ROLUL SERVICIILOR DE INTELLIGENCE IN POLITICA INTERNATIONALA

Rolul informaţiei şi informatorului în relaţiile internaţionale a fost abordat în mod strălucit de către Sun Tzî, în Arta războiului: “ceea ce se chemă informaţie prealabilă, nu poate fi înfăptuită nici de spirite, nici de zei, nu poate fi extrasă nici din analogiile cu evenimentele trecute şi nici din calcule. Ea trebuie înfăptuită cu oamenii care cunosc permanent situaţia inamicului” (…) Există cinci tipuri de agenţi secreţi utilizabili, şi anume: agenţii indigeni, interiori, dubli, lichidabili şi volanţi. Atunci când aceste tipuri de agenţi sunt reunite într-un  organism şi când nimeni nu le cunoaşte activitatea, ei sunt numiţi intriganţi divini şi constituie comoara cea mai de preţ a unui suveran”. Iată o primă definiţie a serviciului de informaţii externe.

Evoluţia tehnologiilor a putut da impresia, la un moment dat al istoriei, că omul poate fi detronat din rolul său primordial în activitatea de informaţii – eroare plătită de Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001, recunoscută şi corectată ulterior.

Serviciile de informaţii sunt organizaţii care culeg, coroborează şi oferă factorilor de decizie politică date şi informaţii relevante. Orice serviciu de informaţii se compune dintr-un organ de conducere, un departament de culegere, unul de exploatare, unul de acţiuni sub acoperire, la care se adaugă structuri responsabile de recrutarea, instruirea şi gestionarea resurselor umane; cele care se ocupă de procurarea şi utilizarea resurselor tehnice; obişnuitele compartimente care se ocupă de aspectele financiare şi logistice.

Acţiunile informative ale serviciilor de informaţii externe sunt cunoscute sub numele de spionaj (obţinerea de informaţii din ţări străine, privind domeniile politice şi strategice, potenţialul militar şi economic, resursele umane şi tehnologice cu relevanţă strategică, etc.

O reţea de spionaj, în formula clasică, cuprinde:

• Rezidentul – coordonatorul reţelei, care totodată menţine legătura cu Centrala; acesta recrutează şi instruieşte agenţi;
• Recrutorul – lucrează sub comanda directă a rezidentului, specializat în cooptarea de agenţi;
• Ofiţerii operativi, sunt de două categorii: legali sau ilegali (acoperiţi), care au în răspundere o parte a reţelei, constituită prin activitatea unor recrutori;
• Agenţii – persoanele care au acces la informaţiile de interes şi le furnizează ofiţerilor operativi sau rezidentului. [1]

Astăzi, în ţările democratice, comunitatea serviciilor secrete este organizată după principii asemănătoare[2]. Trăsătura comunică a filozofiei funcţionării serviciilor de informaţii într-o democraţie este controlul civil asupra activităţii lor, în sensul că anumite comisii civile (de obicei parlamentare) au atribuţiuni pentru verificarea legalităţii activităţii, îndeosebi în problema alocării resurselor financiare, dar cu interdicţia firească a accesului civililor la detaliile strict secrete ale operaţiunilor sau la identitatea reală a ofiţerilor şi agenţilor.

În principiu, în ţările democratice funcţionează un serviciu de informaţii sau spionaj, care acţionează numai în afara teritoriului naţional (MI 6 în Marea Britanie, CIA în SUA, BND în Germania, DGSE în Franţa, Mossad în Israel), o poliţie de siguranţă care ajută serviciul de contrainformaţii, efectuând arestările, percheziţiile şi alte operaţiuni (Special Branch of Scotland Yard în Marea Britanie, FBI în SUA, BKA în Germania, Renseignement Généraux în Franţa, Reshud în Israel), un serviciu de spionaj ştiinţific (NSA în SUA, Lekem în Israel etc.), precum şi servicii secrete militare. În ceea ce priveşte serviciile secrete militare (cu secţiile lor de informaţii şi contrainformaţii), există două modele de organizare a lor. Primul model, cel francez (preluat şi în România, Rusia, Israel etc.) presupune includerea în aria de activitate a tuturor celor trei categorii de arme (armata de uscat, aviaţia şi marina), pe când modelul anglo-saxon creează servicii secrete militare pentru fiecare dintre cele trei categorii de arme.

Rolul serviciilor secrete pare din ce în ce mai important în lumea contemporană, pe următoarele considerente:

• Competiţia militară între state devine tot mai mult o competiţie economică, iar spionajul tehnologic devine o sursă esenţială a progresului tehnic. Dovezile despre spionarea reciprocă în acest domeniu a partenerilor NATO sau Uniunii Europene sunt afară de orice dubiu;
• În contextul fenomenului globalizării, combaterea reţelelor traficanţilor de droguri sau ale crimei organizate a atras o colaborare a serviciilor secrete în acţiuni de specialitate, dincolo de alianţele politice sau de ideologia oficială a statelor;
• În acelaşi registru, recrudescenţa terorismului internaţional a provocat imediat coalizarea serviciilor secrete din ţările democrate, şi chiar a celor nedemocrate (China, spre exemplu);
• Diferitele războaie presupun o pregătire informativă profesionistă, chiar din perioada premergătoare (dezinformare, câştigarea opiniei publice, atragerea factorilor de decizie din ţări posibil aliate sau care trebuie menţinute în neutralitate), dar şi pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare.

Cele de mai sus sunt atribuţiile, în principal, ale serviciilor de informaţii externe. Acestea culeg informaţii şi desfăşoară acţiuni de influenţă, de cele mai multe ori, folosind personal sub acoperire diplomatică, dar şi ca jurnalişti, oameni de afaceri, etc. Cele mai puternice servicii de acest gen sunt considerate cele din Sattele Unite ale Americii, Israel, Marea Britanie, Federaţia Rusă.

În Marea Britanie, comunitatea serviciilor secrete are 5 membri:

• Serviciul Secret de Informaţii (Intelligence Service sau MI 6),
• Serviciul de Securitate (MI 5),
• Special Branch of Scotland Yard (Secţia Specială a Poliţiei Metropolitane),
• Serviciul Militar de Informaţii (D.I.S.)
• Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.).

Serviciul Secret de Informaţii, cel mai cunoscut serviciu secret britanic, mai este numit şi Millitary Intelligence 6 pentru ca are 6 secţii (spionaj politic, spionaj militar în domeniul armatei de uscat, marinei şi aviaţiei, protecţia informaţiilor din cadrul oficiilor diplomatice britanice din străinătate şi secţia tehnică). El a fost creat în 1909, ca o subcomisie a Comisiei Imperiale de Apărare, organismul responsabil de securitatea militară a Imperiului Britanic. În prezent, are ca atribuţii culegerea de informaţii externe, organizarea unor operaţii secrete şi întocmirea de rapoarte pe probleme de informaţii secrete, pe care le furnizează factorilor de decizie. Este parte componentă a Ministerului de Externe (Foreign and Commonwealth Office). Include şapte compartimente de culegere de informaţii, conduse de controlori şi specializate pe zone geografice: Marea Britanie, fosta Uniune Sovietică, Europa, Emisfera vestică, Africa, Orientul Mijlociu, Orientul Îndepărtat. Din 1991 s-a înfiinţat Departamentul pentru Probleme Globale, care are ca obiectiv traficul de droguri. Bugetul anual al instituţiei, conform datelor oficiale, este de 300 milioane lire sterline, dar aprecieri mai realiste consideră că cifra este de trei ori mai mare.

Potrivit Legii Serviciilor de Informaţii, adoptată în 1994, MI 6 nu poate fi tras la răspundere pentru operaţiuni ilegale efectuate pe teritoriul altor ţări, dacă a existat acceptul prealabil al Ministerului de Externe.

Scurgeri de informaţii recente din MI 6 Richard Tomlinson), aduc în atenţia publicului câteva cazuri de operaţiuni internaţionale ilegale sau la limita legalităţii, cum ar fi antrenarea unei unităţi speciale care să-l asasineze pe preşedintele Serbiei, Slobodan Miloşevici, sau infiltrarea unui agent în Banca Naţională a Germaniei.

Centrul Guvernamental de Comunicaţii (G.C.H.Q.) asigură codurile folosite în activitatea guvernamentală şi, pe de altă parte, interceptează şi decodifică comunicaţiile guvernamentale ale altor ţări. Acest serviciu, în parteneriat cu servicii similare din Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă, a contribuit la instituirea sistemului global de interceptare ECHELON, care spionează inclusiv partenerii din NATO şi Uniunea Europeană.[3]

Serviciul Militar de Informaţii (D.I.S.), subordonat Ministerului Apărării (Ministry of Defence), are toate atribuţiile corespunzătoare MI 6, MI 5 şi Special Branch în domeniul militar.

În Israel, existenţa statului depinde foarte mult de eficienţa serviciilor secrete, în număr de cinci:

• Serviciul Central de Informaţii (MOSSAD), se ocupă cu strângerea informaţiilor din afara graniţelor naţionale, analiza lor, precum şi organizarea de „operaţiuni speciale”, domeniu în care serviciile secrete israeliene sunt renumite. Este cel mai cunoscut serviciu secret israelian;
• Forţele Generale de Securitate (SHIN BETH sau SHABAK) sunt serviciul de securitate şi contrainformaţii;
• Poliţia de Siguranţă (RESHUD) are în competenţa sa arestarea celor bănuiţi de spionaj împotriva Israelului, precum şi efectuarea de percheziţii.
• Serviciile Secrete Militare (AMAN);
• Biroul de Relaţii Ştiinţifice (LESHKAT KE-SHER MADAO – LEKEM) asigură spionajul ştiinţific şi tehnic.

Primul Ministru coordonează activitatea serviciilor secrete prin intermediul unei comisii condusă de Directorul Mossad şi care este alcătuită din directorii serviciilor de informaţii şi directorii generali ai ministerelor cu probleme de apărare şi relaţii externe.

În Statele Unite ale Americii s-a folosit pentru prima dată termenul de „comunitate informativă”, în Decretul nr. 12333/4 decembrie 1981 Aceasta comunitate este alcatuită din:

• Central Intelligence Agency (CIA), Serviciul de informaţii;
• Federal Bureau of Investigations (FBI), Serviciul de contrainformaţii;
• National Security Agency (NSA), Serviciul de spionaj ştiinţific;
• Bureau of Intelligence and Research din cadrul Departamentului de Stat;
• Serviciile Secrete Militare.

CIA este o agenţie guvernamentală, neaparţinând nici unui minister. Directorul sau, la fel ca şi directorul FBI, este numit de către Preşedinte, cu aprobarea Senatului. Directorul CIA este şi coordonatorul întregii comunităţi informative. FBI este parte componentă a Ministerului Justiţiei (Justice Department), iar NSA şi serviciile secrete militare aparţin de Ministerul Apărării (Defence Department), ele fiind coordonate în mod direct de Defense Intelligence Agency, care se afla la rândul său în subordinea lui Joint Chiefs of Staffs (Comitetul Întrunit al Şefilor de State Majore), cel mai înalt for american. Deoarece CIA are departament de contraspionaj, FBI îndeplineşte mai mult rolul de Lawenforcement Agency, adică de departament care se ocupă de activitatea de impunere a Constituţiei americane şi a legilor federale, de arestări şi percheziţii şi de asistare a procuraturii federale în instrumentarea în instanţă a cazurilor referitoare la siguranţa naţională.

Toată comunitatea informativă este coordonată de Consiliul Securităţii Naţionale (National Security Council – NSC), condus de preşedintele SUA; din acest consiliu fac parte de drept, în afara Preşedintelui, Secretarul de Stat (adică Ministrul de Externe – State Secretary), Ministrul apărării (Defense secretary), Ministrul Justiţiei (Attorney General), Directorii CIA şi FBI, Şeful Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore (Chairman of the Joint Chiefs of Staffs), Consilierul Prezidenţial pentru probleme de securitate naţională (National Security Adviser). În afara acestora, la lucrările Consiliului mai participă şi alte persoane, a căror prezenţă este socotită necesară de către Preşedinte.

Sediul central al C.I.A. se află la Langley – Virginia. Numărul angajaţilor, în anul 2002, era aproximat la 20.000, plătiţi cu salarii anuale între 45.000 şi 60.000 dolari.

Serviciul este organizat pe 4 directorate:

1. Directoratul Operaţii, se ocupă de culegerea de informaţii pe căi leale şi ilegale din străinătate, acţiuni de contrainformaţii sau de influenţă în afara graniţelor, acţiuni violente (spre exemplu, lovituri de stat). Este organizat pe 12 direcţii (corespunzătoare unor grupuri de ţări) şi 5 centre (relaţii cu organisme militare, contraspionaj, antiterorism, combaterea traficului de droguri, recrutarea agenturii informative).
2. Directoratul Informaţii se ocupă de centralizarea, analiza, evaluarea şi difuzarea informaţiilor. De aici se distribuie beneficiarilor documentele informativ finale.
3. Directoratul pentru Ştiinţă şi Tehnologie se ocupă de proiectarea, producerea şi exploatarea mijloacelor tehnice necesare pentru culegerea informaţiilor.
4. Directoratul Administrativ.

Agenţia de Informaţii a Apărării (Defence Intelligence Agency – D.I.A.), cu un buget anual de 4,5 miliarde dolari şi 6.000 angajaţi (din care 40% militari), este organizată pe cinci directorate principale: Informaţii Externe, Securitate şi Contrainformaţii, Ataşaţi Militari şi Operaţiuni, Colectarea Informaţiilor prin Sateliţi, Informaţii pentru Statul Major Interarme, şi trei centre (culegere, analiză şi suport tehnic al informaţiilor). Principala schimbare a ultimilor ani în activitatea agenţiei constă în reducerea semnificativă (30%) a personalului cu sarcini în ţările Comunităţii Statelor Independente.

Agenţia Naţională de Securitate (National Security Agency – N.S.A.), structură a Departamentului Apărării, se ocupă de analiza şi exploatarea informaţiilor provenite din interceptări pe întreaga planetă (radio, telecomunicaţii, Internet), şi protejarea comunicaţiilor guvernamentale.

Sediul central se află la Fort Meade (Maryland), agenţia lucrând cu 38.000 angajaţi pe un buget anual de 6,5 miliarde dolari.

Coordonează o reţea planetară de interceptare a comunicaţiilor, cele mai importante centre fiind în Germania, Marea Britanie, Turcia, Cipru, Pakistan, Taiwan, Australia şi Africa de Sud. După unele aprecieri, peste 80% dintre informaţiile vehiculate în comunitatea informativă americană sunt produse de această agenţie.

În prezent, ansamblul serviciilor secrete americane este supus unor puternice presiuni, în urma apariţiei unor informaţii publice despre eşecuri sau acţiuni ilegale, între care sunt menţionate (V. Braşoveanu, T.V. Poncea, Istoria Serviciilor Secrete, Bucureşti, 1999, p. 39; C, Troncotă, H. Blidaru, Careul de Aşi, Bucureşti, 2003, p. 70-71):

• Infiltrarea unor agenţi în misiuni internaţionale sub egida Naţiunilor Unite;
• Monitorizări ale organizaţiilor neguvernamentale ca Amnesty International şi Greenpeace;
• Incapacitatea de a anticipa testele nucleare efectuate de India în 1998;
• Ratarea unor acţiuni de spionaj în ţări partenere (în Franţa, un astfel de caz s-a soldat cu mai multe expulzări);
• Exploatarea în propriul interes a documentelor preluate din arhivele STASI, din Berlinul de Est;
• Scurgerea în presă a informaţiilor referitoare la un plan secret de asasinare a lui Sadam Husein, ş.a.

În Federaţia Rusă constatăm următoarea organizare informativă, după ce fostul KGB s-a separat în patru instituţii distincte:

• Serviciul federal de securitate (numit FSK, apoi FSB). Aceasta este o structură militară (situaţie specifică statelor totalitare sau, în mai mică măsură, statelor autoritare) şi are în subordinea sa, în mod foarte ciudat pentru o ţară democratică, Vama, Garda financiară şi trupele de grăniceri (acestea din urmă cu un efectiv de circa 200-300 de mii de oameni). Pe lângă toate acestea, din structura FSB mai face parte şi divizia Dzerjinski (cu un efectiv de circa 12.000-15.000 de oameni), formaţiune militară special concepută şi antrenată pentru represiune internă şi terorism politic de masă (în acest sens, s-a „remarcat” în Afganistan şi Cecenia).
• SVR, adică Serviciul de spionaj, are ca atribuţii culegerea de informaţii din afara graniţelor. Este tot un serviciu militarizat, având în componenţa sa mari unităţi militare (brigăzile Alpha şi Vimpel, foste trupe Spetnaz, cu un efectiv de circa 8.000-10.000 de oameni).
• GUO sau Garda Prezidenţială, provine din fosta Direcţie 9 a KGB şi are un efectiv de circa 40 de mii de oameni (efectiv exagerat, caracteristic mai degrabă unei Gărzi Imperiale).
• Administraţia Centrală pentru Securitatea Federaţiei Ruse vrea să fie un fel de NSA rusesc. Nu există date publice despre atribuţiile, efectivele sau bugetul său;
• În cadrul Ministerului Apărării există şi Serviciul secret militar sau GRU, cel mai ermetic serviciu secret rus, despre care se cunoaşte deci cel mai putin. Acest serviciu are în componenţa sa mari unităţi militare, pîna la nivel de brigadă sau divizie, al căror efectiv este necunoscut (trupele Spetnat sau Spetnaz).

Întreaga comunitate informativă rusă funcţionează numai pe baza dispoziţiilor prezidenţiale, orice informaţie despre atribuţii, efective sau bugete fiind considerate „secrete de stat”.

Oferim aici câteva exemple concrete despre felul în care activitatea serviciilor secrete influenţează relaţiile internaţionale:

• În 1998, FBI a arestat cinci agenţi ai Cubei care aveau misiunea de a infiltra organizaţii ale diasporei cubaneze din Miami. În 2001, cei cinci au fost condamnaţi pentru spionaj, primind sentinţe între 15 ani şi închisoare pe viaţă;
• Începând cu anul 2002, la iniţiativa FSB, Federaţia Rusă refuză oficial să mai accepte activitatea Corpului Păcii (organizaţie neguvernamentală americană) pe teritoriul rus, întrucât a dovedit că 30 de voluntari Peace Corps se ocupau în mod sistematic cu culegerea de informaţii; fosta directoare Peace Corps, Valeria Iban, a încălcat chiar regimul frontierelor, pătrunzând într-o regiune închisă de la graniţa ci China, de unde a cules informaţii secrete;
• SUA au acuzat serviciile secrete chineze că au furat tehnologia nucleară care a stat la baza unei noi rachete intercontinentale, pe baza căreia China şi-a construit propria rachetă, în 1999; pe de altă parte, în anul 2001, un avion spion american s-a ciocnit accidental cu un avion de vânătoare chinez, în Marea Chinei de Sud, avionul american fiind nevoit să aterizeze pe cel mai apropiat aeroport chinez;
• Războiul din Irak, din 2003, a fost câştigat în mare măsură în planul serviciilor secrete. CIA a reuşit să încheie, premergător începerii operaţiunilor militare, acorduri secrete cu generalii din conducerea Gărzii Republicane, ceea ce explică inacţiunea acestei structuri militare irakiene în jurul Bagdadului. Sediile şi arhivele serviciului secret irakian (Muhabharat) au fost obiectiv prioritar al SUA; se pare că SVR rus a ajuns în posesia arhivei înaintea americanilor, ceea ce explică atacarea convoiului diplomatic rus de către americani la 6 aprilie 2003, când ruşii se îndreptau spre Siria, probabil aflându-se în posesia arhivelor serviciilor secrete irakiene. Datele despre colaborarea între serviciile secrete rus şi irakian sunt oricum cunoscute la această dată.

 

 

[1] Mireille Rădoi, op. cit., p. 12-13

[2] Sintetizăm aici informaţii de deosebită actualitate, prezentate la o manieră extrem de profesionistă de Cristian Troncotă şi Horaţiu Blidaru, Careul de aşi, Bucureşti, 2003

[3] În legătură cu acest caz, Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţeanului din Parlamentul European a iniţiat audieri, în februarie 2000, din care a rezultat că sistemul ECHELON interceptează zilnic până la două miliarde mesaje de toate tipurile, politice, tehnologice, comerciale. Reţeaua cuprinde trei componente: 1. Baze UKUSA (conform tratatului încheiat între Marea Britanie – UK şi Statele Unite – USA) de interceptare a comunicaţiilor prin cei 25 de sateliţi geostaţionari INTELSALT utilizaţi de toate companiile telefonice. Fiecare ţară semnatară a acordului acoperă o zonă, astfel: Europa – baza Morwenstow din Marea Britanie; America – baza Sugar Growe la 250 km. sud de Washington; zona Pacificului – bazele Yachima – 250 km. de Seattle şi Waiopai – Noua Zeelandă; zona Oceanului Indian – baza Geraldton din Australia. 2. Grupul de sateliţi spion VORTEX, proprietatea N.S.A, care supraveghează întreg globul. 3. Reţeaua de calculatoare, extrem de puternică, ce compară mesajele interceptate cu etaloane considerate expresie a ameninţărilor de domeniul securităţii, care selecţionează mesajele relevante