Introducere
Uniunea Europeană (UE) este acum, ca mărime, a doua piaţă energetică din lume. în prezent, Uniunea importă 73% din necesarul său de petrol şi 44% din necesarul său de gaze naturale. Această dependenţă a sistemului energetic european de hidrocarburile de import se poate transforma, în condiţiile unui scenariu de antagonizare a relaţiilor internaţionale, într-o vulnerabilitate structurală foarte importantă.
Factorul rus în ecuaţia de securitate energetică a Europei
20% din petrolul şi 24% din gazele naturale importate de UE provin din Rusia. La nivel comunitar se constată o cerere tot mai mare de gaz natural pentru producţia de electricitate, atât pe fondul declinului producţiei de gaze din Marea Nordului, dar şi a exigenţelor de ordin ecologic (gazul generează un nivel de poluare al mediului înconjurător mult mai mic decât cel al petrolului sau al cărbunelui). Estimările arată că, dependenţa comunitară de importul de hidrocarburi se va accentua, acesta ajungând la 70% în 2030 (93% din petrolul consumat şi 84% din gaz vor fi importate). în ciuda măsurilor de eficientizare a consumului energetic (UE este lider mondial în managementul energiei şi în folosirea resurselor energetice regenerabile1), cererea de energie continuă să crească cu 1-2 procente pe an. Fără a lua în calcul producţia internă a ţărilor membre UE (46%), trei state contează cu adevărat pentru aprovizionarea cu gaz a Europei: Rusia (24%), Norvegia (15%) şi Algeria (11%). Aşadar, când UE vorbeşte despre „securitatea sa energetică” trebuie să înţelegem că se referă predominant la securitatea aprovizionării sale cu gaze naturale. Nu este dificil de identificat statul care suscită îngrijorările cele mai mari ale europenilor.
Repere istorice
Cooperarea ruso-europeană în materie de gaz a început la mijlocul anilor ’40, mai întâi cu ţările din lagărul socialist, prima dintre ele fiind Polonia. în 1967 a fost construită o conductă din URSS până în Cehoslovacia, iar anul următor a marcat debutul exporturilor către Europa de vest, primul client fiind compania austriacă OMV. Au urmat contracte semnate cu Italia (1965), Germania (1970), Finlanda (1971), RDG (1973), Bulgaria (1974), Franţa şi Ungaria (1975). în 1980 a fost construită conducta MEGAL pentru transportul gazelor destinate Franţei. Ulterior această listă a cuprins şi alte state.
Baza juridică a exportului de gaze în ţările Europei Centrale şi de Vest o constituie contractele pe termen lung (15-25 ani). Tipic pentru acestea este clauza „ia sau plăteşte”, potrivit căreia, clientul este obligat să plătească pentru o cantitate minimă de gaz chiar dacă consumul real se va situa sub aceasta. în mod tradiţional, în contractele pe termen lung preţurile la gaz sunt legate de cele la petrol. Formula tradiţională de calcul a preţului la gaz pentru Europa occidentală, cunoscută şi ca „principiul valorii de piaţă” sau Netback Market Value Concept, a fost consacrată după criza petrolului din 1973-74[1].
Tabloul european actual
în cadrul UE, se remarcă o diferenţă semnificativă de la Vest la Est în ceea ce priveşte gradul de dependenţă energetică faţă de Rusia. După importul de gaze naturale ruseşti, se observă că există mai multe categorii distincte de state:
-ţări cu dependenţă zero: Belgia, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Suedia;
– ţări considerabil dependente: Polonia (47 % din consumul intern de gaze/2005), Germania (43%), Italia (30%), Franţa (26%), România (23%).
-ţări cu o dependenţă covârşitoare: Grecia (96%), Bulgaria (89%), Cehia (84%), Austria (70%), Ungaria (62%);
– ţări total dependente: Slovacia (108%), Finlanda (105%), Ţările Baltice (100%). Ar mai fi de adăugat că două ţări membre ale UE (Malta şi Cipru) nu folosesc
deloc gaze naturale în consumul lor energetic. După cum se poate observa, ultimele extinderi ale Uniunii au contribuit semnificativ la creşterea dependenţei de importul de gaze ruseşti a Uniunii Europene ca întreg, pentru unele din ţările de mai sus (Finlanda, Ţările Baltice, România, Bulgaria) Rusia fiind unicul furnizor.
Capacitatea Rusiei de a satisface cererea europeană pentru gaz
Potrivit BP Statistical Review of World Energy 2007, rezervele de gaze naturale confirmate în Rusia se situează la cca 47,65 trilioane de m[2], ceea ce reprezintă 26,3% din rezervele mondiale (în Strategia energetică oficială a Federaţiei Ruse, resursele prognozate de gaze sunt estimate la cca 127 trilioane irf). Rusia este cel mai mare producător (612,1 miliarde m[3] în 2006, adică 21,3% din producţia globală) şi exportator de gaze naturale la nivel mondial (151,46 miliarde m3 în anul 2006). Conform Gazprom Annual Report 2006, compania a produs 84,7% din producţia totală de gaze naturale realizată anul trecut în Rusia. Cea mai importantă piaţă externă a Gazprom este Europa Occidentală (unde a vândut 161,5 miliarde m3 de gaze în anul 2006), fiind urmată de Comunitatea Statelor Independente (CSI) şi Statele Baltice (unde a vândut 101 miliarde irf de gaze în 2006).
în pofida acestor date, una din îngrijorările cele mai mari a europenilor se referă la capacitatea Rusiei de a satisface pe termen lung ambele cereri pentru energie: cea internă proprie (în continuă creştere) şi cea externă (să onoreze contractele cu ţările membre UE). Această temere s-a accentuat şi mai mult odată cu anunţul Rusiei că se va orienta către alte pieţe, cum ar fi China şi SUA. în 2003, peste 70% din producţia totală de gaze naturale a Gazprom provenea din trei mari zăcăminte din Siberia de Vest, ale căror resurse au fost deja în mare parte extrase: Urengoi (în proporţie de 65%), Iamburg (54%) şi Medvejie (75,6%). Politica investiţională a Gazprom din ultimii ani nu s-a axat pe ceea ce chiar compania defineşte ca fiind „activitatea sa de bază” (producţia de gaze naturale). S-a cheltuit mai mult pe expansiunea în străinătate şi pe achiziţii fără tangenţă cu industria de gaz (de exemplu, trusturi media) decât pe dezvoltarea de noi zăcăminte şi pe ameliorarea infrastructurii. în intervalul 2003-2006, Gazprom a cheltuit cca 18 miliarde de EURO pe achiziţia de acţiuni în companii din afara sectorului gazelor naturale[4]. în prima parte a anilor 2000, declinul în producţie a „celor trei” nu s-a făcut simţit datorită lansării uriaşului zăcământ Zapoliarnoie. Din producţia de gaze naturale şi asociate (care se ridică la 556 miliarde irf) a Gazprom din anul trecut, 93% provin din regiunea autonomă Iamal-Nenetz. După 2010, producţia de gaze se va axa cu precădere pe zăcămintele mai mici sau pe cele situate în zone îndepărtate, caracterizate de condiţii climatice foarte aspre: rezervele uriaşe din peninsula Iamal, din Marea Barenţ (zăcământul Ştokman), din Golfurile Obskaia şi Tazovskaia, din estul Siberiei şi Extremul Orient rus.
în ceea ce priveşte cererea de pe piaţa lor internă, oficialităţile ruse asigură că nu există motive de nelinişte. în noiembrie 2006, guvernul de la Moscova a dat în cele din urmă curs cerinţelor instituţiilor financiare internaţionale de a pune capăt subsidiilor interne la energie, aprobând un program de aducere treptată a preţurilor gazelor naturale la nivelul celor de pe piaţa internaţională[5]. Astfel, după 2011 piaţainternă rusă va fi la fel de atractivă ca şi cea externă în termeni de profitabilitate. însă, conform „Strategiei energetice a Rusiei pe perioada până în 2020″, Rusia planifică să acopere cererea internă de energie mărind participarea hidroenergiei, a energiei nucleare şi a cărbunelui în consumul total[6]. în perioada următoare Rusia va investi masiv în construcţia de hidrocentrale la Est de Urali şi în construcţia de noi centrale atomice (se presupune că de la 8, câte are în prezent, numărul acestora va ajunge la 40). Astfel mult mai mult gaz va fi disponibil pentru export. „Vom folosi gazul (ca sursă primară de energie – n.n.) doar atunci când nu vom avea încotro”, spunea consilierul special pentru economie al preşedintelui Vladimir Putin, Igor Şuvalov, în cadrul unei conferinţe comune cu Gerhard Schroder, susţinută la Berlin, în ianuarie 20 07[7].
Deficitul de hidrocarburi la export este şi va fi acoperit de gazele importate din statele Asiei Centrale (Turkmenistan[8], Kazahstan şi Uzbekistan). Iată ce spune Strategia energetică rusă referitor la acest aspect: „Rusia este interesată în atragerea de proporţii şi pe termen lung în balanţa sa energetică şi de carburanţi a resurselor de hidrocarburi (în special gaze naturale) din ţările central-asiatice membre ale Comunităţii Statelor Independente. Asta nu numai că ne va permite să economisim resursele zăcămintelor de gaze din nordul Rusiei pentru generaţiile viitoare şi să evităm necesitatea de a face investiţii de capital forţate în dezvoltarea lor, ci ne va da posibilitatea să micşorăm presiunea exercitată asupra pieţelor care reprezintă un interes strategic pentru Rusia”[9].
în acest punct al studiului nostru, considerăm oportun să aducem în discuţie Tratatul Cartei Energetice, un document semnat la Lisabona în 1994 şi intrat în vigoare în aprilie 1998. Carta Energetică constituie în prezent un punct extrem de senzitiv în relaţia ruso-europeană. Neratificarea până la această oră a Cartei de către Rusia[10], dar şi negocierile încă în derulare pentru Protocolul de Tranzit al Cartei Energetice (primul draft al acestui document a fost propus în 2003) nu par să surprindă în lumina citatului de mai sus. Miza disputei îl constituie în cele din urmă optica diferită pe care o au ruşii şi europenii asupra conceptului de „securitate energetică”[11]. Citatul indică cât se poate de clar faptul că ratificarea Cartei
Energetice (document care obligă semnatarii să acorde tranzitarea liberă a resurselor energetice pe teritoriul său, indiferent de originea sau destinaţia acestora) şi a Protocolului de Tranzit este în contradicţie cu interesele strategice ale Rusiei în acest domeniu. Ratificarea ar obliga Rusia să asigure liberă trecere hidrocarburilor din statele central asiatice către UE. Ori, Gazpromul, încă de pe vremea când era condus de Rem Viahirev, s-a opus cu înverşunare ratificării. Mărturie stau dezbaterile din Duma de Stat şi argumentele expuse de către reprezentanţi ai companiei cum ar fi Iurii Komarov (în prezent Director General al Sevmorneftegaz[12]), cu prilejul audierilor. Acesta spunea că ratificarea „ar distruge piaţa carburanţilor şi sistemul contractelor pe termen lung” şi „ar putea declanşa dezintegrarea industriei de gaz a Rusiei” tocmai datorită accesului pe care l-ar avea Kazhstanul sau Turkmenistanul la gazoductele ruseşti. Acesta arăta că pătrunderea pe piaţa a gazelor mai ieftine decât cele ale Gazpromului va avea drept consecinţă scăderea preţurilor şi a veniturilor realizate din export, având un „efect advers” asupra bugetului de stat rus[13]. Printre argumentele frecvent invocate de Rusia împotriva ratificării se număra şi acela că, nici alte state-importante producătoare de gaz nu au semnat Carta (Algeria, Canada, SUA[14]) sau nu au ratificat-o (Norvegia).
Analistul Vladimir Socor sintetizează extrem de reuşit riscul pe care îl reprezintă perpetuarea acestei stări de fapt pentru europeni: „Această situaţie (de cvasimonopol asupra rutelor de tranzit dinspre malul estic al Mării Caspice spre ţările consumatoare – n.n) este fără precedent şi fără paralelă în lumea energiei şi a geopoliticii. Rusia (…) absoarbe petrolul şi gazul produs în bazinul estic al Mării Caspice. în consecinţă, Europa, principalul potenţial consumator al energiei caspice, alunecă într-o dublă dependenţă faţă de Rusia – de livrările ruse, dar şi de tranzitul prin Rusia al livrărilor din această regiune”[15].
Piaţa internă a gazului natural
Conjunctura mondială face imperativă necesitatea ca UE să vorbească „cu o singură voce” în domeniul energiei. Dar, la acest moment, Uniunea este incapabilă de acest lucru. Paradoxul situaţiei actuale este dat de faptul că, deşi energia (cărbunele şi energia atomică) s-a aflat la originea primelor tratate ale Comunităţii Europene – CECO şi EURATOM – tratatul Uniunii Europene nu conţine prevederispecifice pentru energie[16]. UE are competenţe doar în domenii conexe, cum ar fi Concurenţa şi Protecţia mediului, prerogativele ce ţin de domeniul energiei rămânând esenţialmente naţionale.
Obiectivul imediat este de a extinde piaţa unică şi la domeniul energiei, prin crearea unei Pieţe Energetice Interne caracterizată de o reală concurenţă la nivel european şi în perspectivă – apariţia unei Politici Energetice Externe comune. Carta Verde din 8 martie 2006[17] propune chiar dezvoltarea unei Comunităţi Energetice pan-europene prin integrarea ţărilor vecine din sud-estul Europei în piaţa energetică comunitară (Tratatul Comunităţii Energetice semnat la Atena, la 25 octombrie 2005), dar şi prin participarea Turciei, Ucrainei, a ţărilor caspice şi mediteraniene în cadrul definit de Politica Europeană de Vecinătate şi Planurile sale de Acţiune.
Două directive au creat condiţiile pentru liberalizarea progresivă a pieţei de gaz din UE: Prima directivă a gazului (1998) şi a Doua directivă a gazului (2003). Până în 1998, pieţele de gaz europene erau naţionale[18], fiind dominate de o mare companie naţională care deţinea drepturi exclusive pentru import, era proprietara conductelor şi, de multe ori, a lanţului de distribuţie. Ambele directive stabilesc reguli comune pentru depozitarea, transportul, furnizarea şi distribuţia gazului natural.
Directiva 98/30/EC din 22 iunie 1998x% a abolit toate drepturile exclusive de pe piaţa internă de gaz. Directiva a definit cine sunt consumatorii care pot să-şi aleagă liber furnizorul şi a stabilit posibilitatea ca terţii să poată accesa reţelele de transport şi distribuţie de gaz ale actorilor dominanţi de pe piaţă. De asemenea, ea mai prevedea o contabilitate transparentă şi separarea evidenţelor contabile pentru diferitele tipuri de activităţi legate de gaz[19]. Deschiderea pieţei era prevăzută să se producă în trei etape: să atingă echivalentul a 20% din consumul anual de gaz la nivel naţional până în 2000, 28% – după 5 ani de la intrarea în vigoare a directivei (în 2003) şi 33% – după 20 de ani de la intrarea în vigoare a directivei (2018). Adoptarea strategiei Lisabona, în martie 2000, a avut drept consecinţă urgentarea procesului de liberalizare, ducând la amendarea acestei directive.
Directiva 2003/55/EC din 26 iunie 2003 a desăvârşit cadrul propice pentru liberalizarea pieţei gazului, adâncind reglementarea cu privire la organizarea şi funcţionarea sectorului (inclusiv LNG, biogaz, gazul obţinut din biomasă şi alte tipuri de gaz). Ea prevede restructurarea juridică a companiilor integrate pe verticală din industria gazului. Aceasta se va face prin separarea (cel puţin sub aspectul formei juridice, a organizării şi a luării deciziilor) operatorilor sistemelor de transport şi distribuţie de activităţile care nu au legătură cu acestea. Directiva fixa 1 iulie 2004 ca dată pentru liberalizarea pieţei pentru consumatorii industriali şi 1 iulie 2007 ca dată pentru deschiderea completă a pieţei (când toţi consumatorii europeni vor putea cumpăra gaz şi electricitate de la orice furnizor din cadrul UE atunci când vor dori).
Cu toate astea, procesul de liberalizare avansează încet. în practică continuă să predomine contractele pe termen lung. Acestea, deşi cruciale pentru stabilitatea aprovizionării cu gaze, vin în acelaşi timp în contradicţie cu direcţia trasată de Comisia Europeană (liberalizarea pieţei gazului) deoarece vor ţine captive o cantitate semnificativă de gaze, limitând lichiditatea pieţei, implicit şi competiţia de pe piaţa europeană.
Un rol important în dezvoltarea unei pieţe liberalizate a gazului şi în stimularea competiţiei va reveni hub-urilor de gaz. Acestea sunt definite ca puncte nodale unde se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii pentru a efectua tranzacţii care au drept obiect gazul – o platformă pentru comerţul pe termen scurt cu gaz. ifub-urile pot fi fizice sau virtuale. Marea Britanie a fost primul stat din UE care şi-a liberalizat piaţa gazului (în 1988) şi a creat un hub virtual – National Balancing Point (NBP) care este şi cel mai mare din Europa. Alte exemple de hub-uri virtuale sunt TFF (Olanda), PSV (Italia), PEG (Franţa). Cele mai mari hub-uri fizice din Europa se află la Zeebrugge (Belgia), Bunde (Olanda), Baumgarten (Austria) şi Emden (Germania).
Reciprocitatea relaţiei ruso-europene: între deziderat şi realitate
Prezenţa companiilor străine în sectorul de upstream (prospectarea şi exploatarea zăcămintelor de gaz şi petrol) rus este redusă. Legislaţia din Rusia este destul de restrictivă pentru investitorii străini. Aceştia nu au voie să deţină mai mult de 49% dintr-o companie rusă şi doar companiile înregistrate în Rusia au dreptul să participe la licitaţii pentru acordarea licenţelor de extracţie/exploatare. în general, ruşii nu au încredere în ceea ce americanii denumesc „a win-win situation” atunci când fac afaceri cu companii din Vest. însă Occidentul şi, în particular Europa, ar trebui să insiste pe crearea unei relaţii de reciprocitate cu Rusia: pe deschiderea pieţei, pe respectarea regulilor de piaţă, pe necesitatea creării unui cadru legislativ favorabil investiţiilor străine.
Interesul companiilor din vest de a participa în segmentul de upstream din Rusia este arhicunoscut. Ruşii, la rândul lor, au condiţionat accesul la acesta de o măsura similară: accesul direct al companiilor ruse la segmentul de downstream (vânzare şi distribuţie) occidental. în pofida acestui fapt, două fenomene economice de sens contrar s-au accentuat în decursul anului 2006 şi anume: pe de o parte, preluări forţate ale proiectelor de investiţii occidentale în Rusia (1), iar pe de altă parte, achiziţii de infrastructură şi sisteme de distribuţie de către Gazprom chiar în Occident (2)[20].
(1) Excluderea investitorilor străini: în paralel cu avansarea rapidă a Gazprom pe pieţele de downstream europene în 2006, în Rusia, în a doua jumătate a anului, s-a constatat o tendinţă de excludere a investitorilor străini, totală sau prin diminuarea considerabilă a participării lor în proiectele de exploatare. După deschiderea economică produsă sub mandatul lui Boris Elţîn, se constată un proces de închidere, manifestat prin înlăturarea fără prea multe menajamente a companiilor internaţionale şi prin revizuirea Acordurilor de exploatare şi împărţire a producţiei (PSA[21]) semnate la mijlocul anilor ’90. Reticenţa pe care o manifestă Rusia atunci când vine vorba de sectorul său energetic se traduce printr-o politică de limitare a accesului şi de reducere la minimum a rolului multinaţionalelor pe piaţa sa. Pentru exemplificare, ne propunem să trecem în revistă ce s-a întâmplat în cazul a două proiecte care nouă ni se par reprezentative pentru fenomenul evocat mai sus.
- Zăcământul Ştokman, descoperit în 1988, se estimează că ar avea rezerve de 3,7 trilioane de m3 de gaz. Zăcământul este situat în platoul continental al Mării Barenţ, la 600 de kilometri în larg şi o adâncime de 320-340 de metri sub apă, într-o zonă cu gheţari plutitori. Dezvoltarea lui va fi extrem de costisitoare şi va necesita folosirea de tehnologii sofisticate. Ideea de a implementa un proiect de tip LNG în prima fază (până în 2012) a funcţionat ca un veritabil magnet pentru companiile străine. Chevron şi ConocoPhilips (din SUA), Total (din Franţa), Statoil şi Norsk Hydro (din Norvegia) şi-au manifestat interesul de a deveni parteneri ai Gazprom în acest proiect. Contrar aşteptărilor, în octombrie 2006, Gazprom a renunţat la înfiinţarea consorţiului, declarând că va dezvolta pe cont propriu zăcământul asociind totuşi companiile străine în calitate de contractori. Nu s-a renunţat de tot la proiectul LNG, dar prioritatea a fost mutată de pe acesta pe conducte (rezervele de aici vor alimenta, începând cu 2013, Gazoductul Nord European). în acest sens, la 13 iulie 2007 a fost semnat deja un Acord Cadru privind principalele condiţii de coooperare pentru prima fază a proiectului între Gazprom şi Total. Urmează să fie înfiinţată o companie mixtă special pentru dezvoltarea zăcământului, în care
Gazprom va deţine 75%, iar Total – 25%, cu posibilitatea de a implica şi alte companii (în proporţie maximă de 24%, astfel încât Gazpromul să-şi păstreze pachetul majoritar).
Una din raţiunile care s-au aflat în spatele acestei decizii este descoperirea de către ruşi a faptului că pot să facă foarte repede rost de capitalul de investiţie pe pieţele financiare occidentale, fără a oferi vestului un acces real în segmentul său de upstream. A fost astfel spulberat mitul că Vestul este indispensabil Rusiei pentru investiţiile din sectorul energetic. Rusia a arătat că poate face rost rapid de lichidităţi prin listarea unor întreprinderi de stat la bursele din Occident. Pentru a da un exemplu, vânzarea, în iulie anul trecut, a 15% din acţiunile Rosneft în cadrul unei Ofertări Publice Iniţiale[22] au adus autorităţilor ruse aprox 11 miliarde de USD, fără ca ţările occidentale să aibă vreun cuvânt de spus legat de producţie sau export. De altfel, acest aspect a fost evidenţiat chiar de preşedintele Putin într-un interviu publicat în „Suddeutsche Zeitung” la 10 octombrie 2006: „In order to become a participant and a partial owner of the resources, it is necessary to offer Gazprom certain assets. Not money, but assets. Money is not neededfor such high-liquidity projects and can be easily raised on worldfinancial markets. Assets are a must. But no one was able to offer equal assets for such huge – 3.7 trillion cubic meters – reserves”.[23]
- Proiectul Sahalin II. Din 1994, proiectul Sahalin II a fost dezvoltat de consorţiul Sahalin Energy, compus din companiile Shell în calitate de operator (cu 55% din acţiuni), Mitsui (25%) şi Mitsubishi (20%). Prin abuzul inspecţiilor de mediu şi prin ameninţarea cu revocarea licenţelor de către stat, Moscova a forţat renegocierea termenilor Acordului de exploatare şi împărţire a producţiei din 1994. în faţa ameninţărilor cu intentarea de procese pentru „daune ecologice” în valoare de 30 de miliarde de dolari de către Inspectoratul rus al mediului (RosPrirodNadzor)[24], în decembrie, Shell a cedat Gazpromului partea leului deţinută în acest proiect. Potrivit noului aranjament, Gazprom a preluat 51% plus o acţiune, Shell şi-a redus participaţia la 27,5%, iar companiile japoneze – la 12,5% (Mitsui) şi respectiv 10% (Mitsubishi). Pentru acţiunile sale Gazprom va plăti 7,45 miliarde de dolari, un preţ sub valoarea reală. Mai mult, acţionarii minoritari vor contribui cu încă 3,6 miliarde de dolari la costul proiectului, bani pe care compania rusă îi va returna acţionarilor străini din profiturile obţinute ulterior. Rezervele situate în larg ale proiectului sunt estimate la 150 milioane tone de petrol şi 500 miliarde m3 de gaze naturale. Proiectul include construirea a trei platforme de foraj marin, prima uzina de lichefiere a gazului din Rusia, două conducte (una de petrol, alta de gaz) fiecare de 800 km lungime şi un terminal pentru export maritim.
(2) Consolidarea poziţiei hegemonice a Gazprom pe piaţa energetică europeană: Deschiderea pieţei de gaz din UE i-a permis Gazpromului să-şi consolideze şi mai mult poziţia pe piaţa energetică europeană. Compania rusă are drepturi exclusive pentru exportul de gaz în baza legii federale („Despre exportul de gaze”) adoptate în 2006. Ea comercializează gazul în exterior atât prin vânzare directă, cât şi prin subsidiare sau companii mixte create cu firme locale (de exemplu, ZMB sau Wintershall Erdgas Handelshaus) sau prin firme comerciale intermediare înregistrate în paradisuri fiscale (cum este RosUkrEnergo).
Totodată, Gazprom este compania rusă cu cele mai mari investiţii în străinătate. Pentru o idee de ansamblu a ceea ce înseamnă investiţiile gigantului rus în Europa, vezi şi Tabelul 1 (cu ambele sale componente). Anul 2006 a prilejuit o nouă expansiune a Gazpromului pe pieţele europene de energie. Proporţiile acesteia sunt date de numărul de contracte încheiate (vezi Tabelul 2). Au fost încheiat alianţe strategice cu companii europene ca E.ON Ruhrgas şi MOL. Au fost prelungite contractele existente cu principalii săi parteneri tradiţionali (Austria, Germania, Franţa, Italia). Gazpromul a căpătat dreptul de a vinde direct gaz consumatorilor finali în unele din aceste pieţe, şi cel de a comercializa şi distribui gaz în marea majoritate a acestora. Strategia agresivă a concernului rus a facilitat intrarea pe pieţe noi (Danemarca, Marea Britanie, Olanda şi Belgia). După caz, au fost semnate, contracte, memorandumuri sau acorduri preliminare în perspectiva importurilor pentru unele din aceste ţări, acum încă producătoare de gaz, sau în vederea construirii de depozite subterane (vezi Tabelul 2.2).
De fapt, singurul eşec înregistrat de monopolul rus în 2006 este legat de preluarea Centrica (cel mai mare distribuitor de gaze) şi a companiei internaţionale Scotish Power din Marea Britanie, preluare zădărnicită de guvernul britanic prin reinstituirea legislaţiei protecţioniste.
Dintre toate ţările europene, Germania are cele mai strânse legături cu Rusia. Cu toate astea, Angela Merkel nu a manifestat entuziasmul predecesorului său, Gerhard Schroder, pentru o „relaţie energetică specială” cu Rusia, chiar şi atunci când preşedintele Vladimir Putin a propus să facă din Germania hub-ul pentru majoritatea livrărilor de gaze către Europa. Doamna cancelar a dat totuşi undă verde construcţiei Gazoductului Nord European, consimţământ care, pe lângă faptul că urmează interesul naţional german, mai exprimă ceva. Proiectul pus la cale de fostul cancelar Gerhard Schroder şi de preşedintele Putin, dincolo de faptul că răspunde necesităţii de diversificare a rutelor de transport (atât pentru UE, cât şi pentru Rusia), transmite un mesaj foarte important, şi anume acela că Rusia nu doreşte intermediari în dialogul său cu ţările cheie din vest. Ea nu este interesată să confere vecinilor săi rolul de brokeri sau de punţi de legătură, ci îi percepe mai degrabă ca pe nişte verigi slabe, încercând cu tot dinadinsul să minimizeze dependenţa de tranzitul prin Belarus, Ucraina, Polonia sau Ţările Baltice. Astfel, considerăm că proiectul acesta (mult mai costisitor decât ar fi fost construirea celei de-a doua ramuri a gazoductului Iamal şi mult mai riscant din punct de vedere ecologic) diminuează din capacitatea de negociere a ţărilor de tranzit din Europa Centrală şi de Est în raport cu Rusia.
Răspunsurile individuale – aranjamentele separate cu Gazprom – pe care statele membre UE le-au dat la criza ucrainiană de la începutul anului trecut au însemnat ratarea unei ocazii bune pentru acţiune concertată. Rămâne de urmărit cum va reacţiona Uniunea la manifestarea monopolului rus pe pieţele sale de downstream. Să amintim că UE a blocat accesul companiilor Honeywell şi Microsoft pe piaţa europeană în baza legislaţiei antitrust. Oare va proceda la fel în cazul Gazprom?
Multiplicarea furnizorilor. Gazoducte alternative.
Securitatea energetică a Europei înseamnă esenţialmente coridoare energetice alternative, dar, în egală măsură, şi surse multiple de furnizori. Vom sublinia aici că, una dintre premisele operaţionale ale studiului nostru – „importate” din logica constitutivă a NATO – este aceea a indivizibilităţii securităţii energetice a statelor UE. Astfel, o sursă alternativă, vitală şi imperativă în demersul de maximizare a securităţii energetice europene rămâne conexarea Europei cu furnizorii de gaze naturale din Asia Centrală prin coridoare energetice necontrolate de Rusia şi Gazprom. Altfel spus – permeabilizarea spaţiului Caspic de către politicile energetice europene.
Acest macroproiect energetic reuneşte trei alte microproiecte interdependente: pe de o parte, gazoductul SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce conexează Baku (Azerbaidjan) cu Erzurum (Turcia) şi care se bazează în special pe exploatarea zăcământului de la Şah Deniz (care în sine are posibilitatea asigurării autosuficienţei Azerbaidjanului în materie de gaze naturale şi care transformă statul caucazian într-o sursă alternativă extrem de importantă). în acest context, interesul major al Europei şi al Statelor Unite este acela de a dezvolta SCGP printr-un Coridor Sudic care se va articula pe două direcţii strategice: pe de o parte, gazoductul TGI (Turcia-Grecia-Italia), iar pe de alta parte – gazoductul Nabucco. Raţionalitatea constitutivă a acestui macroproiect de conexare a Europei cu furnizorii din Asia Centrală este aceea a proiectării unei infrastructuri energetice capabile să furnizeze Europei diversitate în alimentarea sa cu gaze naturale: „we hope to see a ring of gas infrastructure extending back to the Caspian Sea and around the Black Sea into Europe (…) to provide Europe with some genuine diversity in gas supply”[25].
Un alt element extrem de important pentru diversificarea furnizorilor de energie ai Europei pleacă de la premisa simplă că securitatea naţională are de câştigat atunci când pieţele funcţionează eficient. Eficacitatea pieţei europene energetice este subminată în condiţiile în care există un monopol capabil să fixeze preţuri preferenţiale datorită controlului exercitat asupra infrastructurii şi a reţeleide gazoducte care alimentează Europa. Spre exemplu, Gazpromul cumpără gazul din Asia Centrală cu un preţ de 100 de dolari pe 1.000 de irf, îl transportă prin propria sa reţea energetică şi îl revinde în Europa cu un preţ de trei ori mai mare. în momentul în care proiectul gazoductului SCGP va fi articulat cu gazoductele Nabucco, respectiv TGI, această sursă alternativă de alimentare va permite Europei să negocieze preţuri mai bune cu Gazprom. Concurenţa de piaţă va induce o disciplinare a relaţiei de negociere dintre Europa şi Gazprom fixând-o pe fundamente mai echitabile. Ideea principală este aceea de a forţa Gazpromul să adopte un comportament de piaţă, să funcţioneze în termeni concurenţiali, să negocieze, şi nu să impună sau să dicteze preţuri preferenţiale la energie.
în mod fundamental raţionalitatea constitutivă a tuturor acestor iniţiative de diversificare a alimentării energetice a Europei nu trebuie lecturate de pe o poziţie ontologic anti-Rusia, obiectivul de bază fiind acela de a injecta un plus de competiţie comercială, care să regleze relaţia Europa-Gazprom, fixând-o într-o paradigmă în care domină raţiunea de piaţa şi nu cea politică.
Miza principală a ceea ce încercăm să sugerăm în momentul în care vorbim de securitatea energetică a Europei este că UE ar trebui să poată accesa surse alternative de furnizori de energie, de o manieră care să nu amplifice dependenţa energetică de un singur furnizor (Rusia). în câteva state europene, mai ales cele care istoric şi geopolitic se află plasate într-o zonă extrem de sensibilă prin apropierea de Rusia (Europa Centrală a fost, din acest punct de vedere, un spaţiu predilect de proiectare a intereselor ruse de securitate), dependenţa energetică este vizualizată ca un element de maximă vulnerabilitate, cu potenţial de afectare chiar a independenţei şi a suveranităţii naţionale. Menirea statului ca structură este aceea de a produce şi securiza câteva bunuri publice primare, ca miză a contractului social existent între guvernaţi şi guvernanţi: continuitatea exerciţiului de guvernare, capacitate militară, bunăstarea populaţiei şi integritate teritorială[26] (în mod fundamental, prin politica de securitate naţională, statul este un producător de bunuri publice primare). în cele ce urmează ne propunem să aplicăm această conceptualizare peste discursul public al elitelor din statele Europei Centrale. Acestea nuanţează şi contextualizează o serie de elemente specifice, derivate din situaţia lor regională şi care, asamblate într-un „snapshot”, ne indică interesele lor strategice vitale în zona securităţii energetice. Vom utiliza ca punct de plecare Ungaria.
într-un discurs ţinut cu ocazia zilei de 9 mai 2007, premierul acestei ţări, Ferenc Gyurcsâny, prezenta interesele de securitate energetică pe care Ungaria le articulează în baza contextului geoenergetic de maximă sensibilitate având învedere starea de hiperdependenţă a economiei sale de gazul rusesc. Astfel, dacă ponderea gazului în asigurarea consumului energetic global al Ungariei este de 40%, 80% din consumul total de gaz este din import. Ceea ce acutizează starea de hipervulnerabilitate este realitatea statistică că 85% din importul de gaze provine dintr-o singură sursă, anume Rusia. Această realitate energetică reprezintă simultan o problemă de politică externă şi de securitate, obiectivul cu prioritate zero fiind securizarea unui furnizor sigur, pentru consumatorii din Ungaria”[27]. Asistăm în continuare la sintetizarea unei realităţi, pe care o considerăm relevantă în descrirea contextului de maximă dependenţă, pentru întreaga Europa: a depinde de un singur stat-furnizor înseamnă în mod fundamental a te expune potenţialităţii de afectare şi diminuare a suveranităţii naţionale: „I want to be very clear and specific once again about our standpoint. Mad would be the country which was happy about depending on a single supplier for the purchase of a strategically important service and product. Ifyou depend on a single otherparty, then you are exposed. And he who is exposed can rightly feel that national sovereignty maybe harmed.” Considerăm această formulare reprezentativă pentru acele elite ce articulează un anumit fenotip istoric de maximă sensibilitate pe relaţia cu Rusia, percepută instinctiv drept o putere expansionistă. Această optică rutinizată la nivelul opiniei publice din state care, datorită proximităţii, se simt ameninţate de politicile şi interesele Rusiei, răspunde pragmatic unei realităţi care nu mai poate fi tolerate. De aici şi miza care trebuie să reprezinte raţionalitatea oricărui proiect de securizare strategică a Europei pe dimensiunea energetică: „Surse diversificate şi livrări suficiente din surse pe cât posibil de diversificate”. Continuarea raţionamentului reprezintă în sine un avertisment extrem de dur la adresa incapacităţii europenilor de a-şi concerta politicile energetice. Premierul Ungariei consideră că, din punct de vedere energetic, o ţară are două obligaţii fundamentale: diversificarea furnizorilor şi securizarea unei cantităţi suficiente de gaz sub formă de stocuri (prin dezvoltarea unei infrastructuri de depozitare): „On the other hand, it would be irresponsible for any country not to match the obligation to diversify with the equally strong obligation to otherwise secure a sufficient amount of supplies. Diversified sources and sufficient supplies from as diversified sources as possible. Sufficient amounts from diversified sources. With regard to directions, sources and otherwise. It is very natural. We are looking for the equilibrium of these two pillars”. Ungaria pledează în primul rând pentru un echilibru constructiv între surse multiple de furnizare şi asigurarea unui stoc suficient de gaze depozitate (avantaj strategic, activabil în mod potenţial în situaţii critice de suspendare a fluxului curent de alimentare cu gaze). Aceste obiective interdependente răspund necesităţii de a securiza o alimentare sigură a consumatorilor maximizându-le astfel securitatea energetică. Premierul maghiar mai spune că, atunci când furnizorul este deosebit de puternic, alternativa este o proiecţie concertată, o politică energetică comună a maimultor cumpărători ce interacţionează cu acelaşi furnizor. Se poate crea o balanţă reală între nişte cumpărători care acţionează concertat şi furnizorul faţă de care fiecare cumpărător se află într-un grad mai mare sau mai mic de dependenţă energetică: „Anyway, it is good for us, it is only good for us if in a situation like this when the supplier has strong positions, then we strengthen the position of the buyers through the co-operation of several buyers. It is very obvious that the joint European energy policy is clearly grounded in joint interests. Real balance can be created if a strong supplier faces strong buyers”.
Credem că este imperativ ca orice negociere viitoare cu impact asupra domeniului energetic între UE şi Rusia să plece de la o premisă operaţională de bază, care ar trebui să se reflecte ca principiu constitutiv în toate strategiile energetice naţionale ale statelor membre UE: securitatea energetică a Uniunii este indivizibilă. Orice aranjament energetic între un stat membru al Uniunii şi un stat terţ ar trebui să poată fi demarat numai după o examinarea atentă a impactului şi consecinţelor asupra securităţii energetice europene de ansamblu. Solidaritatea, concertul, complementaritatea trebuie să devină miezul şi prioritatea politicilor energetice ale statelor UE. Este foarte adevarăt că există state (precum Marea Britanie, Germania, eventual Franţa) care sunt mai puţin tentate să adopte o poziţie şi o „retorică forte” în faţa Rusiei. Dar dacă aceste state sunt cu adevărat motorul integrării europene ar trebui să acţioneze în spirit de solidaritate şi să fie permeabile la interesele de securitate naţională ale celorlalte state membre UE. Acest punct de vedere a fost exprimat foarte elocvent de către preşedintele polonez Lech Kaczynski: „And what does positive solidarity mean? It means an ability to sacrifice one’s resources, one ‘s affluence in an effort to aid others who are weaker at the moment. And one has to make it clear that the European Union shows this propensity in a considerable degree. And herein lies its great value. But the solidarity that we are talking about requires one more thing. Namely, it requires an ability to get involved in matters that are not closely connected with a given country’s interests (…) solidarity is an ability to promote one’s own interests, but also an ability to stand up for others, even ifby doing so one does notfurther one ‘s own interests”19.
Problema de fond a UE – incapacitatea de a acţiona unitar într-o zonă de prioritate zero (precum domeniul energetic) – nu este nouă, ci una cronică, numai dacă ne gândim la efortul titanic de a da substanţă şi coerenţă spre exemplu PESA (Politica Externă de Securitate şi Aparare) în interiorul PESC (Politicii Externe şi de Securitate Comună). Amintim în acest context o reflecţie a fostului Ambasador al SUA la NATO, Robert Hunter, profund implicat în echilibristica diplomatică europeană de articulare a unei dimensiuni comune de securitate la nivelul UE: „Preventing misperceptions, especially in Washington, requires EU discipline that is difficult to achieve in an institution made up of individual national governments that often have separate and somewhat different agendas and aspirations”[28]. Considerăm ca această realitate reprezintă una dintre slăbiciunile structurale ale Europei care afectează în mod fundamental securitatea energetică a Uniunii
Europene. Cu alte cuvinte, nu putem să vorbim de avansarea eficientă şi pragmatică a agendei de securitate a Europei în absenţa unui plus de coerenţă, de complementarite, de unitate în negocierile cu Rusia şi Gazprom. Acest punct de vedere a fost enunţat clar, într-un interviu acordat ziarului România Liberă la 6 august 2007, de principalul arhitect al politicilor energetice ale SUA în zona Caspică – Matthew Bryza (Deputy Assistant Secretary, Bureau of European Affairs), un policy-maker profund angajat în demersul de maximizare şi avansare a securităţii energetice europene: „N-am auzit niciodată ca reprezentanţii sectorului energetic rusesc să meargă la Bruxelles şi să spună Comisiei Europene: «Ca partener de afaceri, am dori să negociem cu întreaga comunitate europeană pentru a dezvolta politici pe termen lung în domeniul furnizării, investiţiilor şi distribuţiei de gaze naturale care să fie benefice pentru ambele părţi». N-am văzut asta, ci doar ce aţi spus – Gazpromul merge în fiecare ţară în parte, retrăgându-se undeva cu liderii ţării şi semnând acorduri individuale. Şi foarte des liderii spun că se afla sub presiuni enorme, că dacă nu semnează va fi tăiat gazul sau contractele nu vor fi reînnoite. Observ ce observaţi şi dvs.: divide et impera.”
în acelaşi interviu, Bryza vorbeşte despre incapacitatea statelor europene de a acţiona unitar, complementar şi în spirit de solidaritate în domeniul energetic, deşi paradoxal state aflate într-un context geopolitic de o mie de ori mai sensibil prin proximitatea de Federaţia Rusă, au optat pentru politici de contestare şi respingere în concert regional a presiunilor energetice exercitate de către Rusia. Este, în special, cazul Georgiei şi Azerbaidjanului[29]. în continuare, asistăm la un „duş rece” aplicat de Bryza UE, o critică extrem de elocventă în raport cu incapacitatea Europei instituţionalizate de a securiza un minimal consens, nu la nivel retoric, ci la nivelul pragmatic al politicilor energetice comunitare: „statele din Caucaz lucrează împreună, în ciuda faptului că sunt cele mai vulnerabile dintre statele europene. Şi mă uit la colegii europeni căutând un răspuns de ce Europa nu poate face acelaşi lucru. Este un mister absolut pentru mine”.
Focus regional: Europa Centrală şi de Sud-Est
în tot acest context conturat mai sus trebuie să plasăm discuţia şi dezbaterea amplă legată de conexarea Europei cu Azerbaidjanul, proiect energetic de importanţă vitală cu scopul de a obţine un coridor energetic alternativ de alimentare a Europei ce reduce dependenţa de gazul şi infrastructura controlată de către Moscova. Reamintim că acest proiect se sprijină pe trei gazoducte:
- SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce conexează Azerbaidjanul cu Turcia. Apoi, SCGP se articulează pe două direcţii:
- gazoductul Nabucco (în stadiu de proiect) leagă Turcia cu Austria, trecând prin Bulgaria, România, Ungaria.
■ gazoductul TGI care implică Turcia-Grecia-Italia.
Pentru a preveni deschiderea Europei către furnizori alternativi Rusiei şi care nu folosesc infrastructura sa energetică, Moscova face mişcări spectaculoase propunând gazoducte ce concurează atât Nabucco cât şi TGI.
(I) într-o primă fază, Rusia a propus conducta South Stream ce se articulează pe două direcţii, una spre Vest şi Nord (pe ruta Nabucco), alta spre Sud (către Grecia şi Italia). South Stream începe la Beregovaia şi traversează Marea Neagră până în Bulgaria. De aici sunt două posibilităţi de articulare pe direcţia Italia: un coridor pe direcţia S-V (ce ar conexa Bulgaria-Grecia-Italia) sau unul pe direcţia N-V (urmând să facă legatură între Bulgaria-România-Ungaria-Slovenia şi nordul Italiei). La 23 iunie 2007, la Roma, reprezentanţii companiei energetice italiene ENI şi cei ai Gazprom au semnat un memorandum pentru construcţia South Stream. Participând la Summit-ul pe tema energiei din Europa de Sud-Est care a avut loc în 24 iunie 2007 la Zagreb, preşedintele Putin l-ar fi convins pe preşedintele Bulgariei să sprijine şi să participe în proiectul South Stream: „According to Russia ‘s account of the meeting, Parvanov eagerly accepted’[30].
Observăm în cazul proiectului South Stream aceeaşi strategie de negociere bilaterală cu state membre UE pe proiecte energetice ce amplifică dependenţa energetică a Europei de Rusia. Avem state precum Italia sau Bulgaria care, deşi şi-au dat acordul pentru TGI şi Nabucco, încurajează un proiect energetic propus să submineze tocmai raţionalitatea comercială a TGI şi Nabucco. Cele două state membre UE fac un joc extrem de periculos în măsura în care un „deal” cu Rusia, deşi poate părea în avantajul lor pe termen scurt, ar produce consecinţe negative incalculabile asupra securităţii energetice a întregii Europe.
O dezvoltare importantă pentru avansarea securităţii energetice a Europei este semnarea acordului de construcţie a gazoductului TGI la 26 iulie 2007 de către reprezentanţii Turciei, Greciei şi Italiei. La 6 iulie 2007, Grecia îşi reafirmase sprijinul pentru TGI prin semnarea unui protocol cu Azerbaidjanul (gazul care va alimenta TGI provine din această ţara).[31]
Există necunoscute foarte mari legate de proiectul Nabucco. Acest lucru se datorează în special strategiei Gazprom de a preveni realizarea acestui gazoduct, fie prin propunerea de proiecte energetice de subminare a raţionalităţii sale, fie prinstrategii de tipul „divide et impera” care să anuleze consensul şi interesele statelor implicate în susţinerea proiectului. Am văzut jocul dublu practicat de către Bulgaria, aceasta fiind permeabilă la presiunea Rusiei de a lansa South Stream (proiect de subminare a TGI, dar şi a Nabucco) – fapt paradoxal pentru că Bulgaria este o verigă esenţială în proiectul Nabucco. Să reţinem această primă încercare a Gazprom de scurtcircuitare a Nabucco prin includerea Bulgariei într-un aranjament energetic concurent şi alternativ proiectului Nabucco.
(II) O altă încercare de anulare a Nabucco este dată de tentativa Gazprom de a scoate Austria, eventual Ungaria, de pe harta Nabucco. O primă etapă este transformarea Austriei în „hub” energetic al Gazprom din Europa Centrală şi integrarea infrastructurii şi a reţelei de tranzit din Austria în reţeaua Gazprom (prin acordurile semnate în mai 2007 în timpul vizitei preşedintelui Vladimir Putin în Austria). Aceste acorduri vor face ca OMV să depindă într-o mai mare măsură de gazul furnizat de către Gazprom, ceea ce înseamnă că acesta poate avea acum un „say” semnificativ în influenţarea deciziilor şi acţiunilor OMV, ca de-altfel şi în cotrolarea asset-urilor pe care le deţine OMV. Mai mult, orice achiziţii viitoare pe care OMV le va realiza devin astfel vulnerabile unui potenţial control exercitat indirect de către Gazprom. Să nu uităm că OMV este compania austriacă parte a consorţiului internaţional care a iniţiat construcţia Nabucco (companie care în proportie de 30% este controlată de statul austriac). în ciuda acestui statut (de parte în consorţiul Nabucco), OMV va dezvolta, în baza acordurilor semnate în timpul vizitei lui Putin, împreună cu Gazprom „Un Hub de Gaze Central European” şi „Un Centru de Management ale Tranzitului Gazelor” (cel mai mare din Europa continentală) la Baumgarten. Acest proiect subminează în mod direct proiectul Nabucco, din moment ce Baumgarten era punctul terminus desemnat pentru Nabucco. Este o lovitură esenţială aplicată de Gazprom proiectului Nabucco. Relativ la cele expuse, găsim deosebit de interesantă o remarcă făcută de preşedintele executiv al OMV, care nu vede nici o problemă într-o eventuală participare a Gazprom în alimentarea gazoductului Nabucco, deşi în mod paradoxal raţionalitatea constitutivă a Nabucco este tocmai aceea că oferă o alternativă la gazul rusesc: „ Wolfgang Ruttenstorfer, OMV’s chief executive, suggested it could make sense for Russia to feed some of its gas into the Nabucco pipeline. «Why not?», he said. When reminded that the Nabucco pipeline was supposed to increase European diversification rather than increasing its dependence on Russian gas, Ruttensdorfer said, «It would be EU territory. Everything would be open» „[32].
Mai mult, în ultimele două luni presa internaţională vorbeşte de un interes sporit în achiziţionarea MOL-ului (compania ungară parte a consorţiului Nabucco) de către OMV – o companie dependentă de Gazprom, care la rândul ei este interesată în exploatarea şi dezvoltarea unor zăcăminte de hidrocarburi din Rusia şi care devine centru continental pentru gazul rusesc. în iunie 2007, OMV controla 18% din MOL, intenţionând să-şi crească participaţia până la 30%. O lună mai tarziu, OMV a anunţat că intenţioneaza să achiziţioneze întregul pachet de acţiuni. Dacă OMV ar achiziţiona MOL-ul, legislaţia anti-monopol a UE ar obliga OMV să vândă una dintre rafinăriile MOL, ce ar putea fi achiziţionată de o companieenergetică controlată de Rusia[33]. Cu alte cuvinte, un proces în două etape prin care Rusia ar putea controla o serie de bunuri strategice în Europa Centrală: „OMV is seeking access (by the Russian definition of that concept) to hydrocarbon field in Russia, on a deal that would involve a swap of Russian upstream fields in Russia, on a deal that would involve a swap of Russian upstream assets for OMV downstream assets in Central Europe”3,6. O eventuală achiziţionare a MOL de către OMV ar elimina o a doua companie din consorţiul Nabucco sau ar face proiectul Nabucco dependent de Gazprom şi de gazul rusesc. în faţa acestei perspective, guvernul ungar a decis dezvoltarea unei legislaţii care să protejeze MOL-ul şi să furnizeze mecanisme statului, în eventualitatea unei tranzacţii care ar fi permis achiziţionarea unei astfel de companii strategice de către proprietari externi.[34]
Merită menţionat că, din martie până în iulie, şi Ungaria a oscilat între sprijinul pentru Nabucco şi Blue Stream (proiect energetic al Gazprom) fiind extrem de sensibilă la oferta Rusiei de a transforma Ungaria într-un „hub” regional de depozitare şi export a gazului rusesc, afacere care a fost în cele din urmă parafată de Austria. Ungaria a fost extrem de tentată de dezvoltarea unei infrastructuri de depozitare şi stocare a gazului rusesc pe teritoriul său ceea ce ar fi sporit semnificativ securitatea energetică a consumatorului maghiar: „The Hungarian government and MOL seem seduced by Gazprom’s offer to build underground gas storage in Hungary with a holding capacity of 10 billion cubic meters, mainly for re-export and almost equal to the country ‘s annual consumption (…) This could make Hungary the hub country for Gazprom in central Europe, meaning simply that MOL would receive a part of the regional distribution business from Gazprom”338. Nu mai departe de martie 2007, primul ministru al Ungariei îşi exprima public sprijinul pentru Blue Stream şi neîncrederea în realitatea proiectului Nabucco: „Which of these two pipelines exists?” asked Gyurcsâny (…) The Blue Stream line already runs under the Black Sea to Turkey. „The Nabucco has been a long dream and an oldplan,” he said. „But we don’t need dreams. We need projects”. „The single problem with Nabucco is that wecannot see when we will have gas from it”, Gyurcsâny said. ,Jf someone could say to me definitively, you would have gas by a certain time,fine, butyou can only heat the apartments with gas and not with dreams”[35].
Concluzii
Relaţia dintre UE şi Rusia trece printr-un moment dificil la ora actuală, de redefinire chiar, am putea spune. Există multe neînţelegeri şi un nivel ridicat de neîncredere reciprocă. Comisarul European pentru comerţ Peter Mandelson a diagnosticat cu o precizie chirurgicală stadiul actual al relaţiei ruso-europene atunci când afirma că „fiecare o suspectează pe cealaltă de standarde duble. Amândouă cred că celălalt foloseşte arma energetică pe post de instrument politic. Nici una nu crede că se bucură de respectul şi bunăvoinţa din partea opusă la care ar fi normal să se aştepte”[36].
La nivel global, crearea unui sistem de securitate energetică colectivă echivalează ca importanţă provocarea din sec. XX de a crea un sistem de securitate militară colectivă. Este imperativ să se creeze un mecanism comun de apărare energetică, în special în sfera gazului natural. Acest lucru este cu atât mai valabil în cazul Europei. Dependenţa energetica europeană de Rusia este o realitate care ar trebui convertită în avantaj economic şi politc. Eşecul de a construi un parteneriat real ruso-european va prejudicia ambele părţi, şi nu numai în domeniul energetic. Europa şi Rusia au nevoie una de alta. Relaţia dintre ele este prea importantă pentru a fi lăsată pradă ambiguităţilor şi neîncrederii reciproce. Depinde de cele două să-şi definească interesele pe termen lung una în raport cu cealaltă şi să le articuleze în politici viabile. Aceasta va necesita timp şi răbdare, mai cu seamă din partea Europei.
Din nefericire, Europa rămâne la acest moment incapabilă să proiecteze politici complementare şi care să fie elaborate în sensul maximizării pe termen lung a securităţii energetice a comunităţii europene. în problematică energetică, Europa este o colecţie de politici naţionale, disparate, fără o coerenţă comunitară, care avansează exclusiv interese naţionale şi pot, separat, diminua securitatea energetică a statului vecin. Nu de puţine ori, state europene care se presupune că în baza membershipului comunitar ar trebui să îşi proiecteze politici energetice care să avanseze securitatea energetică a Uniunii, „defectează”, optând pentru o serie de acorduri bilaterale tocmai cu entitatea care poate afecta în cel mai înalt grad securitatea energetică a Uniunii. Este practic o opţiune motivată exclusiv de interese egoist naţionale în dauna unor interese comunitare. Această slăbiciune structurală oferă Rusiei şi Gazprom o fereastră de oportunitate pentru fragmentarea securităţii energetice a Europei printr-o strategie eficientă de tip „divide et impera”.
Europa ar trebui să acţioneze solidar, nu numai de pe o logică de tip „unul pentru toţi şi toţi pentru unul” în cazul suspendării alimentării cu energie, ci să articuleze totodată şi politici complementare, comune. Europa unită ar trebui mai ales să acţioneze de pe o poziţie unitară în negocierile cu Gazpromul, şi nu să prefere acordurile bilaterale, netransparente care finalmente nu reuşesc decât să vulnerabilizeze (prin amplificarea dependeţei) securitatea energetică a Europei. Aranjamentele energetice ar trebui să se perfecteze şi să se negocieze între Uniunea Europeană şi Rusia, nu între Rusia şi fiecare stat al UE în parte, stare de fapt a cărei consecinţă inevitabilă este partajarea securităţii energetice europene.
Acordurile energetice bilaterale exclusive între Rusia şi fiecare stat UE în parte, reduc securitatea energetică a Uniunii. Europa trebuie să articuleze o poziţie comună, care să fie sensibilă la interesele de securitate energetică ale tuturor statelor membre, fiind nevoie de o balanţă care să complementarizeze interesele energetice comunitare cu interesele energetice naţionale. încheind pe o notă optimistă, am dori să ne exprimăm speranţa că metabolismul din care va rezulta politică energetică europeană nu va fi un proces peste măsură de cronofag. Ideal pentru toată lumea ar fi ca UE să poată găsi cu ajutorul Rusiei, şi nu împotriva ei, reţeta de succes pentru asigurarea propriei securităţi energetice.
