Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe bătrânul continent.
În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa.
În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa “Le project depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegaţii tuturor popoarelor.
La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” îşi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez.
În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).
După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1945), Organizaţia Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.
Pe baza planului privind înfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 şi marcheză începutul comunităţilor europene.
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958), de către cele 6 state fondatoare ale CECO.
Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit “Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.
După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii internaţionale.
Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518.
Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător).
Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o organizaţie internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală, care are la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul “exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative.
În afară de aeste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării.
Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai insemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor.
Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deşi nu a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi în cazul Parlamentului a adus schimbări importante.
În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă parte, la cea de a doua citire, procedura a fost limitată în timp, şi nu în ultimul rând, Consiliul a pierdut posibiliatea de a forţa adoptarea propriei poziţii contrar voinţei parlamentarilor.
În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei.
În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.
Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decembrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare din 1 februarie 2003.
Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa fel încât să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului.
O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiciare în materie civilă[1].
Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari.
Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează:
“(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.”
[1] G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.32, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
