Studierea relaţiilor internaţionale are trei raţiuni:

1. Cunoaşterea (a fi informat sporeşte şansa accesului la putere);
2. Evaluarea (evaluarea situaţiilor înseamnă emiterea opiniilor şi soluţiilor adecvate convingerilor şi intereselor proprii);
3. Acţiunea (transpunerea în fapt a elementelor de cunoaştere şi evaluare).

Aşadar, rolul analistului (scenaristului) nu se limitează la înregistrarea şi explicarea faptelor, ci şi la proiectarea (elaborarea de scenarii) privind evoluţia fenomenelor internaţionale.

Subiectele care fac, de obicei, obiectul scenariilor, sunt aranjamentele de securitate, strategiile statale, instituţiile internaţionale, efectele globalizării, relaţiile între Marile Puteri.

Un tip de scenariu puternic teoretizat, care vizează posibile evoluţii la scară globală, este modelul.

Odată cu încheierea războiului rece, care părea la un moment dat singurul model în domeniul relaţiilor internaţionale, teoreticienii  au câmp liber pentru a identifica noile modele. Cele mai importante opţiuni în domeniu sunt:

1. Modelul liberal, care crede în viabilitatea unei convieţuiri internaţionale bazată pe:

• Dreptul internaţional, care sporeşte gradul de predictibilitate şi reduce nesiguranţa în raporturile dintre state. Dreptul internaţional aduce avantaje în domeniile economic, comerţului internaţional, schimburilor valutare, protecţiei mediului;
• Sistemul organizaţiilor internaţionale, care trebuie să aibă în centru ONU, dar şi numeroasele organizaţii regionale care au drept preocupare securitatea, şi care astăzi par mai eficiente: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane, Consiliul de Cooperare al Golfului, Consiliul Nordic, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est;
• Integrarea politică, pentru a se constitui noi comunităţi politice şi instituţii supranaţionale, care contribuie la creşterea stabilităţii regionale[1].
• Democratizarea, întrucât organizarea democratică internă asigură o politică externă paşnică. Conflictele s-ar produce exclusiv din cauze istorice sau care ţin de activitatea deficitară a organismelor internaţionale (adepţii curentului realist neagă această teză).

2. Modelul realist, în care statele naţionale rămân singurii actori internaţionali importanţi. Cele trei instrumente în vederea stabilirii securităţii, în această accepţiune, sunt:

• Alianţele, ca înţelegeri formale între state în scopul coordonării atitudinii în raport de urgenţele militare. Avantajele statutului de membru al unei alianţe sunt efectul de descurajare, o mai mare capacitate de ripostă în cazul unei agresiuni, dar şi prevenirea posibilităţii unor state de a încheia alianţe cu adversarul (efectul de excludere). Există şi dezavantaje ale apartenenţei unui stat la o alianţă: reducerea capacităţii şi flexibilităţii în exprimarea deciziilor, reducerea numărului de parteneri potenţiali, escaladarea sentimentului de teamă în rândul potenţialilor adversari, implică statele în dispute cu adversarii aliaţilor lor, stimulează resentimentelor unor state prietene care rămân în afara alianţei, încurajează formarea de alianţe inamice.
• Echilibrul de putere, este principiul care surprinde realitatea că, atunci când un stat sau o coaliţie acumulează putere pentru a deveni periculos pentru adversar, acesta la rândul său se înarmează corespunzător şi creează sau participă la o alianţă adversă. Prin liberă competiţie, se creează un echilibru care perpetuează statu-quo în relaţiile internaţionale. Este previzibil că, în virtutea echilibrului de putere, viitorul relaţiilor internaţionale va fi multipolaritatea.
• Controlul armamentului (care diferă de dezarmare, ca proces de reducere sau eliminare a armamentului) este principiul care cere stabilirea unui nivel acceptabil şi admisibil al armamentului. Astfel se limitează competiţia, dar nu se elimină sursa neînţelegerilor între state.

 

 Câteva scenarii privind evoluţia sistemului internaţional

 

Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Bucureşti, 1992, 1993:

• În prezent se desfăşoară o reorganizare a sistemului inter-statal (procesul e în desfăşurare, determinat de
• tipologia relaţiilor rezultate din reorganizarea economiei globale
• evoluţia vechilor şi noilor alianţe politico-militare
• eventualitatea avansării ori revenirii unor ideologii);
• Principalii actori ai viitorului: Statele Unite, Japonia, China, Uniunea Europeană;
• În funcţie de evoluţia economiei globale, scenariile trebuie să fie ajustate pe termen scurt şi termen mediu (2000-2050).

Henry Kissinger, Diplomaţia, 1994:

• În ultima decadă a secolului trecut s-a înregistrat o revenire a wilsonismului (politica americană de intervenţie în problemele mondiale, ale Europei în primul rând);
• Pentru a treia oară în istoria lor, în sec. XX S.U.A. şi-au aplicat proiectul de a construi o nouă ordine mondială prin aplicarea valorilor ei interne la situaţia globală;
• Epoca “uni-polară” care a urmat războiului rece prezintă în mod inexact S.U.A. drept unic lider; puterea în sistem a devenit mai difuză, cu toate că S.U.A. păstrează preponderenţa. Se prefigurează o lume pentapolară, în care vor împărţi dominaţia Statele Unite ale Americii, Europa, Rusia, Japonia şi China, la care s-ar putea adăuga India, sub rezerva reuşitei stabilităţii sale interne. S-ar fi realizat astfel un “concert mondial” de puteri aflate în echilibru dinamic, funcţionând cu mecanisme similare celor care au menţinut stabilitatea în Europa după Pacea de la Viena din 1815;
• Enunţurile S.U.A. privind noua ordine mondială sunt prea abstracte şi nu fac corelarea realistă între planuri şi posibilităţi;
• Viziunea americană asupra sistemului internaţional va deveni credibilă numai dacă se va concretiza în succese parţiale, care să creeze acumulări de stadiu

1. Attali, Millenium, 1991:

• “Noua ordine” va evolua în funcţie de evoluţia celor trei factori ai puterii: sacrul, forţa, banii;
• Din timp în timp, una dintre componentele trilogiei prezentate poate fi predominantă, fără a fi vreodată una exclusivă;
• Este previzibil ca unul sau câteva centre ale banului să concentreze puterea din sistem prin manipularea factorilor financiar, tehnologic, cultural, ideologic;
• În prezent, cele două coaste ale Pacificului sunt cele mai dinamice din punct de vedere comercial şi financiar – posibil ca secolul XXI să fie “secolul Pacificului”;
• Europa poate deveni un puternic “centru global”, în condiţiile în care realizează sistemul monetar propriu şi păstrează relaţii fireşti cu spaţiul ex-sovietic, mai ales cu Rusia şi Ucraina;
• În prezent se desfăşoară o acerbă competiţie pentru supremaţie. Este incert învingătorul, dar este cert că perdantul este cel care va ajunge la periferie în procesul de desemnare al noului centru de putere mondial;
• Trei regiuni ale globului nu vor fi afectate puternic de schimbările în distribuirea puterii în sistemul mondial: Orientul Mijlociu, India şi China;
• Marile probleme ale viitorului pe termen scurt şi mediu: evoluţia demografică, problema ecologică, relaţia Nord-Sud. Consecinţele hiper-industrializării, relaţia între ideile culturale şi mijloacle comunicaţionale, proliferarea armamentului.

Zbigniew Brzezenski, O strategie pentru Eurasia, „Foreign Affairs”, sept/oct. 1997. pag. 50-64

Consideră această regiune ca axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina în acest supercontinent va avea influenţa decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale. El consideră că statutul SUA de primă mare putere nu va fi contestat pentru încă o generaţie de acum încolo şi propune următoarele poziţii de raportare SUA în relaţiile internaţionale:

• implicarea, alături de Germania şi Franţa, pentru extinderea UE şi NATO, acest lucru servind intereselor americane, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung;
• asimilarea Rusiei într-un cadru mai larg de cooperare europeană, concomitent cu sprijinirea independenţei noilor săi vecini;
• sprijinirea Chinei ca ancoră estică; se consideră că această ţară reprezintă o mare putere regională, iar aspiraţiile sale de superputere mondială sunt greu de realizat;
• pe termen lung, stabilitatea Eurasiei va fi realizata printr-un sistem de securitate trans-Eurasiatic, prin extinderea NATO, alături de angajamente de securitate colectiva cu Rusia, China şi Japonia.

Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, carte apărută în 1997. În esenţă, este vorba despre următoarele:

• Lumea este bipolară, fiind evident un conflict între Occident şi mai multe lumi non-occidentale;
• Statele naţionale rămân principalii actori internaţionali, dar asocierile şi conflictele lor sunt determinate de factorii culturali şi civilizaţionali;
• Conflictele relevante şi cu mare potenţial de schimbare sunt totdeauna cele ce opun state sau alianţe provenind din civilizaţii diferite.

Pe baza acestei teorii, Huntington explică scindarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei, accentuarea fundamentalismului religios, luptele separatiste din Rusia, Turcia sau Mexic etc.

Sunt numeroase aspectele sub care teoria civilizaţională nu rezistă. Spre exemplu, războiul împotriva terorismului nu este războiul împotriva islamismului: nu toţi musulmanii sunt terorişti, iar pe de altă parte, teroriştii sunt difuzaţi geografic în interiorul tuturor statelor occidentale. În privinţa României, autorul a comis o gafă uriaşă, considerând Transilvania de cealaltă parte a faliei ortodox/catolic-protestant, împotriva realităţilor demografice şi religioase din teren.

Florian Gârz, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, 1999:

• Până în anul 2025, 95 la sută din creşterea demografică globală se va produce în ţările în curs de dezvoltare; populaţia Chinei ar putea creşte de la 1,13 miliarde la 1,5 miliarde;
• Procesul va fi însoţit de o migrare masivă dinspre aceste zone spre lumea dezvoltată;
• Statul naţional va continua să fie entitatea politică fundamentală, în ciuda eforturilor marilor companii trans-naţionale de a-l slăbi;
• Japonia este ţara cea mai bine pregătită pentru secolul XXI; colectivismul japonez s-a dovedit superior individualismului american. Şcoala ei este cea mai avansată din lume, iar numărul cercetătorilor depăşeşte pe cel din Marea Britanie, Franţa şi Germania la un loc;
• U.A. au economia slăbită de uriaşele cheltuieli militare efectuate pe timpul războiului rece. Rămâne forţa preponderentă, dar puterea ei se erodează;
• Locul Federaţiei Ruse va fi proporţional cu modul cum îşi va exploata uriaşele resurse, având o societate industrializată şi urbanizată în proporţie de 80%, şi resurse naturale imense (58% din cărbunele mondial, 58,7% din petrol, 41% din minereu de fier, 88% din mangan ş.a.);
• Uniunea Europeană a devenit cea mai puternică grupare economică din lume, depăşind S.U.A. Dacă extinderea spre est va fi un succes, va deveni principalul centru de putere global; în 2010-2015, Uniunea Europeană va cuprinde 25 de state cu 475 milioane de cetăţeni.

Eugen Bădălan, Theodor Frunzetti, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european:

• Pe termen mediu şi lung, se vor contura trei poli de putere: America de Nord, Europa şi Asia de Sud-Est. Între cei trei se va construi un parteneriat activ, deja iniţiat. Interesele geostrategice ale Europei şi Americii de Nord vor rămâne convergente, chiar dacă competiţia economică va deveni acerbă;
• În paralel, se vor dezvolta o serie de formaţiuni sub-statale, structurate după criterii etnico-religioase şi dominate de clanuri mafiote. Globalizarea va favoriza transformarea acestor structuri în formaţiuni “suprastatale” şi transnaţionale;
• Pacea lumii va depinde de dialogul între Occident şi Orient; relaţiile între acestea pot rămâne echilibrate, dar interesele lor vor fi în general divergente;
• Europa va tinde către o “federaţie a regiunilor”, în care statele vor pierde multe dintre funcţiile lor actuale, iar frontierele vor deveni simbolice;
• Cea mai rapidă evoluţie se va constata în polul asiatic de putere, al cărui lider pe termen mediu va deveni China. În jurul ei se vor grupa Taiwanul, Singapore, Coreea de Sud şi Vietnam;
• Rusia va reveni la statutul de putere economică, pe termen mediu, dar nu va mai avea ca fundament potenţialul militar. Rusia se va menţine în cooperare şi dialog critic cu Europa. Există un risc ca zona siberiană să scape treptat de sub control, intrând sub influenţa Chinei;
• SUA vor rămâne principalul model de democraţie şi dezvoltare, dar e posibilă diminuarea influenţei şi prezenţei în Europa. Vor creşte disensiunile civilizaţiei americane cu cele chineză şi islamică;
• America de Sud va deveni un pol de putere regională, dominat de America de Nord;
• Continentul african va evolua spre o scindare între nord (care se va integra în zona europeană dezvoltată) şi sudul sărac;
• Lumea arabă va fi mai puţin dominată de fundamentalismul islamic; o mare sursă de tensiuni se va diminua după ce interesele petroliere mondiale se vor muta spre Caucaz;
• Vom cunoaşte o expansiune fără precedent a terorismului şi crimei organizate; comunitatea internaţională va trebui să răspundă inclusiv prin asocierea Chinei şi Rusiei.

În privinţa scenariilor privind evoluţia Uniunii Europene, s-au confruntat şi se  confruntă următoarele teze:

1. Europa cu mai multe viteze: o Europă cu obiective comune, dar pe care fiecare le îndeplineşte în ritmul său. Teoria s-a dezvoltat din experienţa anilor 60, când Marea Britanie s-a menţinut deoparte faţă de unele obiective ale Comunităţilor Europene;
2. Europa “á la carte”, lasă la latitudinea statelor participante forma de participare la procesul comunitar. Astfel, Marea Briatnie nu s-a angajat să participe la moneda unică şi la “Europa socială”, aproximativ la fel acţionând Danemarca şi Suedia;
3. Europa cu geometrie variabilă, care remarcă faptul că numai unele dintre statele membre participă la proiecte europene esenţiale: EUROCORPS (Belgia, Franţa, Germania); AIRBUS (Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania);
4. Europa cu nucleu dur, idee prezentată în 1994 în Bundestagul german, nucleul dur al Europei unite urmând să devină Uniunea Economică şi Monetară.

Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Iaşi, 2001:

• Instrumentul unificării europene trebuie să fie în principal cultura şi educaţia;
• Statul european va trebui să fie un “stat slab”, care nu este mai prejos decât un “stat puternic”, dar poate dezvolta mai bine funcţii importante, păstrând diferenţele regionale;
• Mediterana trebuie să reprezinte cealaltă faţă a Europei, fiind zona cea mai riscantă, care defineşte relaţia cu lumea islamică.

Zbygniew Brezinski, O geostrategie pentru Eurasia

În studiul său, cunoscutul analist american susţine că, cele mai puternice puteri regionale (China, India) se situează în Eurasia. De aici vin pentru America cei mai importanţi „challengeri economici”. Autorul subliniază că Eurasia este zona cu cele mai bogate resurse naturale din lume (75% din resursele energetice ale globului). Aici traieşte cea mai mare parte a polpulaţiei lumii (75% din totalul de pe glob) şi circa 60% din Produsul Intern Brut mondial provine de aici.  Brzezinski lansează de fapt semnale de atenţionare a Americii în ceea ce priveste statutul acesteia de mare putere, deoarece el observă că puterea potenţială a Eurasiei o depăşeste pe cea americană. Mai mult, ca o parafrazare a sintaxelor utilizate de Mackinder şi Spykman, el spune că „cine domină Eurasia domină aproape automat Orientul Mijlociu şi Africa”.

America nu trebuie sa facă două politici separate pentru Europa şi Asia, deoarece acestea formează un tot.  Printre preocuparile lui Brzezinski se află şi o eventuală apropiere între Rusia şi China pe de o parte, şi pe de altă parte între Rusia şi Germania. El nu poate să ignore ceea ce spunea la începutul secolului Haushofer cu privire la puterile unui eventual „atelaj troika”. Autorul îşi arată temerile şi în ceea ce priveşte locul Europei în lume, în detrimentul Americii.

Nici o zonă din lume nu poate încă să concureze cu SUA, („statutul Americii de prima putere mondială este improbabil că va fi contestat de vreun challenger pentru mai bine de o generaţie”) . Pentru moment, Rusia are probleme economice, iar China este ocupată cu reformele. Mai mult, Europa încă funcţionează ca „bridgehead” (cap de pod) în Eurasia pentru America, aşa cum Mackinder vorbea despre Franţa. Brzezinski subliniază faptul că, fără Franţa şi Germania, Uniunea Europeana inceteaza sa existe si in acest sens sugereaza Americii sa aiba in vedere o relatie cat mai apropiata cu acestea. 

Chiar daca Rusia si China nu vor putea concura cu America, Brzezinski considera ca este esential stabilirea unor relatii de cooperare intre aceste tari si SUA. Scopul este acela amintit de insusi autorul: nici o eventuala coalitie sa nu poata fi capabila sa detroneze America (si are in vedere aici Europa unita, China si Rusia post-imperială).

 

 

[1] Condiţiile integrării regionale ar putea fi: apropierea geografică; creşterea economică constantă; un sistem politic similar; opinie publică şi lideri politici favorabili integrării; omogenitate culturală; stabilitate internă; experienţă istorică şi dezvoltare socială apropiată; formă de guvernare şi sisteme economice compatibile; nivel de pregătire militară şi logistica de război compatibile; percepţie unitară asupra ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii; compatibilitate în procedurile administrative; colaborare fructuoasă în anumite domenii.