ONU este cea mai importantă organizaţie mondială cu rol de menţinere a păcii. ONU a fost înfiinţată oficial în anul 1945, an în care a fost ratificată Carta ONU de către China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite precum şi de o serie de alţi semnatari. Carta ONU este instrumentul constitutiv al organizaţiei, consacrând drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabilind totodată organele şi procedurile ONU.
ONU implică oameni de pretutindeni. Principalele domenii în care ONU joacă un rol marcant sunt: pacea, dezvoltarea, drepturile omului, asistenţa umanitară, dezarmarea, dreptul internaţional. În ultimul deceniu, se poate observa faptul că s-au diminuat considerabil conflictele din întreaga lume. În pofida acestui fapt, se pot observa evenimentele recente din Orientul Mijlociu.
Carta ONU, ca tratat internaţional, obligă statele membre să rezolve eventualele diferende prin mijloace paşnice, într-o asemenea manieră încât pacea şi justiţia internaţională să nu fie periclitate. Statele membre trebuie să se abţină de la ameninţări sau uzul forţei împotriva oricăror altor state, precum şi să aducă orice conflict înaintea Consiliului de Securitate.
Consiliul de Securitate este organismul Naţiunilor Unite având drept principală responsabilitate menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Prin prevederile Cartei ONU statele sunt obligate să accepte şi să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de Securitate. Atunci când îi este adus în atenţie un diferend, Consiliul de Securitate solicită părţilor implicate să-l soluţioneze prin mijloace paşnice. Consiliul de Securitate poate numi reprezentanţi speciali sau să ceară secretarului General să facă uz de bunele sale oficii. În unele cazuri, chiar Consiliul de Securitate preia iniţiativa investigaţiilor şi a medierii.
În situaţia în care un conflict derivă în luptă armată, Consiliul încearcă stoparea lui imediată. Adesea, Consiliul a dat dispoziţii de încetare a focului, folositoare în prevenirea amplificării ostilităţilor.
Prin Carta ONU, toţi membrii Naţiunilor Unite au fost de acord să accepte şi să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de Securitate. În timp ce alte organisme ale Naţiunilor Unite se limitează la a face simple recomandări guvernelor statelor, Consiliul de Securitate are puterea de a lua decizii pe care statele membre sunt obligate, conform Cartei, să le respecte. Consiliul de Securitate este astfel organizat încât să fie capabil să funcţioneze în mod continuu, cu precizarea că un reprezentant din partea fiecărui stat membru trebuie să fie prezent în permanenţă la sediul Naţiunilor Unite.
Într-un sens strict, Consiliul de Securitate nu este totalmente diferit de Consiliul din 1945, el s-a lărgit, de la cei 11 iniţiali membri ajungând astăzi la 15, cu perspectiva unei alte lărgiri în viitorul previzibil, pentru a reflecta exigenţele unui organism mai reprezentativ pentru majoritatea membrilor Naţiunilor Unite. Printre membrii permanenţi, locul alocat expres Republicii China este ocupat, din 1971, de Republica Populară a Chinei şi locul alocat Uniunii Sovietice este ocupat din 1991 de Rusia. Câţiva noi membri permanenţi pot fi adăugaţi dacă şi atunci când reforma în cursa Consiliului va fi definitivată. O problemă practică este reprezentată de faptul că, de-a lungul anilor, Consiliul a trecut peste obstacolele procedurale precum dublul drept de veto şi peste aparenta condiţie a Cartei ce prevedea ca toţi membri să voteze în favoarea unei rezoluţii ce urma să fie adoptată. Abţinerile au fost tratate ca şi cum ar fi fost „voturi concurente” în conformitate cu conţinutul art. 271 din Carta ONU. Acest dispozitiv a împiedicat Consiliul să acţioneze, cel puţin în anumite cazuri în timpul Războiului Rece; acesta continuă mecanismul procedural necesar funcţionării Consiliului. Cele mai serioase probleme ale Consiliului, apărute după Războiul Rece, au fost până în prezent neînsemnate.
Consiliul a invocat Capitolul VII când ameninţarea păcii internaţionale nu era în sine evidenţiată şi a omis în majoritatea cazurilor orice justificare a constatării unei asemenea ameninţări. El a invocat Capitolul VII pentru a autoriza statele membre să folosească forţa armată pentru păstrarea sau restabilirea păcii, fără să se bazeze pe art. 42 şi pe înţelegerile potrivite din art. 43. Pe plan cvasi-legislativ, Consiliul a constituit tribunale pentru crimele de război şi în legătură cu care a emis directive pentru ca statele membre să coopereze. El a creat o comisie de compensare pentru a determina creanţele împotriva unui stat agresor. De asemenea, Consiliul a împuternicit tribunalele şi Comisia să aplice norme ce nu reflectă, în mod necesar, vreo dispoziţie legală internaţională preexistentă. În acelaşi timp a făcut determinări cvasi-judiciare care trec, cu mult, dincolo de cele inerente autorităţii sale pentru a determina ameninţări ale păcii, încălcări ale acesteia şi acte de agresiune. A trecut, de asemenea, cu uşurinţă dincolo de autoritatea sa implicită pentru a interpreta şi aplica prevederi relevante ale Cartei sau pentru a interpreta propriile rezoluţii. A acţionat astfel, în ciuda caracterului său non-judiciar şi în lipsa garanţiilor procedurale. Procesul de menţinere a păcii a fost inventat de Consiliu de puţin timp. Acesta nu are o consacrare expresă sau chiar implicită în Cartă. Cu toate acestea, a fost acceptat masiv de membrii, cel puţin în forma tradiţională – observarea menţinerii păcii şi crearea unor zone tampon unde luptele încetaseră. Dar Consiliul a mers mult mai departe decât atât, în anumite ocazii, nu întotdeauna eficiente. Unele inovaţii sunt mai discutabile din punct de vedere legal decât altele. În mod special, sunt deranjante tendinţele Consiliului de a invoca Capitolul VII, fără să demonstreze în ce constă ameninţarea păcii internaţionale; exemplele recente de stabilire a unor norme cvasi-legale pentru situaţii particulare care au trecut dincolo de cerinţele legii internaţionale, fără vreo recunoaştere din partea Consiliului – sau cel puţin fără vreo confirmare – demonstrează acest lucru; adoptarea declaraţiilor privind comportamentul statelor sau altor entităţi cărora le erau destinate. Amestecarea menţinerii păcii tradiţionale cu sancţiunile Capitolului VII este cea mai puţin vizată dintre problemele legale atunci când există o ameninţare demonstrată la adresa păcii internaţionale însă acest amestec s-a dovedit valabil şi nu neapărat eficient. Inovaţia, chiar cea juridică, nu trebuie să fie exclusă, fără doar şi poate, dintr-un asemenea tablou. În lipsa dezvoltării noilor justificări legale pentru actele sale, Consiliul nu ar mai avea perspectiva îndeplinirii responsabilităţii sale primare – menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Dacă Consiliul trebuie să aştepte semnarea acordurilor art. 43 înainte de a autoriza folosirea forţei împotriva oricărui agresor, scena mondială ar fi un loc mult mai periculos decât este acum. Dacă Consiliul n-ar avea nici o autoritate să acţioneze în baza art. 24 cu excepţia expresă a capitolelor VI, VII, VIII şi XII, el ar fi un organism chiar mai ineficient decât este. Dacă Naţiunile Unite n-ar fi iniţiat şi apoi perfectat operaţiunile de menţinere a păcii, comunitatea internaţională ar fi avut de suferit.
Consiliul nu a fost singurul organ al Naţiunilor Unite implicat în operaţiunile de menţinere a păcii, dar a jucat un rol important. Rezultatele din America Centrală şi din state precum Mozambic, Namibia şi poate Cambodgia apar, în momentul de faţă, ca fiind operaţiuni de succes. Rezultatele pot părea, bineînţeles, încurcate, dar este clar că Naţiunile Unite şi Consiliul de Securitate, în special, au fost participanţi constructivi în operaţiunile de menţinere a păcii şi în cele de impunere ale acesteia. Sfera în cadrul căreia s-a mişcat Consiliul în primii 50 de ani, provoacă la verificarea încercărilor cu precizie. Acest lucru este la fel de important pentru domeniul juridic în aceeaşi măsură în care este important şi pentru cel politic. Carta continuă să evolueze şi alături de ea Consiliul nu în măsura satisfacerii complete a tuturor observatorilor juridici şi politici, însă el evoluează inevitabil. Următorii 50 de ani vor sta mărturie pentru un Consiliu de Securitate constituit diferit de cel constituit din 1995, îndeplinind anumite funcţii pe care astăzi le întrezărim sau nu le vedem deloc.
Eficienţa sa în menţinerea păcii va depinde de o varietate de factori. Unii dintre ei sunt reprezentaţi de măsura în care guvernele şi alţi importanţi actori ai scenei internaţionale au încredere în sensibilitatea Consiliului de Securitate faţă de consideraţiunile esenţialmente juridice relative la folosirea puterii şi a autorităţii. Consideraţiile juridice nu sunt de neschimbat; ele se extind sau se contractă în cadrul unor limite rezonabile, ele trebuie însă să canalizeze deciziile Consiliului pe o cale considerată de majoritate ca legitimă – având în vedere că membrii le acordă o considerabilă atenţie. Configuraţia actuală a Consiliului de Securitate este dată de Carta ONU şi amendamentele aduse în anul 1963 articolelor 23 (număr de membri) şi 27 (voturi), urmare a creşterii de la 11 la 15 a numărului membrilor. Există o opinie majoritară potrivit căreia numărul de membri trebuie mărit, dar reforma nu se poate limita numai la aspectul strict numeric. Pe lângă membrii permanenţi, în fiecare an se aleg membrii nepermanenţi pentru o perioadă de 2 ani. România a fost membru nepermanent în 1962, 1976-1977 şi 1990-1991. De asemenea, începând cu 1 ianuarie 2004, România se bucură din nou de a fi membru nepermanent în Consiliul de Securitate.
Reforma Consiliului de Securitate, adoptată unanim ca o necesitate în cadrul efortului general de adoptare a ONU la noile realităţi ale secolului XXI, are un caracter deosebit de complex, avându-se în vedere că propunerile avansate ar urma să schimbe conceptul originar care a stat la baza Cartei ONU şi anume acordarea unui statut special celor cinci mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte luarea deciziilor politice referitoare la pacea şi securitatea în lume.
La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Adunării Generale a ONU şi preşedintelui Consiliului de Securitate, Secretarul General ONU, Kofi Annan, a lansat un program ambiţios de reformă a sistemului operaţiunilor de menţinere a păcii. Programul a avut la bază raportul întocmit de experţi, condus de fostul ministru de externe algerian, Lakhdar Brahimi. Raportul Brahimi a prefigurat un program complex de reformă, menit să transforme operaţiunile de menţinere a păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfăşurată la limita minimă a resurselor şi cu o organizare precară, într-o funcţie principală a ONU, îndeplinită în condiţii de coerenţă organizatorică şi eficientă. Este avută în vedere instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv şi de asistenţă a statelor implicate în conflict pentru a trece de la starea conflictuală la pace, cuprinzând: prevenirea crizelor, operaţiunile de menţinere a păcii, operaţiunile de consolidare a păcii. Aplicarea programului este dependentă de două elemente principale: voinţa politică a statelor membre ONU de a promova schimbarea şi disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru transformarea sistemului operaţiunilor de menţinere a păcii. Opinia generală este că există voinţa politică din partea multor state de a sprijini transformarea sistemului.
