Rolul ONU pe arena internaţională

Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după cel de-al doilea război mondial, are 193 de state membre. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

Scopurile şi principiile ONU. Principalul scop declarat al existen­ţei Organizaţiei Naţiunilor Unite constă în menţinerea păcii şi securită­ţii internaţionale. Încă de la crearea sa în 1945, ONU a fost chemată să prevină escaladarea conflictelor şi să restabilească pacea atunci când era nevoie. Carta ONU, schiţată de SUA, Marea Britanie şi URSS la Dumbarton Oaks, în 1944, şi completată la Conferinţa internaţională a tuturor puterilor aliate, la San Francisco, în aprilie 1945, a instituit o organizaţie mai puternică şi autoritară pentru securitatea mondială decât fusese Liga Naţiunilor în perioada interbelică.

Carta ONU însumează 111 articole grupate în 19 capitole. Instru­mentele juridice folosite în procesul prevenirii conflictelor sunt inclu­se în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 11 (2), 24 (cap. VI) şi în articolele 40, 41 şi 99 (cap. VII).

În articolul 1 se arată că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată „să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea şi eradicarea ameninţări­lor la adresa păcii şi să faciliteze prin mijloace paşnice, în conformi­tate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, negocierile sau reglementarea paşnică a disputelor internaţionale sau a situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii”.

Obiectivele ONU:

1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi în acest scop: să ia măsuri colective eficiente pentru a preveni şi îndepărta ameninţările la adresa păcii şi pentru a suprima actele de agresiune şi încălcare a pă­cii, să determine prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi ale legilor internaţionale reglementarea disputelor interna­ţionale sau a situaţiilor care ar putea determina o încălcare a păcii;
2. Să promoveze relaţii amicale între naţiuni pe baza respectării principiului drepturilor egale şi autodeterminării popoarelor şi să ia măsurile necesare întăririi păcii universale;

• Să promoveze cooperarea internaţională în rezolvarea proble­melor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi umanitar şi în încurajarea respectului pentru drepturile omului, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie;

1. Să fie un centru pentru armonizarea tuturor acţiunilor întreprin­se de naţiuni în vederea atingerii acestor scopuri comune.

Principiile ONU:

1. ONU se bazează pe principiul egalităţii suverane a tuturor mem­brilor ei.
2. Toţi membrii trebuie să-şi îndeplinească cu bună- credinţă obli­gaţiile asumate prin semnarea Cartei ONU pentru a le asigura tuturor drepturile şi avantajele care decurg din apartenenţa la această organi­zaţie.

 

• Toţi membrii au obligaţia de a-şi soluţiona disputele internaţio­nale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât să nu fie puse în primejdie pacea, securitatea şi justiţia.

1. Toţi membrii au obligaţia de a se abţine în relaţiile lor interna­ţionale de la ameninţarea cu folosirea sau de la folosirea forţei împo­triva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a unui stat şi de la orice acţiune incompatibilă cu obiectivele ONU.
2. Toţi membrii trebuie să acorde asistenţă ONU în acţiunea pe care organizaţia o întreprinde în acord cu Carta ONU şi se vor abţine să acorde asistenţă oricărei ţări împotriva căreia ONU întreprinde o acţiune de prevenţie sau constrângere.
3. ONU trebuie să se asigure că statele care nu sunt membre ale Organizaţiei acţionează conform principiilor necesare pentru menţine­rea păcii şi securităţii internaţionale.

• Niciun articol din Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să inter­vină în chestiuni esenţiale din domeniul jurisdicţiei interne a unui stat şi nu trebuie să solicite membrilor să reglementeze aceste chestiuni prin Cartă [5, p.32].

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adop­tată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi stabileşte o con­cepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertă­ţile omului, deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului.

După 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi declaraţii, prin care s-a avut în vedere şi insti­tuirea unor mecanisme specifice de protecţie a acestor drepturi. După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane repre­zintă „fundamentul libertăii, justiţiei şi păcii în lume” şi a fost procla­mată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi naţiunile” în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului. Ea face referire la numeroase drepturi – civile, politice, ecomomice, cul­turale şi sociale – la care oamenii de pretutindeni sunt îndreptăţiţi.

Structura ONU

Carta Naţiunilor Unite indică următoarele şase organe principale ale ONU: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Eco­nomic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General. Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca principale, se află totuşi, din punctul de vedere al independen­ţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii diferite.

Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele mem­bre, ca entităţi egale, este organul care dispune de cele mai largi com­petenţe. Aceasta ocupă o poziţie centrală în cadrul Organizaţiei, nu doar datorită funcţiilor şi puterilor sale politice, dar şi pentru compe­tenţele sale administrativ-financiare şi rolul în stabilirea structurării altor organe. Două dintre organele principale ale ONU – Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) şi Consiliul de Tutelă – sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale.

Pe de altă parte, competenţele Consiliului de Securitate în menţi­nerea păcii şi securităţii internaţionale sunt ferite de orice interferenţă din partea altor organe ale ONU, inclusiv Adunarea Generală.

În sistemul Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este organul prin­cipal, ocupând o poziţie centrală. Prin poziţie şi alcătuire, Adunarea Generală are o vocaţie universală; în genere, aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile şi funcţiile oricărui organ al Naţiunilor Unite şi poate face recomandări membrilor ONU sau Consiliului de Securitate în orice chestiuni similare.

Principial, conform Cartei şi altor acte constitutive, acţiunile Adu­nării Generale în domeniul reglementării paşnice, la fel ca şi cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul diplomaţiei multila­terale, nu au forţă juridică obligatorie, ci numai valoare moral-politi- că. În acest sens, funcţiile şi puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ şi de recomandare.

Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituţional al Organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, învestit cu răspunderea principală în menţinerea păcii şi se­curităţii internaţionale (art. 24). Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie şi de acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre ale ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispoziţiile Cartei (art.25).

Poziţia şi rolul deosebit rezervate acestui organ în structura Orga­nizaţiei mondiale sunt relevate de compunerea acestuia, funcţiona­rea, sistemul decizional şi competenţele ce le exercită.

Destinat să facă faţă, prin „acţiuni rapide şi eficace”, unor situaţii conflictuale, alcătuirea acestui organ, în viziunea fondatorilor ONU, trebuia să răspundă unei duble cerinţe: pe de o parte, să se limite­ze la un număr restrâns de membri, iar, pe de altă parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu şi permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind considerată o principală garanţie a menţinerii păcii şi securităţii în perioada post­belică. Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii: permanenţi şi nepermanenţi.

Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin Cartă – Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – şi şase membri neper­manenţi. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965), numărul membrilor neperma­nenţi a fost sporit la zece, Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri.

Competenţele Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art.24 al Cartei, care conferă acestuia răspun­derea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, competenţele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenţia, dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, dezamorsarea crizelor internaţionale.

În acest cadru, atribuţiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte:

• Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
• Capitolul VII – atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” şi „acte de opresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forţei armate, iar dacă este cazul, cu folosirea acesteia;
• Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre ONU şi organi­zaţii ori acorduri regionale, având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită zonă geografică.

În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul poate:

• să invite părţile la un diferend să-l soluţioneze prin unul din mijloacele menţionate la art.33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la orga­nisme sau acorduri regionale ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor”);
• să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din repre­zentanţi ai statelor ori personalităţi independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra diferendu­lui a cărui natură urmează să o determine;
• să recomande părţilor la diferend procedura sau metoda de so­luţionare, tinând seama de natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete.

În cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii cali­ficate drept ameninţare împotriva păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei, este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori până la utilizarea forţei armate.