonstrat că formarea lor a fost un mod de integrare naţională. Statele federale reprezintă ele însele state-naţiuni ca de exemplu Elveţia, SUA sau Germania. Sin contră, nu există nici un exemplu multinaţional unde federalismul să elimine tensiunile care ameninţau existenţa sa. De exemplu URSS, Iugoslavia şi Cehoslovacia nu au strălucit ca şi exemple de state federale pentru că federalismul a fost artificial, acesta durând atâta timp cât regimul comunist a mascat slabul nivel de integrare naţională de sub tutela statului. Prin urmare, federalismul şi regionalizarea corespund la două modele de organizări instituţionale care pot intra în combinaţii diferite în funcţie de istoria şi de condiţiile particulare ale fiecărei ţări. Se poate spune că regionalismul se exprimă într-un stat federal. Naşterea entităţilor federate autonome reprezintă un fenomen care se regăseşte în Belgia cât şi în alte state europene ce au creat entităţi dispunând de autonomia necesară pentru exprimarea identităţii lor culturale, lingvistice, religioase, etc. (Spania, Elveţia). Într-un stat federal ca şi într-un stat unitar, regionalismul instituţional reflectă slăbiciunile integrării la nivel naţional iar regionalizarea politică poate să conducă la federalism cum s-a produs deja în Belgia şi cum s-ar putea produce în Spania şi în Italia. De remarcat că acest tip de federalism diferă de federalismul clasic, care s-a manifestat în urma unei voinţe de unitate şi care a fost un mod particular de integrare naţională. Există aici o dinamică centrifugă care este la originea soluţiei federale şi care nu are altă soluţie decât cea federală. Este interesant de remarcat că în momentul apariţiei Legii 151 / 1998, în urma unui studiu finanţat de Uniunea Europeană „Carta verde a dezvoltării regionale în România” scopul principal şi declarat era cel al reducerii disparităţilor regionale şi facilitarea accesului la fondurile structurale de coeziune socială. Într-un viitor, dacă cele 8 regiuni de dezvoltare îşi dovedesc valenţele superioare de organizare a amenajării teritoriului şi în general de dezvoltare socio-economică durabilă, ele ar putea constitui noi unităţi administrativ-teritoriale. Evident că şi aici pot apărea discuţii pentru că, modul de definire al unora dintre cele 8 regiuni, nu a ţinut neapărat cont de specificităţi locale accentuate.
