OSCE şi-a demonstrat utilitatea, într-un mediu ce deseori amintea mai mult de un război deschis decât de cel rece, precum cel de la începutul anilor `80, OSCE a fost ultima insulă fragilă de dialog între blocul estic, lansat în aventura din Afganistan şi alianţa vestică, implicată în războiul stelelor al lui Reagan şi ce păreau a se îndrepta către un război nuclear.
După jumătatea anilor `90, relevanţa OSCE a început în mod gradual să se diminueze. Rolul său în promovarea securităţii militare şi strategice pe continent a devenit treptat un obiectiv al Alianţei Nord-Atlantice, expansiunea graduală a NATO spre Est în 1999 , 2004 şi 2009 a fost percepută de mulţi ca suficientă pentru a asigura viitoarea securitate a continentului, în timp ce, alte voci estice au vorbit de o creştere a tensiunii. După 2001, conceptul global de securitate şi alianţă strategică s-a deplasat, odată cu lansarea noului concept despre un aşa zis război împotriva terorii. Aceasta a însemnat o concentrare a zonei de interes în Afganistan, Iraq şi o concentrare pe Orientul Mijlociu, toate obiective cu care OSCE în acel moment nu era familiarizat şi nici nu avea voinţa politică de a se axa pe ele. Expansiunea Uniunii Europene, niciodată controversată precum cea a NATO, a fost un substitut pentru lucrul în cadrul OSCE pe problemele cooperării economice. Toate acestea îi făceau pe cei mai optimişti comentatori să considere un viitor în care Uniunea Europeană devenea actorul central pe continent, ceea ce făcea ca OSCE să rămână un factor important, dar privit cu mai puţin entuziasm ca odinioară. În ultimii ani, OSCE a fost confruntată cu noi provocări: lungul război din Afganistan şi Irak , criza legată de procesul de pace palestinian, tensiunile din regiunea Caucazului, necesitatea construcţiei unei comunităţi mediteraneene, necesitatea de a oferi Rusiei asigurările legitime de securitate şi cooperarea în regiunea Marii Negre şi soluţionarea crizelor, precum Kosovo. Toate acestea necesită un răspuns diplomatic şi conceptual bazat pe ceea ce anumiţi experţi internaţionali numesc un Nou Acord Helsinki. În această acţiune OSCE este chemată la un rol important.
În 2010 OSCE (incluzând fireşte CSCE) împlineşte 35 de ani. Presiunea militară a NATO a constituit doar condiţia pentru începerea procesului perestroika în URSS. Cauza prăbuşirii imperiului sovietic a fost redeşteptarea spiritului de libertate al popoarelor şi promovarea drepturilor omului de către CSCE. Acum douăzeci de ani, la finalul războiului rece, întrebarea era dacă mai este nevoie de CSCE şi răspunsul a fost sporirea rolului său prin transformarea în OSCE. Sarcina OSCE a fost mai întâi rezolvarea vechilor conflicte îngheţate, pentru ca apoi să se concentreze pe prevenirea lor. Azi nimeni nu se mai îndoieşte de necesitatea OSCE, dar pentru ce şi pentru cine? Dificilă se pare la această nouă răscruce nu alegerea unui drum sau altul, cât capacitatea de a anticipa unde duc aceste drumuri sau alte drumuri noi care se pot deschide într-un secol de transformări neaşteptate, în care jocul riscurilor şi actorii se schimbă cu rapiditate.
Organizaţia reprezintă o grupare interguvernamentală transatlantică, care are rolul de prevenire a conflictelor şi de management al crizelor post conflictuale şi care se adaptează la provocările noului secol şi mileniu. Ea acordă ajutor statelor-membre care au probleme de securitate, economice şi politico-militare, precum şi de guvernare. Totodată, OSCE şi-a asumat un rol important în coordonarea acţiunilor tuturor statelor-membre la lupta împotriva terorismului internaţional. Sub auspiciile OSCE se desfăşoară eforturi comune, în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est, pentru stabilizarea regiunii Balcanilor, prin controlul armamentelor şi dezvoltarea unor iniţiative de stăpânire a armamentelor şi dezarmare a regiunii. Promovarea dialogului, reprezintă o valoare centrală a OSCE. Evitarea unui război nuclear pe timpul Războiului rece şi menţinerea deschisă a liniilor de comunicare, între adversarii de pe continentul european, nu a fost singurul serviciu adus umanităţii de către OSCE în aceea perioadă. OSCE a devenit singurul spaţiu comun de dialog, în momentul în care Comunitatea Economică Europeană se reconstruia. În acest context, OSCE a rămas singurul for general european care a preluat în agenda sa protecţia drepturilor omului, îmbunătăţirea cooperării între foşti inamici, construcţia democratică, monitorizarea alegerilor, crearea unui dialog şi a unei detensionări într-o Europă centrală şi de est ce cunoşteau pasiunile naţionalismului post comunist şi în final fiind şi o cale de dialog şi cooperare cu Vestul continentului. Conferinţa de la Bucureşti, organizată de Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi Cooperare Economică şi Misiunea diplomatică a Kazahstanului, din martie 2010, a fost un bun prilej pentru o abordare deschisă şi sinceră a unor probleme controversate.
Există două tipuri de provocări care stau în faţa OSCE. Prima priveşte câteva puncte nevralgice ale activităţii organizaţiei care pun în discuţie eficacitatea OSCE şi care trebuie soluţionate rapid. Cea de-a doua provocare priveşte elaborarea unui concept strategic pentru activitatea OSCE în prima parte a secolului XXI. Elaborarea unei strategii pe termen lung nu poate fi amânată în contextul în care alte importante organizaţii cu care OSCE conlucrează au abordat-o. UE şi-a definit recent o strategie, iar NATO a adoptat un nou concept strategic la summitul din noiembrie 2010. Din prima categorie face parte Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa. Acesta a constituit un instrument important de reconstrucţie a încrederii, împreună cu acordurile START şi negocierea tratatului de control al rachetelor cu rază medie de acţiune. Deschiderea şi transparenţa tuturor armatelor din Europa au reuşit să înlocuiască neîncrederea şi lipsa de informare, percepţiile greşite şi evaluările eronate ale ameninţărilor şi ale infrastructurii de securitate necesare. Din păcate, evoluţiile recente arată o cădere rând pe rând a acestui sistem şi închiderea termenelor de aplicabilitate a altor acorduri de limitare a armamentelor.
Tratatul adaptat al Forţelor Convenţionale în Europa, semnat în 1999 la Istambul, a venit să consemneze noile schimbări ale tranziţiei europene, ale prăbuşirii Uniunii Sovietice, ale extinderii NATO şi ale opţiunilor de securitate ale statelor din spaţiul post-comunist. Tratatul adaptat nu a intrat însă niciodată în vigoare din punct de vedere juridic, deoarece el nu a fost ratificat de statele semnatare. În primul rând, din cauza neîndeplinirii angajamentelor luate în Actul Final al Summit-ului OSCE de la Istambul, de retragere a forţelor militare din Republica Moldova şi Georgia, pe baza principiului nestaţionării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat suveran, fără consimţământul acestuia.
În chestiunea acordurilor de reducere şi neproliferare nucleară şi a rachetelor cu rază medie şi lungă de acţiune, START 1 şi 2 şi a Tratatului INF în legătură cu rachetele cu rază medie de acţiune, ne apropiem de încetarea funcţionării acordului START 1, în timp ce START 2 a fost neratificat, iar tratatul INF prezintă probleme sub motivaţia noului scut antirachetă din Europa. Acestea se vor renegocia, probabil, până la finele anului în curs, privind forţele nucleare şi forţele convenţionale din Europa.
În domeniul controlului armelor mici şi uşoare (SALW) şi a muniţiei convenţionale este nevoie de fonduri pentru distrugerea armelor şi muniţiilor vechi şi pentru programele de control a securităţii, depozitării şi a circulaţiei armelor mici, al procedurilor de înregistrare şi licenţiere a posesorilor de arme de foc, al celor de reducere a numărului şi stocurilor.
Legat de aceste probleme, s-a putut observa în ultimii zece ani interesul unor state pentru blocarea activităţii OSCE, pentru controlarea ei sau pentru trecerea în derizoriu a instituţiei sau a unor componente ale ei, în special cele de control a democraţiei şi a misiunilor de teren. Din fericire, conştientizarea efectelor secundare şi a costurilor eliminării organizaţiei de pe scena politică şi de securitate europeană fac imposibilă eliminarea sau blocarea OSCE.
În ceea ce priveşte strategia pe termen lung a OSCE, este necesar un efort de înţelegere şi de anticipare a tendinţelor de evoluţie sau involuţie a lumii în care trăim. Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.
Un element declanşator al unor noi abordări teoretice l-a constituit războiul ruso-georgian, din august 2008. Consecinţele sale imediate au evidenţiat slăbiciunile inerente ale sistemelor de soluţionare a conflictelor îngheţate, gestionate de OSCE – în Osetia de Sud şi de ONU – în Abhazia. Dincolo de acestea au devenit evidente blocajele de natură instituţională ale UE în materie de politică externă şi divergenţele din cadrul NATO. Deşi extinderea conflictului a fost blocată, a devenit vizibilă o criză instituţională majoră la nivel internaţional. Componentele ei sunt o criză a mijloacelor, o criză a principiilor şi o criză morală. Revizuirea strategiilor de securitate pe baza unor noi modele de abordare s-a impus cu necesitate. La fel, consecinţele care privesc logica evaluării şi planificării de securitate. Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte complementaritatea acţiunilor OSCE cu activitatea altor organisme globale sau regionale. Fiind singura organizaţie euro-atlantică în care sunt membre toate statele Europei, OSCE s-a dovedit a fi un instrument eficace de construcţie a unei culturi a dialogului şi a colaborării în Europa şi a Europei cu lumea întreagă.
OSCE şi-a propus – şi în parte a reuşit – să devină un laborator unde se creează cultura politică a securităţii prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. OSCE poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual. Marea contribuţie a OSCE la arhitectura de securitate a Europei şi a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc datorită creării unor mecanisme democratice şi de dialog, întăririi colaborării cu societatea civilă, diplomaţiei preventive.
