Relatiile Republicii Moldova cu Rusia

Relaţiile UE cu Moldova nu ar putea fi explicate pe deplin dacă nu am lua în consideraţie rolul factorului rus în domeniile politicii externe, securităţii şi apă­rării şi abilitatea părţilor de a-şi acomoda poziţiile. Pe măsură ce UE şi Rusia vor conveni să-şi coordoneze politicile în contextul asumării unui rol mai decisiv de către UE în această regiune, problema transnistreană ar putea fi acea piatră de încercare, care ar testa capacitatea lor de interacţiune în domeniul securităţii regionale şi a managementului frontierelor⁸. Totodată, nu trebuie de diminuat şi importanţa factorului ucrainean în relaţiile UE-Rusia şi Rusia-Moldova.

Evoluţiile recente în ceea ce priveşte conflictul transnistrean au relevat că interesele Rusiei în regiune depind în multe privinţe de relaţiile UE cu Ucrai­na, Moldova, precum şi de relaţiile Ucrainei cu Moldova. Pentru a-şi păstra statutul său de Mare putere militară, Rusia are nevoie de perpetuarea influen­ţei sale în regiune, inclusiv de prezenţa sa militară în Moldova, Kaliningrad, Georgia, Armenia, etc.) ca un instrument de exercitare a presiunii politice în fostele republici sovietice. Din punct de vedere geostrategic şi geopolitic, Rusia nu are capabilităţile necesare pentru a influenţa în mod direct aranjamentele regionale de securitate şi politica altor actori importanţi în regiune. Extinde­rile succesive ale NATO şi UE spre Est din ultimul deceniu au scos în evidenţă inconsistenţa politicii ruseşti, în ciuda vehemenţei cu care aceasta s-a opus aderării ţărilor Baltice. Pornind de la această constatare, o evoluţie similară a lucrurilor este aşteptată şi în cazul îmbrăţişării vectorului politic euro-atlantic de către Ucraina, Georgia sau a celui european de către Republica Moldova.

Cu toate că Rusia, SUA şi UE sunt pe cale să ajungă la un compromis ma­jor în ceea ce priveşte problema transnistreană, în spiritul celor convenite în­tre Rusia şi SUA privind retragerea bazelor militare ruseşti din Georgia, este totuşi puţin probabil că influenţa sa în aceste regiuni va scădea. Astfel, accep­tarea participării UE şi SUA în cadrul formatului pentalateral de negocieri s-a produs doar după ce Chişinăul a fost nevoit să facă faţă unui întreg set de pre­siuni politice şi sancţiuni comercial-economice. În contextul înrăutăţirii fără precedent a relaţiilor moldo-ruse din ultimul deceniu, concernul monopolist GAZPROM a anunţat că începând din anul 2006 Moldova va fi obligată să im­porte gaze naturale la preţuri mondiale, ceea ce va tensiona şi mai mult situaţia

Beatty Andrew „Russia may be offered bigger say in European security”, http://www.eu-rojournal.org, accesat: 26.02.2004.

socială şi interetnică. Este evident că prin acest tratament, Rusia de fapt încercă să-şi impună cu orice preţ influenţa sa în fostele republici sovietice. De aceea, este necesar ca în relaţiile sale cu Rusia, autorităţile de la Chişinău să încerce să abordeze în mod separat problemele economice, politice, cultural-lingvistice şi de securitate în beneficiul ambelor părţi. O abordare nediferenţiată a rela­ţiilor sale politice, economice şi culturale oferă Rusiei cadrul necesar pentru erijarea sa în calitate de Mare putere şi de protector tradiţional al comunităţii rusofone din Moldova. De asemenea, folosirea legăturilor economice pe care comunitatea rusă le întreţine pe piaţa din Răsărit, s-ar putea dovedi un instru­ment util de reglare a balanţei comerciale şi discordanţelor politice cu Rusia. În acelaşi timp, promovarea progresivă a relaţiilor comerciale cu statele central şi sud-est europene ar trebui să devină o politică de stat ce ar urmări asigurarea independenţei economice şi energetice a Republicii Moldova.

Dacă am examina relaţiile moldo-ruse prin prisma corelaţiilor UE-Rusia, NATO-Rusia şi SUA-Rusia, vom vedea că complexitatea interacţiunilor rezul­tate se datorează impactului exercitat de fiecare dintre aceşti actori, precum şi intereselor lor în regiune. Ca urmare a rivalităţii tradiţionale ruso-ameri-cane în diverse părţi ale lumii, Moscova a salutat lansarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare Comună (PESC), văzând în aceasta un nou mijloc de diminuare a influenţei SUA şi NATO în Europa. Totodată, datorită disparită-ţilor euro-atlantice în ceea ce priveşte politica de securitate a Alianţei Nord-Atlantice, ca urmare a rolului principal asumat de SUA în diverse conflicte regionale, UE este tentată să-şi intensifice cooperarea cu Rusia, în special în cadrul politicii sale de vecinătate, în schimbul flexibilităţii poziţiei Kremlinu-lui⁹. Drept consecinţă, relaţiile UE-Rusia ar putea cunoaşte în viitorul apropiat mai multă consistenţă decât mulţi politicieni din ţările învecinate ar putea să admită. În cazul unor astfel de state precum Moldova, Georgia şi, într-o anu­mită măsură, Ucraina, această turnură strategică în relaţiile UE-Rusia ar putea avea consecinţe imprevizibile asupra intereselor lor naţionale. În lipsa unui lobby puternic a intereselor lor în cadrul UE, o asemenea evoluţie i-ar putea aduce Rusiei un rol co-decizional într-o eventuală misiune de stabilizare post-conflictuală şi management a frontierelor.

Astfel, nodul transnistrian ar putea constitui primul examen în procesul identificării unei noi strategii de cooperare între SUA, UE şi Rusia sub auspi­ciile formale ale OSCE. Cu toate că odată cu acceptarea SUA şi UE în mecanis-

Beatty Andrew „Russia faces Europe” / ISS-EU, http://www.euobserver.com/index. phtml?aid=14592, accessed: 26.02.2004 mul de negocieri pe marginea conflictului transnistrian, rolul celor doi actori în regiune va creşte, este puţin probabil ca acesta să depăşească problematica traficului ilegal la frontiera moldo-ucraineană, staţionarea ilegală a forţelor armate ruseşti în regiune şi alte aspecte ce ţin de asigurarea stabilităţii şi de­mocratizării. Având în vedere dificultatea identificării nivelului de cooperare a acestor actori, atât în cadrul mecanismului de consultări oferit de OSCE cât şi a noului format de negocieri „5+2″, eficienţa unei eventuale misiuni multi­naţionale de stabilizare în Transnistria este îndoielnică. Datorită mecanismu­lui imperfect de suprareprezentare pe care îl presupune formatul „5+2″, este de aşteptat ca Rusia să utilizeze toate avantajele care rezultă din prezenţa sa mili­tară, economică şi politică în regiune pentru a submina procesul de negocieri.

În acest sens, este important a înţelege în ce constau diferenţele de poziţii între SUA şi UE în regiune. Este evident, că în timp ce interesul primordial al SUA rezidă în întărirea securităţii, retragerea celor 2500 de militari ruşi şi a arsenalului fostei Armate a 14-a rămas din regiune, concomitent cu stabilirea controlului asupra regimului de la Tiraspol; UE este interesată mai ales în de­terminarea liderilor de la Tiraspol să accepte normele democratice şi dreptul internaţional, în cadrul unui proces de stabilizare, democratizare a regiunii, contracarare a tranzitului ilicit de mărfuri, a traficului de persoane, etc. De îndată ce unele din aceste obiective vor fi atinse, este de aşteptat ca SUA şi/ sau UE să-şi diminueze prezenţa în zonă. Aceasta este tocmai ceea ce încercă să facă în prezent Moscova şi Tiraspolul, creând impresia că acceptă valorile democratice şi că doresc să coopereze cu pentru soluţionarea conflictului şi retragerea armamentului stocat în regiune, cu condiţia menţinerii protectora­tului rusesc în Transnistria.

Având în vedere că aprovizionarea cu gaz, petrol şi energie electrică conti­nuă să reprezinte o problemă sensibilă pe agenda relaţiilor UE-Rusia, cât timp aceasta livrează 21% din petrolul importat de statele UE şi 41% din importurile de gaz, o radicalizare a poziţiei Rusiei în problema transnistriană cu greu ar putea determina cancelariile europene să recurgă la presiuni la adresa acesteia. Chiar şi o simplă precizare de poziţii între cele 25 de părţi ar fi dificilă datorită intereselor divergente ale „noilor” şi „vechilor” membri, în ciuda eforturilor depuse de oficialităţile de la Brussels în domeniul Politicii Externe şi de Secu­ritate Comună (PESC).

În acelaşi timp, noua doctrină a politicii externe a Rusiei a adus unele nuanţări în ceea ce priveşte spaţiul post-sovietic, precum şi mecanismul de realizare a acesteia. Ca un principiu general al „politicii străinătăţii apropiate” se prevede că „orice ţară care va promova o politică agresivă la adresa Rusiei va conduce, în mod firesc, la apariţia unui conflict în relaţiile cu acel stat”¹⁰. Tra­dus din limbajul diplomatic, aceasta ar însemna că Rusia nu va admite dimi­nuarea influenţei sale în spaţiul post-sovietic, aplicând diverse mijloace pentru păstrarea statutului său de hegemon regional. După cum se poate observa în cazul Moldovei, promovarea unei astfel de politici poate constitui un pericol direct la adresa securităţii naţionale a majorităţii republicilor dependente de Rusia, deşi nu afectează în mod direct interesele UE şi NATO. Concluzia care rezultă de aici ne readuce în câmpul liniilor de divizare şi a sferelor de influen­ţă în Europa, Caucaz şi Asia Mijlocie.

Imediat ce la conducerea Federaţiei Ruse va veni un lider mai radical decât V. Putin, aria de interes a doctrinei „străinătăţii apropiate” ar putea să se extin­dă şi la ţările baltice, în special în ceea ce priveşte tranzitul, statutul limbii ruse şi situaţia conaţionalilor ruşi din cele 3 ex-republici sovietice. După cum menţiona unul din consilierii liderului de la Kremlin, G.Pavlovski, Rusia ar putea insista asupra introducerii acestor probleme pe agenda discuţiilor sale cu UE, NATO, precum şi cu cancelariile europene. Totodată, Rusia ar putea adopta o politică mult mai rigidă în raport cu Ucraina, Moldova, Georgia şi alte republici, care ar lua calea acestora. Întrebarea este va fi dispusă UE, SUA sau NATO să abordeze direct toate aceste aspecte sau va prefera să încurajeze statele vizate să-şi soluţioneze problemele la nivel bilateral?

Pornind de la cele de mai sus, atunci când Republica Moldova încearcă să-şi dezvolte noul sistem de relaţii externe şi să-şi identifice locul său pe plan regional, ea trebuie să ia în calcul necesitatea asigurării propriei sale securităţi. Rămânând în continuare un stat neutru fără a obţine vreo garanţie a neutrali­tăţii, a integrităţii teritoriale şi a securităţii frontierelor sale din partea vreunei alianţe politico-militare, Republica Moldova este nevoită să caute noi mecanis­me de asigurare a intereselor sale naţionale pentru a face faţă impactului puter­nic al factorilor externi şi a tendinţelor interne de dezintegrare. Spre deosebire de alte state neutre din Europa, inclusiv Elveţia, Belgia, Austria şi Finlanda, care se bucură de protecţia şi garanţia internaţională, integritatea Republicii Moldova nu este asigurată decât de astfel de state garante, precum Ucraina şi Rusia, care au propriile lor interese în regiune (ultima fiind considerată şi drept stat ocupant), inclusiv prin menţinerea prezenţei militare în Republica Moldova, precum şi de ONU şi OSCE, organizaţii internaţionale cu capacităţi limitate în apărarea securităţii statelor lor membre.

„Russia: Kremlin redefining Policy in Post-Soviet Space”. Sources: fednews.ru, RIA-No-vosti, February 3, 2005.