Rolul Consiliului Europei în democratizarea continentului european

Consiliul Europei (CE) a fost instituit la 5 mai 1949, fiind decanul de vârstă printre organizaţiile politice de pe continent. Actualmente, din CE fac parte 47 de state, incluzând, practic, toate ţările europene, cu excepţia statului Belarus, a cărui activitate a fost suspendată tem­porar din cauza nerespectării drepturilor omului în această ţară.

Scopul primordial al Consiliului Europei, aşa cum a fost stabilit în documentele sale statutare, constă în crearea unui spaţiu democratic

şi legal comun pe întreg continentul european, asigurând respectarea valorilor fundamentale: drepturile omului, democraţia şi statul drept. Aceste valori constituie temelia unei societăţi tolerante şi civilizate şi sunt indispensabile stabilităţii europene, creşterii economice şi coezi­unii sociale. Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu o condiţie: să accepte principiul supremaţiei dreptului şi să garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia sa.

Bazându-se pe aceşti piloni importanţi, Consiliul Europei şi-a propus identificarea soluţiilor comune pentru problemele majore cu care se confruntă societatea, cum ar fi: terorismul, criminalitatea or­ganizată şi corupţia, crimele cibernetice, clonarea, violenţa împotri­va copiilor şi femeilor, traficul de fiinţe umane. De aceea, cooperarea între statele membre este singura cale pentru a rezolva aceste pro­bleme.

Obiectivele Consiliului Europei constau în:

1. Protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supre­maţiei legii;
2. Promovarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale europene;
3. Identificarea soluţiilor comune pentru provocările cu care se confruntă familia europeană;
4. Consolidarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale.

Organele de conducere ale Consiliului Europei sunt:

1. Comitetul Miniştrilor, care reprezintă instanţa de decizie a Con­siliului Europei. El este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ale celor 47 de state membre sau din reprezentanţii permanenţi la Stras­bourg, unde se află sediul Organizaţiei. El este atât un organism guver­namental, în cadrul căruia abordările naţionale ale problemelor cu care se confruntă societatea europeană pot fi discutate pe bază de egalitate, cât şi un forum colectiv, care formulează unele soluţii la aceste pro­vocări. În colaborare cu Adunarea Parlamentară, care este un gardian al valorilor fundamentale ale Consiliului Europei, el este învestit şi cu misiunea de a monitoriza respectarea angajamentelor asumate de sta­tele membre. Preşedinţia în Comitetul de Miniştri este exercitată prin rotaţie, pentru o perioadă de 6 luni.
   2. Adunarea Parlamentară (AP) este unul dintre cele două organe ale Consiliului Europei. Ea reprezintă forţele politice majore ale par­lamentelor statelor membre. AP este forţa motrice a extinderii coope­rării europene către toate statele democratice din Europa. Adunarea îşi stabileşte ordinea de zi, abordează subiecte de actualitate şi teme cu caracter de perspectivă care tratează, în special, problemele societăţii şi chestiunile de politică internaţională. Cei 318 membri ai AP şi cei 318 supleanţi ai lor sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale dintre propriii lor membri. Fiecare ţară dispune în AP de la 2 până la 18 reprezentanţi, în dependenţă de mărimea populaţiei. Delegaţiile na­ţionale la AP sunt compuse din reprezentanţii partidelor sau grupurilor din parlamentele naţionale.
   3. Secretarul General. Defineşte priorităţile şi stabileşte Programul de lucru interguvernamental, pentru aprobarea anuală de către Comi­tetul de Miniştri. El este responsabil de executarea Programului cu ajutorul unui Secretariat. Secretarul General este ales pentru o perioa­dă de 5 ani; el răspunde de orientarea strategică a programului de lucru şi de bugetul Consiliului Europei.
   4. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale al CE este vocea regiunilor şi municipiilor în cadrul Organizaţiei, oferind un loc de dialog, unde reprezentanţii autonomiilor locale şi regionale dezbat probleme comune, îşi confruntă experienţele şi prezintă guvernelor puncte de vedere.
   5. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tratat internaţional de o importanţă majoră adoptat de Consiliul Europei în 1950 şi intrat în vigoare în 1953. Convenţia defineşte drepturile şi libertăţile pe care statele membre se angajează să le garanteze oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor. Ea enunţă o listă a drepturilor şi libertăţilor funda­mentale: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieţii private sau familiale, libertatea de gândire, a conştiinţei şi religiei, libertatea întrunirilor şi de asociere, dreptul la căsătorie, interzicerea discriminării, abolirea pedepsei cu moartea etc. Convenţia stabileşte, de asemenea, un sistem internaţio­nal de protecţie: statele şi persoanele fizice, indiferent de naţionalita­tea lor, pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), de la Strasbourg, dacă ele estimează că sunt victima unei încălcări din partea statelor contractante, a drepturilor garantate prin Convenţie [3, p.7, 11,17,21,23, 31-32].

În cadrul Consiliului Europei funcţionează şi Comisia de la Vene­ţia (care examinează compatibilitatea legilor adoptate de parlamentele naţionale ale statelor membre cu exigenţele formulate în legislaţia Or­ganizaţiei), alte structuri care asigură funcţionarea adecvată a forului de la Strasbourg.

Angajamentele asumate de statele membre ale Consiliului pre­văd că fiecare din ele „trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”. Se poate afirma că aceasta este principala obligaţie revenind statelor membre, în privinţa principiilor ce se cer respectate. Ea se co­relează perfect cu a doua obligaţie importantă decurgând din angaja­mentul fiecărui membru de a colabora „sincer şi efectiv” la realizarea scopului Consiliului Europei.

Distincte de această primă categorie de angajamente, care sunt prevăzute expresis verbus în statut, mai există încă două categorii de angajamente care revin statelor membre. Unele, foarte numeroase şi deosebit de însemnate, decurg din convenţiile Consiliului Europei acceptate de state în virtutea calităţii lor de membru al organizaţi­ei. O a treia categorie este formată din aşa-numitele „angajamente individualizate”, asumate de statele nou-admise în Consiliu în tim­pul negocierilor de aderare [8, p.43-44]. De exemplu, angajamentele (adesea programatice) de a semna şi ratifica într-un interval de timp desemnat unele dintre instrumentele juridice fundamentale ale Con­siliului Europei (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Con­venţia privind prevenirea torturii, Carta Europeană a Autonomiei

Locale etc.) sau angajamentele referitoare la efectuarea unor refor­me, adoptarea unor legi ori modificarea unora dintre ele, în vederea armonizării lor cu standardele Consiliului Europei.