SECURITATEA INTERNATIONALA SI SECURITATEA NATIONALA

Interesul naţional constă în promovarea a trei interese fundamentale ale statului:

1. Asigurarea supravieţuirii fizice a statului, ceea ce presupune implicit protejarea vieţii cetăţenilor şi menţinerea integrităţii teritoriale;
2. Promovarea bunăstării economice a populaţiei;
3. Conservarea autonomiei (autodeterminării) şi a sistemului de guvernământ al ţării, precum şi elaborarea şi realizarea politicii ei interne.

La acestea se pot adăuga şi scopuri periferice, cum ar fi nevoia de prestigiu a unui stat.

Cele mai ample dezbateri teoretice asupra interesului naţional au avut şi au loc în Statele Unite ale Americii, care sunt în plin proces de redefinire a interesului lor naţional, imprimând prin aceasta noi orientări în abordările teoreticienilor şi politicienilor din întreaga lume.

După sfârşitul războiului rece, asistăm la o emulaţie, stârnită în dezbaterea conceptului de interes american, atât în sfera academică  cât şi la nivelul jurnalistic (revistele „National Interest” şi „Foreign Affairs”) sau al decidenţilor politici. Astfel, Samuel Huntington în studiul Eroziunea intereselor naţionale americane,[1] susţine că:

• interesele americane combină problemele de securitate cu cele de etică;
• politica de securitate încearcă, în general, să menţină un echilibru între capacităţi de apărare şi angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane;
• SUA sunt o ţară puternică, dar politica externă este tot mai mult influenţată de interesele economice şi de lobby-urile grupurilor etnice;
• SUA sunt şi o putere „soft” – se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură şi putere, şi cu importul de „inteligenţe”, capital şi bunuri.

Într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane, publicat sub egida Centrului de Ştiinţă şi Relaţii Internaţionale, în 1996, sunt identificate cinci interese fundamentale americane: 1. Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă; 2. Prevenirea apariţiei unor puteri hegemonice în Asia şi Europa, ostile SUA; 3. Prevenirea apariţiei unor puteri ostile la graniţele terestre sau maritime ale SUA; 4. Prevenirea unui colaps al sistemului economic global, a pieţelor internaţionale sau a asigurării cu resurse energetice; 5. Asigurarea securităţii aliaţilor SUA.

Sub formă grafică, se pot sintetiza interesele naţionale pe patru categorii (vitale, importante, comune, conjuncturale), astfel:

 

Interese vitale	Interese importante	Interese comune	Interese conjuncturale
Păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, sociale, culturale, politice şi economice	Dezvoltarea economică, asigurarea unui potenţial economic, politic, social şi demografic care să permită o politică pozitivă, eficientă şi benefică	Armonizarea activităţilor economice cu cele sociale, legislative, politice şi culturale.	Avantaje economice, politice, sociale, culturale, în funcţie de evoluţia evenimentelor în plan global şi regional
Asigurarea securităţii naţionale.	Securitatea economică, socială, militară; siguranţa cetăţeanului, societăţii şi instituţiilor	Participarea la asigurarea securităţii şi stabilităţii zonale.	Obţinerea şi menţinerea unor noi garanţii de securitate.
Asigurarea capacităţii de supravieţuire în caz de război şi în alte situaţii-limită.	Bunăstarea populaţiei, stabilitatea şi capacitatea de regenerare a forţei economice, demografice, intelectuale şi morale	Locuri de muncă, protecţie socială, asigurarea respectării concrete a drepturilor omului.	Obţinerea unor avantaje temporare pentru populaţie, instituţii etc.
Prevenirea războiului (sau folosirea lui ca modalitate de rezolvare a unor probleme vitale).	Sistem educaţional competitiv, rezistent la perturbaţii şi receptiv la modernizări.	Facilitări în sistemul educaţional, în accesul la cultură	Valorificarea unor conjuncturi favorabile cetăţeanului şi instituţiilor

 

Termenul de securitate naţională a fost creat de către americani, de unde au rămas câteva abordări de referinţă:

• Foresthal, secretarul Marinei, în 1945: “Chestiunea securităţii naţionale nu este numai o problemă a Amatei şi Marinei. Noi avem în considerare întregul nostru potenţial de război, minele, industria, forţa de muncă, cercetarea şi toate activităţile care aparţin vieţii civile normale”;
• Walter Lippmann (Politica externă a Statelor Unite, 1943): o naţiune are securitatea asigurată atunci când nu trebuie să-şi sacrifice interesele şi este în stare să le menţină, în caz de nevoie, chiar şi prin război;
• Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor Sociale, 1968: securitatea naţională este “abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile interne în faţa ameninţărilor externe”
• Jordan şi W. Taylor, în Securitatea Naţională Americană (1981): “Securitatea naţională are un sens mai larg decât protejarea faţă de ameninţările valorilor fizice; ea implică protecţia intereselor economico-politice, a căror pierdere ar putea ameninţa valorile fundamentale şi vitalitatea statului;
• Charles Maynes, referitor la situaţia internaţională după 1989: “capacitatea de a controla condiţiile interne şi externe pe care opinia publică a unei comunităţi date le crede necesare pentru a se bucura de propria autonomie, prosperitate şi bunăstare”.
• O strategie de securitate naţională pentru secolul următor este documentul-cadru ce reglementează politica de securitate a SUA şi a fost elaborat de către Casa Albă în 1997. Cu acest prilej, definiţia securităţii naţionale (americane) apare mult extinsă.

Ameninţările la adresa SUA sunt grupate în trei mari categorii: ameninţări la nivel regional şi de stat; ameninţări transnaţionale; ameninţări provenind din posesia armelor de distrugere în masă.

Recunoscând că nici o ţară nu poate să se apere singură[2], SUA, ca lider mondial, promovează o politică de securitate internaţională în următoarele direcţii:

• susţinerea unei Europe democratice, paşnice şi nedivizate;
• întărirea unei comunităţi puternice în Asia şi Pacific;
• clădirea unui nou sistem de comerţ liber;
• menţinerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internaţională;
• dezvoltarea cooperării în problema ameninţării graniţelor naţionale;
• întărirea mijloacelor militare şi diplomatice cerute de aceste provocări.
• O nouă concepţie geopolitică şi de securitate a fost asumată de Statele Unite Americii, cu puţin timp înaintea atacării Irakului, în anul 2003. Rezumăm. În acest moment, lumea se împarte în două. Există un Miez funcţional (Functioning Core), definit printr-o reţea a globalizării, tranzacţii financiare, fluxuri ale presei liberale şi securitate colectivă. Exista aici guverne stabile, standarde de viaţă ridicate şi mai multe sinucideri decât asasinate. Pe de altă parte, există o Prăpastie neintegrată (Non-Integrating Gap), unde globalizarea este slabă sau inexistentă, sărăcia şi bolile predomină, asasinatele în masă sunt frecvente şi – cel mai important – conflictele cronice nasc viitoarea generaţie de terorişti globali. Aceasta zonă este deconectată de fenomenul globalizării. Paradigma noii securităţi este „Lipsa de conectare defineşte pericolul“. În Miez sunt incluse America de Nord, o mare parte din America de Sud, Uniunea Europeană, Rusia lui Putin, Japonia şi „economiile emergente“ din Asia (îndeosebi China şi India), Australia şi Noua Zeelandă – regiuni care însumează circa patru miliarde din cele şase cât reprezintă populaţia planetei. Din Prăpastia neinclusă în globalizare fac parte regiunea Caraibilor, aproape întreaga Africă, Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Vest şi o mare parte din Asia de Sud-Est. În acest „brâu al vulnerabilităţii“, trăiesc circa două miliarde de oameni, în general cu mulţi tineri şi venituri reduse. Astăzi, marele pericol pentru America – şi pentru securitatea mondială – nu mai vine de la mari puteri, ca fosta Uniune Sovietică în timpul războiului rece. Ca dovadă, la 11 septembrie America nu a fost atacată de către un stat sau o armată, ci de un grup de indivizi hotărâţi să moară pentru cauza lor. „Marţea neagră“ a provocat o perturbare de sistem care continuă să remodeleze administraţia (noul Departament pentru securitate internă), economia (taxa de securitate plătită de contribuabil) şi chiar societatea americană (tot mai monitorizată). Bin Laden şi Saddam Hussein sunt produse ale Prăpastiei, iar Al-Qaeda s-a instalat în ţări dintre cele mai sărace şi mai „deconectate“, ca Arabia Saudită, Afganistan, Sudan, Pakistanul de nord-vest, Somalia, Yemen. Între Miez şi Prăpastie se găsesc aşa-numitele „state de la cusătură“ (Seam States), aflate la „frontierele sângeroase ale Prăpastiei“: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Filipine, Indonezia. Acestor state le revine misiunea de a stăvili pătrunderea în Miez a reţelelor teroriste.

În aceste condiţii, strategia de securitate naţională a SUA trebuie să includă următoarele obiective: 1. creşterea capacităţilor sistemului imun al Miezului de a răspunde la perturbări de sistem de genul celei de la 11 septembrie; 2. colaborarea cu „statele de la cusătură“ pentru a proteja Miezul de exporturile nocive ale Prăpastiei, cum sunt terorismul, drogurile, epidemiile; 3. restrângerea Prăpastiei, ceea ce înseamnă nu doar îndiguirea înaintării sale, ci şi diminuarea şi slăbirea acesteia. Reducerea legăturilor Prăpastiei cu Miezul nu ar reduce şi pericolele, printre altele datorită nevoii constante a Occidentului de petrol. America trebuie să exporte în Prăpastie securitate.

Astăzi, securitatea naţională poate fi promovată în plan internaţional, într-una dintre formele fundamentale:

• “Securitatea prin cooperare”, definită prin existenţa unor condiţii acceptate de două sau mai multe state care elimină soluţia recurgerii la folosirea forţei în soluţionarea diferendelor. O astfel de formă de securitate s-a constituit în Uniunea Europeană, în urma procesului de colaborare şi negociere permanentă care se petrece la Bruxelles. O altă formă este constituirea unei “zone a păcii”, în care forţele armate nu mai au nici un rol în soluţionarea conflictului, ci instrumentele sunt exclusiv economice şi politice.
• Participarea la alianţe şi coaliţii de genul NATO, care promovează formula securităţii prin cooperare, aspectul militar al securităţii fiind asigurat de organe de conducere militară comună;
• Participarea la alianţe şi coaliţii bi- sau multilaterale, incluzând în tratatele respective capitole referitoare la asistenţă, apărare, etc.
• Recursul la reglementările dreptului internaţional, în faţa unor organisme abilitate.

De obicei se folosesc aceste abordări combinat, în funcţie de complexitatea şi urgenţa obiectivelor securităţii naţionale.

Se întâmplă adesea ca termenul de “securitate naţională” să justifice abuzul şi politica de forţă în relaţiile internaţionale, dar şi abuzul în politica internă – mai ales prin limitarea afirmării opoziţiei.

Mare parte din literatura de specialitate este dedicată caracterizării mediului de securitate, în funcţie de care se propun soluţiile de securitate. Sub acest aspect, primul pas este delimitarea ameninţărilor de securitate. În general politologii, analiştii şi teoreticienii din diferite domenii au tendinţa să ofere aceeaşi valoare termenilor: pericol, risc, ameninţare, vulnerabilitate – considerându-i sinonimi. Nu întotdeauna confuzia deranjează, dar sunt documente şi convorbiri oficiale sau semioficiale, care prin folosirea inadecvată a acestor termeni se poate da naştere la percepţii eronate ale interlocutorilor.

Pentru a evita asemenea capcane considerăm că noţiunea de ameninţare este individualizată de existenţa unui autor care o proferează având un scop şi un obiectiv pe care îl urmăreşte. Acţiunea este evident direcţionată asupra unui subiect bine determinat.

În concluzie, putem defini conceptul de ameninţare ca reprezentând un pericol potenţial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv şi o ţintă.

• Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave.
• Riscul – posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol.
• Vulnerabilitatea constituie punctul slab, sensibil al cuiva sau a ceva.

Deosebirile dintre conceptele analizate sunt date de genul proxim şi diferenţa specifică[3] care dezvăluie caracteristicile esenţiale ale fiecăruia. Acestea dau imaginea complexităţii lor în care elementele de specificitate se combină cu ipostazele multiple în care este folosit de specialiştii în domeniu şi nu numai.

Din această perspectivă, o prezentare grafică a indicatorilor care individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe atât de lămuritoare asupra valorii, locului şi rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securităţii şi apărării.

 

	Sursă (autor)	Adresă	Scop	Obiectiv	Efecte
RISC	posibilă	difuză	difuz	difuz	posibile
PERICOL	probabilă	posibilă	probabil	probabil	probabile
AMENINŢARE	certă	certă	cert	cert	certe

 

Ameninţările, pericolele, riscurile şi vulnerabilităţile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt conştientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în acelaşi areal. Sensibilităţile generate de probleme istorice deschise, nivelul de dezvoltare economică, puterea militară, ambiţiile hegemonice, interesele naţionale fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianţă militară funcţională ş.a. dau percepţiei sensuri, nuanţe şi particularităţi naţionale sau de grup.

În ce priveşte paradigmele de analiză a securităţii, în ulimii ani se impune cu autoritate gândirea de tip postmodernist a Şcolii de la Copenhaga[4]. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontologie şi epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securităţii, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic şi normativ.

Între analiştii de la Copenhaga se remarcă Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde. Răspunzând acuzaţiilor aduse de tradiţionalişti, care afirmau că acest nou model este incoerent, reprezentanţii Şcolii oferă o metodă operaţională constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiţionaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate şi economie şi propunerea unor noi modalităţi de studiu a interrelaţionării domeniilor vieţii sociale.

Securitatea este definită în funcţie de perceperea ameninţării la adresa existenţei unui obiect de referinţă ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulţime vastă, ce poate include: actori non-statali, principii abstracte şi chiar natura, în sine. De asemenea, sursa ameninţării poate fi identificată în statele agresive, tendinţele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecinţă, în concepţia Şcolii de la Copenhaga, ameninţările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieţii: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. În opinia specialiştilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea şi evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” iniţiate de actorii principali ai vieţii sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât şi în cele non-militare ale securităţii, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).

În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securităţii se remarcă cea a lui James N. Rosenau[5], care realizează o interesantă corelaţie între teoria complexităţii, a haosului, şi conceptul de securitate. Teoria complexităţii reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sisteme nonlineare au următoarele caracteristici:

– intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale;

– întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părţilor sale şi, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente;

– înlănţuirea cauză – efect nu este evidentă;

– fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul graniţelor proprii, se auto-organizează.

Alvin M. Saperstein scria, în studiul „Complexitate, haos şi politica de securitate naţională: metafore sau instrumente?”[6], că interacţiunile dintre statele-naţiune, inclusiv războiul, sunt similare interacţiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează succint cele două războaie mondiale. În Europa premergătoare Primului Război Mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a fost de ajuns pentru a declanşa un carnagiu, care a implicat un întreg continent, a dus la pierderi uriaşe de vieţi omeneşti, a modificat naţiuni şi guverne. În Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, uciderea a sute, chiar mii, de oameni, tot în Balcani, nu a influenţat restul lumii la acelaşi nivel, consideră autorul.

În primul caz, o schimbare redusă a parametrilor sistemului a condus la transformarea majoră a acestuia (dacă sistemul ar fi fost unul matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiţia haosului). În cel de-al doilea caz, perturbaţiile s-au diminuat, pe măsură ce s-au disipat în sistem (indicator al existenţei unui sistem matematic sau fizic stabil).

În acelaşi timp, James Rosenau studiază evoluţia mediului internaţional de securitate, înainte şi după Războiul Rece, prin prisma aceleiaşi teorii a complexităţii. Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naşte o nouă epocă, o epocă a multiplelor contradicţii: sistemul internaţional este mai puţin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradicţii rezultă o serie de interogaţii complexe: Cum poate fi evaluată o lume caracterizată de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spaţiu politic aflat într-o continuă transformare, în care, simultan, unele dimensiuni se erodează, iar altele se întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate naţională, astfel încât să includă noţiuni diferite, precum identitate, afiliaţie şi teritorialitate? Rosenau afirmă că limpezimea unor asemenea întrebări, dar şi incertitudinea pe care o generează, întăresc convingerea că suntem adânc implicaţi într-un proces de transformare epocală, proces susţinut de o nouă viziune asupra lumii şi, implicit, asupra mediului de securitate. În miezul acestei viziuni se află convingerea că ordinea care caracterizează familiile, comunităţile, ţările şi sistemul global, se bazează pe contradicţii, ambiguităţi şi incertitudini.

În mediul internaţional caracterizat, în prezent, de inter-relaţionări cărora nici un actor internaţional nu i se poate sustrage, securitatea naţională este indisolubil legată de securitatea internaţională. Relaţia este cu atât mai strânsă cu cât interesul naţional capătă valenţe mondiale, astfel încât în cazul Statelor Unite spre exemplu, securitatea naţională a devenit una cu o concepţie şi o practică a securităţii internaţionale.

La începutul acestui mileniu, aşa cum sunt sistematizate de Eugen Bădălan şi Teodor Frunzeti[7], caracteristicile mediului de securitate internaţional sunt:

• Caracterul dinamic şi adesea imprevizibil al mediului de securitate, în care se succed în prim-plan actorii statali şi cei non-statali;
• Concentrarea puterii economice în trei regiuni (America de Nord, Japonia-China şi Uniunea Europeană) determină diferenţe semnificative între Nord-Sud şi centru-periferie şi sistemul economico-social;
• Lărgirea accesului la tehnologie (care a dus, spre exemplu, la apariţia a noi puteri nucleare precum India şi Pakistan), provoacă nevoia acută de controlare a proliferării şi diseminării tehnologiilor cu potenţial distructiv;
• Nu mai funcţionează o distincţie clară între problemele interne ale statelor şi problemele internaţionale;
• Conceptul de putere se axează tot mai puţin pe aspectul militar, fiind completat de elemente precum controlul transfrontalier, accesul la înalta tehnologie, sursele simbolice de putere (eticitatea, valorile individuale ş.a.);
• Dispariţia sistemului mondial bipolar, şi înlocuirea lui cu unul cu o singură super-putere (Statele Unite ale Americii). Totuşi, mulţi specialişti văd mai degrabă un viitor multi-polar al lumii, considerând dezvoltarea rapidă a Chinei şi poziţia fluctuantă a Rusiei faţă de Occident;
• Creşterea rolului actorilor non-statali;
• Axarea problematicii de securitate internaţională tot mai mult pe integrare economico-politică, drept alternativă la conflictul militar. Trecerea de la funcţia de apărare colectivă la cea de securitate colectivă (NATO, spre exemplu, a instituit un sistem de consultări cu Rusia şi Ucraina).

În aceste condiţii, riscurile la adresa securităţii internaţionale pot fi circumscrise următoarelor coordonate:

• Instabilitatea politică a unor state sau întregi regiuni (legitimarea insuficientă a unor regimuri, măsurile interne opresive şi încălcările sistematice ale drepturilor omului);
• Instabilitatea economică, determinată mai ales de efectele perverse ale mondializării, datoriile externe uriaşe ale statelor, problemele tranziţiei spre economia de piaţă);
• Terorismul (actele teroriste, propaganda, strângerea de informaţii şi fonduri, constituirea de reţele logistice de sprijin, influenţarea unor partide sau regimuri politice);
• Producerea, transportul, vânzarea şi consumul de droguri; corupţia; crima organizată internă şi internaţională;
• Poluarea mediului natural, precum şi limitarea accesului unor state la resurse naturale sau exploatarea neraţională a acestor resurse;
• Exacerbarea naţionalismului, extremismului, fundamentalismului religios;
• Proliferarea armelor de nimicire în masă, în paralel cu creşterea performanţelor rachetelor balistice; producţia de arme chimice, biologice şi nucleare.

Ameninţările la adresa securităţii pot surveni şi de la mişcări interne (războaie de secesiune, rebeliuni). În plan extern, tipurile de ameninţări pot fi:

• Cele direcţionate contra ideilor dominante sau tradiţionale în stat;
• Cele de privare a unor state de resurse naturale vitale pentru economie, cum ar fi cenzurarea resurselor energetice sau dereglările de preţuri care produc mari pierderi resurselor unui stat;
• Pretenţii teritoriale, în numele cărora se pot produce incursiuni armate finalizate cu controlul unor zone strategice.

 

 

[1] în „Foreign Affairs”, sept/oct 1997, pag. 29-49

[2] Principiul securităţii colective este astfel definit de Henry Kissinger: “principiul prin care fiecare naţiune să perceapă orice provocare la adresa securităţii internaţionale în acelaşi fel cu celelalte state şi să-şi asume un risc similar pentru a o prezerva”

[3] Grigore Alexandrescu, Ameninţări la adresa securităţii, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 7-8

[4] O prezentare la Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 10-13

[5] James N. Rosenau, Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996

[6] Alvin M. Saperstein, Complexity, Chaos, and National Security Policy: Metaphors or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996

 

[7] Forţe şi tendinţe în mediul de securitate europeană, Sibiu, 2003, p. 15-16