Încă nu de mult rolul religiei în politică, mai ales în cea externă, aproape că nu era luat în calcul. Astăzi, însă, majoritatea cercetătorilor relaţiilor internaţionale şi politicii externe ajung la concluzia că, componenta religioasă este imposibil de ignorat. Astfel, profesorul american de religie şi relaţii internaţionale John Esposito, sublinia că, în secolulrevoluţiei culturale, globalizării economice şi dezvoltării tehnologice impetuoase, dogmele religioase şi instituţiile de credinţă bazate pe ele vor juca un rol tot mai puternic în formarea ordinii mondiale. Acest adevăr, deşi neacceptat de unii, nu poate fi nicidecum contestat.
Religia, in forma sa institutionalizata are deja o vechime de peste 3500 de ani. De-atunci, aceasta a devenit o parte inseparabila a organismului social al tuturor tarilor. Motivul este unul singur; fara religie si fara respectarea anumitor principii si practici morale pe care le fixeaza si le implementeaza in societate biserica, unii oameni ar fi tentati sa se manifeste ca si fiare mposibil de stapanit, iar viata sociala ar putea fi grav perturbata.
Istoria civilizaţiei europene ne arată că formarea statelor-naţiune a fost însoţită de prezenţa fenomenului religios. Apartenenţa la o religie sau alta s-a teritorializat, în sensul că geografia confesională europeană a ţinut cont într-o mare măsură de identitatea religioasă. Pluralitatea extremă în materie de religie nu a avantajat crearea statelor snaţionale. Aceasta explică de ce, cu câteva excepţii notabile avem de-a face în prezent cu state în care o religie este dominantă, iar celelalte se află, din punct de vedere al reprezentării numerice, cu mult în urma majorităţii. Desigur, creşterea populaţiei musulmane, cu o apartenenţă la Islam bine definită, răspândită relativ omogen în statele europene, va schimba în mod radical această realitate şi se pune problema cum va fi gestionată relaţia între comunităţile creştine şi cele musulmane la nivelul guvernelor naţionale dar şi la nivel european.
Resursele politice ale ţărilor arabe sunt determinate de prezenţa acolo a unor regimuri stabile şi consolidate, deşi autoritare în majoritatea ţărilor. Clasa politică gîndeşte şi operează cu categorii globale.Aceasta se manifestă în perceperea cum că lumea arabă ar fi un factor important al politicii mondiale, fără de care nu s-ar putea soluţiona problemele energetice, lupta cu terorismul şi reglementarea conflictelor regionale, precum şi în tendinţa spre solidarizare a ţărilor arabe şi musulmane pe arena internaţională.
În ce priveşte participarea în organizaţiile regionale şi internaţionale influiente, doar Arabia Saudită face parte din lista celor douăzeci de state importante ale lumii. Cu toate că, niciuna din ţările arabe nu face parte din NATO, o serie de state (în primul rînd, Egiptul, Marocco, Iordaniya, ţările din Golful Piersic) întreţin tradiţional relaţii strînse politico-militare cu SUA. Ţările arabe din Africa de Nord şi Asia Occidentală sunt parteneri activi ai Uniunii Europene în implementării proiectului Uniunii Mediteraniene.
Dezvoltarea istoriei în sec. XX a confirmat faptul că, tradiţiile religioase în general şi cele musulmane, în particular, pot fi şi sunt utilizate în diverse scopuri politice. Exemplu ilustrativ în acest sens o constituie politica majorităţii ţărilor arabe, în care, după cucerirea independenţei, „principiile islamului au devenit fundamentul mecanismului de stat, iar islamul a devenit un factor ideologic important, pe care nu-l pot ignora liderii politici atunci cînd elaborează şi realizează politica internă şi externă.
Astfel, rolul factorului islamic în relaţiile internaţionale şi politica externă este determinat de interacţiunea diverselor valori islamice, care includ în sine dreptul islamic, tradiţiile, obiceiurile şi moravurile popoarelor islamice, acestea aflîndu-se într-o interacţiune strînsă şi permanentă cu practica istorică, politică, economică, socio-culturală concretă a acestor popoare, exercitînd o influenţă puternică asupra ei.
Ideologul fundamentalismului islamic Hassan All-Ban scria: „Islamul este putere şi practică, sistem judiciar şi de învăţămînt, lege şi drept… Islamul este religie şi stat, fundament spiritual şi muncă, rugăciune şi jihad, carte şi sabie. Toate acestea nu pot fi despărţite unele de altele,, Totodată, mulţi cercetători constată că mai multor ţări postcoloniale, inclusiv celor islamice, le este caracteristică dependenţa mai mică dintre politica internă şi externă, din cauza impactului ierarhiilor locale, dispoziţiilor naţionaliste şi religioase asupra lor, din cauza imperfecţiunii, în majoritatea cazurilor, a însuşi mecanismului de adoptare a deciziilor în domeniul politicii externe.
Astfel, rolul factorului islamic în relaţiile internaţionale şi politica externă este determinat de interacţiunea diverselor valori islamice, care includ în sine dreptul islamic, tradiţiile, obiceiurile şi moravurile popoarelor islamice, acestea aflîndu-se într-o interacţiune strînsă şi permanentă cu practica istorică, politică, economică, socio-culturală concretă a acestor popoare, exercitînd o influenţă puternică asupra ei
